Hotararea CEDO in Cauza Viasu impotriva Romaniei

In ultimul rand, reclamantul arata ca, pana in prezent, nu a incasat vreo despagubire in schimbul terenului sau si nici nu a putut sa obtina vreo despagubire care sa acopere prejudiciul ce rezulta din imposibilitatea de a-si exercita dreptul la restituirea proprietatii din anul 2000 pana astazi.

56. Guvernul nu contesta faptul ca dreptul reclamantului la o despagubire isi are originea in deciziile administrative din 5 aprilie si 17 mai 2002. Cu toate acestea, valoarea despagubirilor ar fi trebuit sa fie stabilita prin masuri de aplicare a legilor privind restituirea proprietatilor, pe care Guvernul s-a angajat sa le adopte cel tarziu la data de 30 iunie 2004. Aceste masuri au fost in cele din urma adoptate prin Hotararea Guvernului nr. 1.546/2004. Pe cale de consecinta, Guvernul apreciaza ca interesul patrimonial de care dispunea reclamantul nu putea fi executoriu inainte de adoptarea acestei ultime hotarari. Mai mult decat atat, intrucat nici valoarea despagubirii si nici data la care trebuia efectuata plata nu au fost stabilite in cazul reclamantului, creanta acestuia nu este nici exigibila, nici certa in sensul legii interne si, prin urmare, nu constituie un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

57. Guvernul considera ca prezenta cauza nu poate fi comparata cu Cauza Broniowski impotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V), deoarece, contrar autoritatilor poloneze, care, prin atitudinea lor, au impus limitari succesive ale dreptului reclamantului de a beneficia de o creanta impotriva statului, transformandu-l astfel intr-un drept iluzoriu si afectandu-i insasi substanta, autoritatile romane si-au indeplinit obligatia de a crea un cadru legislativ pentru punerea in aplicare a dreptului reclamantului de a incasa despagubirile. Mai mult, toate actele normative adoptate in aplicarea art. 40 din Legea nr. 1/2000 stabilesc o metoda obiectiva de calcul al despagubirilor, bazandu-se pe practica economica la nivel international, si anume pretul mediu al cerealelor la bursa din Chicago. Prin urmare, nivelul despagubirilor astfel fixate poate fi considerat rezonabil.

In orice caz, Guvernul considera ca intarzierea in stabilirea despagubirilor pe care reclamantul este indreptatit sa le primeasca este justificata, asadar "necesara intr-o societate democratica", din cauza dificultatii reorganizarii agriculturii in urma legilor privind retrocedarile, reorganizare in care au fost implicate mai multe ministere: Ministerul Internelor si Administratiei, Ministerul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, precum si Ministerul Finantelor Publice.

In esenta, Guvernul apreciaza ca reclamantul nu s-a aflat niciodata intr-o stare de incertitudine in ceea ce priveste dreptul sau, care nu a devenit niciodata iluzoriu sau lipsit de orice continut .

2. Aprecierea Curtii

A. Asupra existentei unei ingerinte in dreptul la respectarea "bunurilor" reclamantului

58. Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa, un reclamant nu poate sustine o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie decat in masura in care deciziile pe care le contesta se refera la "bunurile" sale in sensul acestei prevederi. Notiunea de "bunuri" poate cuprinde atat "bunuri actuale", cat si valori patrimoniale inclusiv, in anumite situatii bine stabilite, creante al caror titular demonstreaza ca acestea au o baza suficienta in dreptul intern si in virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" sa obtina exercitarea efectiva a unui drept de proprietate (a se vedea Draon impotriva Frantei [MC], nr. 1.513/03, A� 65, CEDO 2005-IX).

De asemenea, Curtea a mai afirmat ca speranta de a obtine recunoasterea subzistentei unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioada lunga de timp in imposibilitate de exercitare efectiva nu poate fi considerata un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De acelasi regim beneficiaza si o creanta conditionala care se stinge prin nerealizarea conditiei (Printul Hans-Adam II de Liechtenstein impotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, A� 83, CEDO 2001-VIII).

In schimb, atunci cand un stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate de catre unui regim anterior, o legislatie similara poate fi considerata ca si cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 in favoarea persoanelor care intrunesc conditiile de restituire . Acelasi principiu se poate aplica si in privinta dispozitiilor de restituire sau de despagubire stabilite in baza unei legislatii adoptate inainte de ratificarea Conventiei, daca aceasta legislatie ramane in vigoare dupa ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea, printre altele, Kopecky impotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 si 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski impotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, A� 125, CEDO 2004-V).

In acelasi context, Curtea a statuat deja ca atunci cand principiul restituirii proprietatilor confiscate in mod abuziv a fost deja adoptat de catre un stat, incertitudinea cu privire la punerea in practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autoritati, poate genera, atunci cand persista in timp si in lipsa unei reactii coerente si rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-si indeplini obligatia de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotararea Broniowski mentionata mai sus, Paduraru impotriva Romaniei, nr. 63.252/00, paragrafele 92 si 112, 1 decembrie 2005).

59. In speta, reclamantul a fost informat in luna iunie 2000 ca cererea sa de restituire formulata in temeiul Legii nr. 1/2000 pentru un teren in suprafata de 16,63 ha a fost admisa. Dreptul reclamantului la restituire a fost ulterior confirmat in mod constant si regulat de catre autoritati, fiind asadar stabilit cu certitudine in dreptul intern, asa cum era si obligatia de despagubire in caz de nerestituire in natura, astfel cum reiese din deciziile din 5 aprilie si 17 mai 2002, care valideaza inscrierea creantelor reclamantului pentru intregul teren .

De altfel, acest aspect nu este contestat de Guvern.

In aceste circumstante, Curtea considera ca reclamantul avea un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit in dreptul intern, cert, irevocabil si exigibil, cu privire la care considera ca intra in sfera de aplicare a notiunii de bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie . Prin urmare, nerestituirea terenului pana in prezent, in lipsa acordarii oricarei despagubiri, constituie o ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.

60. Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa constanta, neexecutarea unei hotarari care recunoaste un drept de proprietate constituie o ingerinta in sensul primei teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, care enunta principiul general al respectarii proprietatii (vezi Burdov impotriva Rusiei, nr. 59.498/00, A� 40, CEDO 2002-III, Ramadhi si alti 5 impotriva Albaniei, nr. 38.222/02, paragrafele 76-77, 13 noiembrie 2007).

61. Prin urmare, Curtea trebuie sa analizeze daca ingerinta denuntata se justifica din perspectiva acestei prevederi.

B. Asupra justificarii ingerintei

62. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede inainte de toate si cu precadere ca o ingerinta a autoritatii publice in exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala. Curtea doreste sa reaminteasca faptul ca suprematia dreptului, unul dintre principiile fundamentale intr-o societate democratica, este inerenta tuturor articolelor Conventiei. Principiul legalitatii presupune si existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor (Ex-Regele Greciei si altii impotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, A� 79 CEDO 2000-XII, (Beyeler impotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, A� 109-110, CEDO 2000-I; Fener Rum Patrikli_i��i impotriva Turciei, nr. 14.340/05, A� 70, 8 iulie 2008).

63. Curtea constata ca daca posibilitatea de a transforma creanta impotriva statului avand ca obiect restituirea intr-o creanta privind dreptul la despagubire era clar prevazuta de art. 3 si 4 din Legea nr. 1/2000 (paragraful 34 de mai sus), situatia este mai putin clara pentru neexecutarea creantei in despagubire si chiar si mai putin clara pentru transformarea acestei creante din nou, dupa 6 ani de neexecutare, intr-o creanta privind restituirea bunului (paragraful 27 de mai sus).

64. Referitor la creanta in despagubire, Curtea observa, fara sa fie nevoie sa realizeze o interpretare a dreptului intern, pentru care judecatorul intern este mai avizat, ca executarea sa era reglementata de Legea nr. 1/2000. Cu toate acestea, aceasta norma a suferit multe modificari, atat ca numar, cat si ca amploare (vezi paragrafele 34-44 de mai sus), incat claritatea si previzibilitatea impuse de notiunea de "legalitate" au fost grav afectate.

65. Astfel, prevederile relevante ale Legii nr. 1/2000 nu definesc cu exactitate momentul in care ia nastere dreptul la despagubire . Prin prisma procedurii stabilite de Legea nr. 1/2000 (paragraful 34 de mai sus) si in scopul prezentei cauze, Curtea este totusi pregatita sa considere ca creanta reclamantului s-a nascut cel mai devreme in momentul in care a fost informat despre lipsa unui teren disponibil, adica la data de 6 octombrie 2000, si cel mai tarziu in momentul validarii inscrierii acestei creante in registrul creantelor, adica la data de 5 aprilie si, respectiv, 17 mai 2002.

66. In ceea ce priveste valoarea creantei, Curtea observa ca aceasta ar fi trebuit mentionata in tabelul creantelor in momentul validarii sale (paragraful 36 de mai sus). Or, aceasta mentiune nu exista in speta si pana in prezent statul nici nu a stabilit si nici nu a achitat creanta datorata reclamantului pentru terenul nerestituit. In acest sens, Curtea constata ca termenul legal pentru adoptarea normelor de aplicare a art. 40 din Legea nr. 1/2000 a fost prelungit in mod expres de mai multe ori, pana in luna iulie 2004, fara ca el sa fie in final respectat, deoarece normele adoptate au intrat in vigoare abia in luna octombrie. Ulterior, in luna iulie 2005, toate prevederile referitoare la retrocedari, inclusiv cele privind stabilirea valorii si plata despagubirilor, au fost reformulate prin Legea nr. 247/2005 si prin regulamentul sau de aplicare, adoptat la data de 15 septembrie 2005 (paragrafele 38-39 de mai sus), care au fost din nou modificate in mod substantial prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 81/2007.

67. In ceea ce priveste transformarea din nou a creantei in despagubire intr-o obligatie in sarcina statului de restituire in natura (paragraful 27 de mai sus), Curtea observa ca Guvernul nu a invocat nicio prevedere legala care sa permita o astfel de modificare, ceea ce apare asadar ca fiind total lipsita de temei legal.

68. Aceste considerente ar putea sa fie suficiente prin ele insele pentru a ii permite Curtii sa constate ca ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale nu era "prevazuta de lege". Cu toate acestea, ea nu considera necesar sa statueze daca ingerinta respectiva era legala in sensul notiunii de suprematie a dreptului, avand in vedere concluziile sale de mai jos.

69. Pentru a stabili daca a fost pastrat un just echilibru intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, Curtea este chemata sa analizeze daca termenul necesar autoritatilor romane pentru a ii restitui reclamantului terenul sau de a ii plati o despagubire nu a supus partea interesata unei sarcini disproportionate si excesive. Curtea reitereaza faptul ca statele dispun de o marja larga de apreciere pentru a stabili ceea ce este in interesul public, mai ales atunci cand este vorba de adoptarea si aplicarea unor masuri de reforma economica sau de justitie sociala (hotararea Ramadhi si alti 5 mentionata mai sus, A� 79).

70. In speta, au trecut mai mult de 8 ani de la decizia de restituire catre reclamant a suprafetei de 16,63 ha de teren si mai mult de 6 ani de la validarea inscrierii creantei sale impotriva statului, fara ca acesta sa obtina executarea acestor decizii sau cea mai mica despagubire in locul terenurilor si pentru intarzierea in executare . Actionand astfel, autoritatile l-au impiedicat pe reclamant sa se bucure de bunul la care are dreptul de mai multi ani.

71. Guvernul a oferit ca justificare dificultatile legate de organizarea administratiei, obligata sa puna in aplicare legile privind retrocedarile. Cu toate acestea, Curtea constata ca dificultatile de ordin organizatoric ale autoritatilor competente in implementarea masurilor privind retrocedarile sunt consecinta modificarilor repetate pe cale legislativa ale mecanismului de restituire . Curtea a considerat deja ca aceste modificari au fost inoperante in plan practic si ca au creat un climat de incertitudine juridica (a se vedea, printre numeroasele hotarari impotriva Romaniei, Strain si altii, nr. 57.001/00, A� 56, CEDO 2005-VII, 21 iulie 2005, Paduraru citata anterior, A� 98-99; Porteanu, nr. 4.596/03, A� 34, 16 februarie 2006, Radu, nr. 13.309/03, A� 34, 20 iulie 2006). Curtea profita de aceasta ocazie pentru a arata ca aceasta incertitudine a fost denuntata de diferite instante judecatoresti romane, inclusiv de instanta suprema (a se vedea paragrafele 48 si 49 in fine de mai sus), care au incercat, fara un succes durabil, sa elimine "echivocul situatiilor juridice incerte" si "sa sanctioneze lipsa de diligenta din partea autoritatilor competente".

72. Deoarece Guvernul nu a adus niciun element pentru a justifica incalcarea dreptului reclamantului, Curtea nu vede niciun motiv sa se abata de la analiza pe care a facut-o in cauzele mentionate mai sus. Aceasta nu poate decat sa constate ca situatia aratata mai sus rezulta dintr-o activitate normativa excesiva si, in final, foarte ineficienta, astfel cum o demonstreaza statisticile publicate in acest sens (paragraful 46 de mai sus).

73. In aceste conditii, chiar presupunand ca Guvernul ar fi putut demonstra ca ingerinta in dreptul reclamantului era prevazuta de lege si servea unei cauze de utilitate publica, Curtea apreciaza ca justul echilibru care trebuie pastrat intre protectia proprietatii reclamantului si cerintele interesului general a fost distrus si ca reclamantul a suportat o sarcina speciala si exorbitanta. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra aplicarii art. 46 si 41 din Conventie

A. Articolul 46 din Conventie

74. Conform acestei prevederi:

"1. Inaltele parti contractante se angajeaza sa se conformeze hotararilor definitive ale Curtii in litigiile in care ele sunt parti.

2. Hotararea definitiva a Curtii este transmisa Comitetului Ministrilor care supravegheaza executarea ei."

75. Curtea constata ca incalcarea dreptului reclamantului, astfel cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, isi are originea intr-o problema majora ce rezulta dintr-o disfunctionalitate a legislatiei romane si dintr-o practica administrativa care a afectat si mai poate inca afecta in viitor un mare numar de persoane (a se vedea paragraful 46 de mai sus). Obstacolul nejustificat in calea exercitarii de catre reclamant a "dreptului sau la respectarea bunurilor" nu a fost cauzat de un incident izolat si nici nu este imputabil turnurii deosebite pe care au luat-o evenimentele in cazul sau; el rezulta dintr-un cadru legal, reglementar si administrativ care s-a dovedit a fi neadecvat, implementat de autoritati vizand o categorie determinata de cetateni, si anume beneficiarii masurilor de retrocedare a bunurilor nationalizate sau confiscate de statul comunist.

76. Existenta acestei probleme si caracterul sau sistemic au fost deja recunoscute de autoritatile romane, fiind confirmate prin mai multe decizii ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, precum si prin ordonanta de urgenta a Guvernului mentionate in prezenta hotarare (paragrafele 41 si 48 de mai sus). Astfel, in Decizia sa din data de 4 aprilie 2006, Inalta Curte de Casatie si Justitie a denuntat lipsa de diligenta a autoritatilor competente in materie de retrocedare si a statuat ca trebuia "eliminat cat mai rapid posibil echivocul situatiilor juridice incerte". La randul sau, Guvernul a subliniat dificultatile existente in punerea in posesie a beneficiarilor legilor privind retrocedarile si, chiar mai mult, in respectarea angajamentelor internationale asumate de Romania. Subscriind la aceste aprecieri, Curtea a constatat ca faptele cauzei dezvaluie existenta unei imperfectiuni in ordinea juridica romana, care a condus la situatia ca o intreaga categorie de particulari s-au vazut ori se vad inca in imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor.

77. Numarul de cereri adresate Curtii, hotararile care constata incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 si, in anumite cazuri, a art. 6 din Conventie, precum si miile de dosare privind restituirea de bunuri trimise la ANRP si nesolutionate intr-un termen rezonabil demonstreaza ca mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau nationalizate de stat in perioada comunista nu a fost implementat intr-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Intr-adevar, Curtea a pronuntat dupa 28 octombrie 1999, data Hotararii Brumarescu impotriva Romaniei [MC] (nr. 28.342/95, A� CEDO 1999-VII), cateva zeci de hotarari care au dus la constatarea incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza functionarii, considerate incompatibile cu acest articol, a mecanismului de restituire a bunurilor care ii privesc pe beneficiarii unui drept la restituirea unor imobile. Caracterul repetitiv al incalcarilor constatate, dublat de constatarea disfunctionalitatii mecanismului de restituire, care ii priveste de aceasta data pe beneficiarii unui drept de restituire a unor terenuri, indica faptul ca exista o acumulare de incalcari identice, ce reflecta o situatie ce dureaza la nesfarsit, care nu s-a remediat inca si pentru care justitiabilii nu dispun de nicio cale de atac interna.

78. Pe deasupra, peste o suta de cereri aflate pe rolul Curtii, introduse de persoane la care se refera legile privind retrocedarile, ar putea da ocazia, in viitor, unor noi hotarari care constata incalcarea Conventiei. Acest fapt nu este numai un factor agravant in ceea ce priveste responsabilitatea statului fata de Conventie pentru o situatie trecuta sau actuala, ci si o amenintare pentru eficienta pe viitor a mecanismului de control implementat de Conventie, avand in vedere volumul excesiv de lucru pe care il genereaza aceasta situatie.

79. In acest sens, Curtea reaminteste ca, in conditiile art. 46, inaltele parti contractante se obliga sa se conformeze hotararilor definitive pronuntate de Curte in litigiile in care ele sunt parti, Comitetul Ministrilor fiind insarcinat sa supravegheze executarea acestor hotarari. Din aceasta rezulta in special ca, atunci cand Curtea constata o incalcare, statul parat are obligatia juridica nu numai de a le plati partilor interesate sumele alocate cu titlu de reparatie echitabila prevazuta de art. 41, ci si de a alege, sub controlul Comitetului Ministrilor, masurile generale si/sau, daca este cazul, individuale, care trebuie integrate in ordinea sa juridica interna pentru a pune capat incalcarii constatate de Curte si pentru a-i inlatura, pe cat posibil, consecintele. Statul parat ramane liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele prin care sa isi indeplineasca obligatia juridica cu privire la art. 46 din Conventie (Scozzari si Giunta impotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 si 41.963/98, A� 249, CEDO 2000-VIII si Broniowski citata anterior, A� 192), cu respectarea principiului subsidiaritatii, astfel incat Curtea sa nu fie obligata sa reitereze constatarea incalcarii intr-o lunga serie de cauze identice.

80. Mai mult, din Conventie, si in special din art. 1 al acesteia, rezulta ca, prin ratificarea Conventiei, statele contractante se angajeaza sa procedeze in asa fel incat dreptul lor intern sa fie compatibil cu aceasta (Maestri impotriva Italiei [MC], nr. 39.748/98, A� 47, CEDO 2004-I).

81. In ceea ce priveste masurile destinate sa garanteze eficienta mecanismului stabilit de Conventie, Curtea atrage atentia asupra rezolutiei [Rez (2004)3] si recomandarii [Rec (2004)6] a Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 (a se vedea paragrafele 50 si 51 de mai sus).

82. Desi, in principiu, nu este de datoria Curtii sa stabileasca posibilele masuri de redresare adecvate pentru ca statul parat sa se achite de obligatiile sale cu privire la art. 46 din Conventie, tinand cont de situatia cu caracter structural pe care o constata (a se vedea paragraful 71 de mai sus), Curtea observa ca se impun fara nicio indoiala masuri generale la nivel national in cadrul executarii prezentei hotarari.

83. Pentru a ajuta statul parat sa isi indeplineasca obligatiile prevazute la art. 46, Curtea a incercat sa indice, cu titlu pur orientativ, tipul de masuri pe care statul roman le-ar putea lua pentru a pune capat situatiei structurale constatate in speta. Aceasta considera ca statul parat trebuie, inainte de toate, fie sa elimine orice obstacol aflat in calea exercitarii efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situatia considerata de Curte ca fiind contrara Conventiei, cum este cazul reclamantului, fie sa ofere o redresare adecvata. Statul parat trebuie asadar sa garanteze prin masuri legale si administrative adecvate realizarea efectiva si rapida a dreptului la restituire, indiferent daca este vorba de o restituire in natura sau de acordarea unei despagubiri, conform principiului suprematiei dreptului si al legalitatii protectiei drepturilor patrimoniale, enuntate in art. 1 din Protocolul nr. 1, tinand cont de principiile enuntate de jurisprudenta Curtii in materie de despagubire (Hotararea Broniowski citata anterior, paragrafele 147-151, 176 si 186). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de retrocedare actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite puncte slabe, si implementarea de urgenta a unor proceduri simplificate si eficiente, bazate pe masuri legislative si reglementare coerente, care sa poata pastra un just echilibru intre diferitele interese aflate in joc.

B. Articolul 41 din Conventie

84. Conform art. 41 din Conventie,

"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

1. Prejudiciu

85. Mostenitorul reclamantului solicita suma de 190.000.000 euro (EUR) pentru a compensa pierderea dreptului sau patrimonial. Conform estimarii sale, aceasta suma corespunde valorii terenului nerestituit, in suprafata de 16,63 ha, pentru care nu a obtinut o reparatie. In plus, el solicita suma de 75.000.000 EUR pentru beneficiul nerealizat din perioada de peste 10 ani in care nici el si nici tatal lui nu au putut profita de pe urma bunului lor.

De asemenea, el arata ca problemele intampinate timp de mai multi ani de catre reclamant pentru a intra in posesia bunului ce i-a apartinut au contribuit la agravarea starii sale de sanatate si, prin urmare, la decesul sau. Mostenitorul reclamantului roaga Curtea sa ii acorde o despagubire de 191.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza sentimentelor de incertitudine si de frustrare, precum si din cauza tensiunii resimtite de el si de tatal sau ca urmare a imposibilitatii de a-si exercita dreptul patrimonial.

86. Guvernul a depus o expertiza efectuata pe baza unor informatii oferite de Primaria Catunele in ceea ce priveste preturile terenurilor afectate de exploatarile miniere situate in judetul Gorj. Astfel, terenul reclamantului este evaluat la 78.170 lei (RON), respectiv 20.517 EUR.