Relatia CEDO cu instantele nationale

Relatia dintre Curtea Europeana a Drepturilor Omului si instantele nationale poate fi privita din doua puncte de vedere.

In primul rand, rolul instantelor nationale in jurisprudenta CEDO. Curtea se bazeaza in multe feluri pe puterea judecatoreasca nationala. Dupa Lawson si Schermers, aceasta relatie este sprijinita de un argument practic: strangerea de date . Atat din punctul de vedere al distantei, cat si al timpului, instantele nationale sunt mult mai apropiate de pretinsa incalcare a Conventiei decat ar putea fi vreodata CEDO. Determinarea si verificarea faptelor este in primul rand apanajul instantelor nationale. Totusi, Curtea Europeana nu este legata de constatarile instantelor nationale . Ea se va indeparta de constatarile de fapt ale instantelor nationale daca � sunt asigurate elemente convingatoare in acest sens �. Mai mult, jurisprudenta existenta ajuta in principal autoritatile nationale, adica instantele, sa rezolve problemele de interpretare a legislatiei interne. Aceasta afirmatie este cu atat mai adevarata in ce priveste dreptul procedural national. In sentinta in speta Platakou Curtea a precizat:

� Curtea reitereaza faptul ca nu este in sarcina acesteia sa ia locul instantelor nationale. Autoritatile nationale, adica instantele, trebuie sa rezolve problemele de interpretare a legislatiei interne [�] Aceasta se aplica mai ales in cazul interpretarii de catre instante a unor reguli procedurale cum ar fi modul si durata prescrisa pentru procedurile de apel [�]. Rolul Curtii este numai acela e a se asigura ca efectele unei astfel de interpretari sunt compatibile cu Conventia .�

Acest rationament se aplica si chestiunilor legate de probe. Ca regula generala, instantele nationale trebuie sa evalueze probele pe care le primesc si sa hotarasca daca ele sunt admisibile, in afara cazurilor ca exista indicii clare de incalcare a Art. 6 CEDO in ce priveste strangerea probelor.

Avand in vedere cele de mai sus nu trebuie sa para o surpriza ca CEDO a refuzat de mai multe ori sa actioneze ca o �a patra instanta�, adica o Curte europeana de Apel care sa revizuiasca complet solutile date de instantele nationale. In speta Van de Hurk, de exemplu, Curtea a precizat ca din Art. 6 §1 CEDO �nu se poate intelege necesitatea de a se da un raspuns detaliat [de catre instanta nationala, MK ] la fiecare argument. Nici Curtea Europeana nu trebuie sa examineze daca s-a dat un raspuns potrivit la argumentele respective [sublinierea noastra]�. Un astfel de punct de vedere este de inteles din pricina suprasolicitarii Curtii. Totusi, mai ales in virtutea spetelor pe Art. 6, Curtea a actionat in anumite ocazii ca o �a patra instanta� reevaluand probele prezentate in procedurile nationale. Exista numeroase exemple in jurisdictia de la Strasbourg in care CEDO a constatat o incalcare a Art. 6 CEDO prin unele greseli grave facute de judecatorii din instantele nationale, care au dus la incalcarea dreptului la un proces echitabil. In speta Hirvisaari , Curtea a decis ca dreptul la un proces echitabil a fost incalcat deoarece instanta nationala si-a bazat decizia pe o constatare evident gresita cu privire la pozitia reclamantului. Si in speta Haser Comisia a afirmat clar ca va accepta interpretarea data de instanta nationala daca aceasta nu apare ca arbitrara sau bazata pe presupuneri evident gresite.

Poate ca exemplul cel mai elocvent de rejudecare de catre CEDO este acela legat de speta Daniel Bellet in care institutiile de la Strasbourg au revizuit eroarea judiciara comisa de Curtea de Casatie din Franta.

Punctul de vedere invers: cel al instantei nationale.

Principiul subsidiaritatii , care este in mod evident relevant in acest context. Pe baza principiului de subsidiaritate, prima instanta chemata sa aplice Conventia este cea nationala. Art. 13 CEDO subliniaza si faptul ca aceasta responsabilitate apartine autoritatilor nationale. In documentele recente legate de reforma CEDO , este subliniat de nenumarate ori rolul instantelor nationale in aplicarea Conventiei. Numai dupa ce instantele nationale si-au indeplinit responsabilitatea de a aplica drepturile si libertatile Conventiei va putea CEDO sa se ocupe de solicitarile pe care le primeste. In acest sens se poate spune ca exista o tendinta din ce in ce mai evidenta de a se considera instantele nationale � instante de aplicare a Conventiei �.

In acest context, practica actuala a Curtii de a enumera principiile generale inainte de a se ocupa de faptele concrete este una de laudat. Este si un instrument folositor pentru instantele nationale, care arata instantelor (si comentatorilor) ce considera Curtea a fi jurisprudenta de baza .

Totusi, Conventia nu impune o obligatie generala de incorporare a prevederilor ei in sistemul juridic national. Conventia lasa la latitudinea autoritatilor nationale modul in care drepturile si libertatile inscrise sunt asigurate la nivel national. Instantele nationale nu sunt obligate sa aplice Conventia din oficiu . In speta Ahmet Sadik Curtea Europeana a precizat:

�[...] chiar daca instantele grecesti ar putea sau ar fi obligate sa examineze speta in lumina Conventiei, aceasta nu il absolva pe reclamant de folosirea Conventiei in acele instante, sau de la folosirea argumentelor respective in fata lor, atragandu-le astfel atentia asupra faptului ca are intentia sa inainteze dosarul pentru examinare institutiilor responsabile de la nivel european .�

In speta Vermeire a aparut o situatie interesanta . Curtea constatase deja o incalcare intr-o speta comparabila, speta Marckx . Vermeire s-a bazat in mod explicit pe sentinta din cazul Marckx in fata instantelor belgiene. In aceasta situatie, Curtea de la Strasbourg a remarcat: � nu este de inteles de ce Curtea de Apel din Bruxelles si Curtea de Casatie nu au respectat constatarile din sentinta in speta Marckx �.