Hotararea CEDO in cauza Cauza Popescu si Toader impotriva Romaniei

Sectia a treia a CEDO a condamnat Romania, in cauza intentata de reclamantii Radu Popescu si Teodora Toader, la plata a 20.000 euro cu titlu de daune morale si 2500 euro cu titlu de cheltuieli de judecata, pentru incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie .

Hotararea din 8 martie 2007 a fost publicata in Monitorul Oficial nr 618 din 22 august. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 27.086/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnul Radu Popescu si doamna Teodora Toader (reclamantii), au sesizat CEDO la data de 5 iulie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

Reclamantii s-au nascut in anul 1932, respectiv 1938 si locuiesc la Bucuresti. La data de 30 septembrie 1996, reclamantii au introdus in fata Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti o actiune in revendicare a unui imobil situat in Bucuresti, compus dintr-o cladire si terenul aferent acesteia, care fusese nationalizat prin Decretul nr. 92/1950 pentru nationalizarea unor imobile (prin care se nationalizeaza imobilele cladite ale fostilor industriasi, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile cladite ale exploratorilor de locuinte, hoteluri si alte asemenea) si care era ocupat de F.L. in temeiul unui contract de inchiriere incheiat cu statul la o data neprecizata.

Prin Sentinta din data de 8 mai 1997, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis actiunea reclamantilor si a dispus ca autoritatile administrative sa le restituie bunul. Prin neapelare, aceasta sentinta a ramas definitiva. Incepand cu aceasta data, reclamantii au inceput sa achite taxele funciare aferente imobilului.

Prin Adresa din data de 23 iunie 1998, Primaria Municipiului Bucuresti a informat-o pe chiriasa casei, F.L., despre faptul ca reclamantii erau noii proprietari ai bunului si contractul de inchiriere incheiat cu statul nu mai era valabil. La data de 4 septembrie 1998, Primaria le-a precizat reclamantilor ca a informat-o pe chiriasa imobilului despre restituirea bunului si despre faptul ca ea era obligata, conform prevederilor Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative, sa incheie un contract de inchiriere cu noii proprietari.

La data de 9 septembrie 1998, reclamantii au notificat-o pe chiriasa, prin intermediul unui executor judecatoresc, ca trebuie sa se prezinte la biroul executorului si sa regleze situatia imobilului lor. Raspunzand prin Scrisoarea din data de 21 septembrie 1998, F.L. si-a exprimat refuzul de a incheia un contract de inchiriere cu reclamantii, invocand existenta unui contract de inchiriere incheiat cu statul.

Prima actiune in evacuare

In anul 1999, reclamantii au cerut evacuarea lui F.L. Ei au invocat refuzul acesteia de a incheia un contract de inchiriere si de a le plati chirie pentru inchirierea apartamentului lor. Prin Sentinta din data de 14 septembrie 1999 instanta le-a respins actiunea ca neintemeiata, cu motivarea ca a operat o prelungire de drept a contractului de inchiriere anterior pentru o perioada de 5 ani, in temeiul Legii nr. 17/1994. Reclamantii au introdus apel impotriva acestei sentinte. Prin Decizia din data de 4 februarie 2000 Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantilor. Reclamantii au formulat recurs impotriva acestei decizii. La data de 2 iunie 2000, in fata Curtii de Apel Bucuresti, reclamantii au renuntat la recurs.

A doua actiune in evacuare

La data de 27 aprilie 2000, in fata refuzului chiriasei de a da curs cererii reclamantilor, acestia i-au trimis o notificare pentru a o informa ca trebuie sa incheie un contract de inchiriere cu ei, in temeiul prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte. Reclamantii au invitat-o pe F.L. sa se prezinte la data de 15 mai 2000 la un notariat pentru a incheia un contract de inchiriere cu ei. In Procesul-verbal din data de 15 mai 2000 notarul a consemnat ca F.L. nu a raspuns la notificarea reclamantilor. La data de 18 iulie 2000, reclamantii au cerut evacuarea chiriasei pe calea unei ordonante presedintiale. Ei au reclamat refuzul lui F.L. de a incheia un contract de inchiriere cu ei si au invocat prevederile art. 10 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999.

Prin Sentinta din data de 7 noiembrie 2000 Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a respins actiunea reclamantilor ca neintemeiata. Ea a apreciat ca reclamantii nu au respectat prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, conform carora noul proprietar trebuia sa notifice chiriasei, in cel mult 30 de zile de la data intrarii in vigoare a ordonantei de mai sus, prin intermediul unui executor si prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, data si locul pe care le-a stabilit pentru a proceda la incheierea unui contract de inchiriere . Ulterior, invocand art. 11 din ordonanta de mai sus, conform caruia nerespectarea de catre proprietar a acestor formalitati duce la prelungirea contractului de inchiriere incheiat anterior de chirias, instanta a constatat ca contractul de inchiriere incheiat cu statul se prelungise, iar chiriasa avea un titlu locativ valabil. Reclamantii au introdus apel impotriva acestei sentinte. Ei au aratat ca, in momentul intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, o alta actiune avand ca obiect evacuarea lui F.L. se afla pe rol si ca, in conformitate cu art. 13 lit. d) din ordonanta respectiva, contractul de inchiriere incheiat anterior nu era prelungit daca chiriasa refuza sa incheie un contract de inchiriere cu ei.

Prin Decizia din data de 10 iulie 2001 Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantilor. El a apreciat ca judecatorii fondului au analizat corect conditia prevazuta de art. 10 alin. (1) din ordonanta de mai sus, si anume respectarea termenului de 30 de zile in care proprietarul trebuia sa notifice chiriasul. La data de 8 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucuresti, sesizata cu un recurs al reclamantilor, a confirmat decizia tribunalului.

Asupra exceptiei preliminare a Guvernului

Guvernul invoca inadmisibilitatea cererii din cauza neepuizarii cailor de atac interne. El afirma ca partile interesate ar fi trebuit sa initieze impotriva chiriasei o procedura de evacuare intemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 si sa se planga in mod expres de neplata chiriilor timp de mai mult de 3 luni consecutive. El subliniaza ca o astfel de procedura este diferita de actiunile pe care acestia le-au introdus in fata instantelor nationale, actiuni in care ei au invocat lipsa titlului locativ al chiriasei, iar nu neplata chiriilor.

Reclamantii contesta exceptia . Ei reamintesc ca, in ciuda numeroaselor lor demersuri in vederea dispunerii de bunul lor si a perceperii unei chirii, instantele interne au refuzat sa le admita actiunea . Ei au adaugat ca ocupanta imobilului lor a refuzat in mod repetat sa se intalneasca cu ei si sa ii recunoasca in calitatea lor de proprietari. In fine, ei considera ca au epuizat caile de atac interne.

Curtea nu este convinsa de eficienta procedurii mentionate de Guvern. Ea reaminteste ca, in conformitate cu o jurisprudenta constanta, obligatia de a epuiza caile de atac interne se limiteaza la aceea de a asigura o utilizare normala a cailor de atac eficiente, suficiente si accesibile (a se vedea, printre multe altele, Brozicek impotriva Italiei, Hotararea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 167, �34). Or, in speta, este incontestabil faptul ca eficienta unei proceduri de evacuare ca cea indicata de Guvern, motivata de neplata chiriei si intemeiata pe Legea nr. 114/1996, ce constituie dreptul comun in materie, se lovea de obstacole majore in prezenta prevederilor speciale ale ordonantei de urgenta a Guvernului in vigoare la momentul respectiv. In aceasta privinta, trebuie constatat ca art. 11 alin. (1) in fine din ordonanta de urgenta a Guvernului preciza in mod expres ca �neplata chiriei de catre chirias pana la incheierea noului contract nu poate fi invocata de proprietar ca motiv de evacuare�.

In plus, avand in vedere refuzul chiriasei de a-i considera pe reclamanti drept noi proprietari si, prin urmare, lipsa oricarui raport contractual intre acestia si chiriasa, nu este nerezonabil sa se considere ca exista riscul ca o eventuala actiune intemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 sa fie respinsa pentru lipsa calitatii procesuale active .

Curtea retine ca Guvernul a depus la dosar 5 hotarari pronuntate in apel de instantele interne si ca nu este sigur faptul ca aceste hotarari au fost confirmate in recurs. O singura decizie a Curtii de Apel Bucuresti confirma rezilierea unui contract de inchiriere incheiat in temeiul Legii nr. 114/1996, din cauza expirarii sale, si nu pentru neplata chiriei.

In aceste circumstante, Curtea considera ca existenta unei cai de atac care sa le permita reclamantilor sa obtina rezilierea contractului de inchiriere din cauza neplatii chiriilor nu a fost demonstrata cu o certitudine suficienta. Prin urmare, exceptia preliminara a Guvernului nu poate fi retinuta.

Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1

In temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantii pretind ca au suferit o incalcare a dreptului la respectarea bunurilor. In acest sens, ei se plang ca Decizia din data de 8 ianuarie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti i-a lipsit in mod arbitrar de dreptul de a-si folosi imobilul, in vreme ce F.L. nu dispunea de niciun contract de inchiriere valabil la judecarea actiunii in evacuare si a refuzat in mod repetat sa incheie un contract de inchiriere cu ei sau sa le plateasca chirie. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmatoarele: �Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.� Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie, prin urmare il declara admisibil.

Din analiza asupra fondului Curtea constata ca art. 1 din Protocolul nr.1 a fost incalcat. Cu privire la incalcarea dreptului la un proces echitabil, Curtea a considerat ca nu este necesar sa examineze pe ond capatul de cerere .

In unanimitate, judecatorii Curtii au decis ca:
- a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
- statul parat sa le plateasca reclamantilor impreuna, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 alin. 2 din Conventie:
(i) 20.000 EUR (douazeci mii euro) cu titlu de daune materiale si morale;
(ii) 250 EUR (doua sute cincizeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecata;
(iii) orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit pentru sumele mentionate mai sus;
b) sumele respective sa fie convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii;
c) incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale.