Limitele efectului devolutiv al apelului

Astfel, in cazul in care litigiul a parcurs mai multe etape procesuale, pe parcursul carora reclamanta si-a modificat cererea de chemare in judecata, fara ca aceasta sa fi solicitat, in prima instanta, angajarea raspunderii contractuale a vanzatoarei pe temeiul garantiei legale pentru vicii ascunse ale bunului vandut, ci doar raspunderea vanzatorului pentru evictiune, in mod corect instanta de prim control judiciar nu a luat in dezbatere viciile bunurilor incorporale instrainate facand o corecta aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecatii la prima instanta (tantum devolutum quantum iudicatum).

Prin cererea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti la data de 23 iunie 2003, sub nr. x/2003, reclamanta Asociatia A. a solicitat, in contradictoriu cu paratul Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor - Agentia Domeniilor Statului, sa se constate ca obligatia de plata a pretului, stabilita in sarcina sa prin contractul de vanzare-cumparare actiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000, a fost deja executata.

A solicitat, de asemenea, obligarea paratei sa ii restituie suma de 43.331.082.221 lei (ROL), in temeiul art. 992 - 993 C. civ.

Prin cererea depusa la data de 24 noiembrie 2003, reclamanta si-a micsorat catimea obiectului celui de-al doilea capat de cerere, la 37.237.695.879 lei.

Curtea de Apel Bucuresti, prin sentinta nr. 55 din 10 mai 2004, a respins exceptia lipsei calitatii de reprezentant a consilierului juridic al paratei, invocata de reclamanta.

A respins, de asemenea, exceptia lipsei de obiect a cererii, invocata de parata.

A respins actiunea, ca nefondata.

Impotriva acestei hotarari a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul, a casat sentinta nr. 55/2004 si a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucuresti.

Cauza a fost inregistrata pe rolul acestei instante la data de 8 decembrie 2004, sub nr. x/3/2004.

In cursul solutionarii cauzei, in rejudecarea fondului, reclamanta si-a modificat, de 2 (doua) ori, cererea de chemare in judecata, la data de 22 martie 2005 si, respectiv, 5 aprilie 2005. A solicitat, in esenta, sa se constate culpa paratei in intocmirea documentelor de privatizare, prin vanzarea pachetului majoritar de actiuni, reprezentand 69,9883% din capitalul social al SC B. SA, constand in neevidentierea cuantumului real al datoriilor societatii privatizate. A solicitat sa se constate inexistenta in cuprinsul contractului nr. 39 din 21 septembrie 2000 a vreunei clauze prin care parata vanzatoare sa fie exonerata de obligatia de garantie pentru evictiune iar, in subsidiar, in situatia in care s-ar aprecia ca are un atare caracter clauza cuprinsa in art. 8.9.1 din contract, sa se constate nulitatea acesteia.

Prin aceeasi cerere, a solicitat sa se constate ca parata este obligata sa raspunda pentru evictiune, conform art. 1337 raportat la art. 1313 C. civ., sa fie obligata parata sa ii achite, cu titlu de daune-interese, suma de 56.205.637,563 lei, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neevidentierea, in documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societatii, constand in cota aferenta datoriilor neaduse la cunostinta cumparatorului la data privatizarii.

Reclamanta a cerut sa se constate ca are o datorie catre parata in suma de 29.580.886.800 lei, constand in rest de pret neachitat si sa se constate compensarea datoriilor reciproce ale partilor pana la concurenta celei mai mici, conform art. 1144 C. civ. In consecinta, a solicitat ca parata sa fie obligata la plata catre reclamanta a sumei de 26.624.750.763 lei, diferenta ramasa dupa compensare.

In drept, a invocat dispozitiile art. 998 - 999 C. civ., art. 969, art. 970, art. 977-985, art. 1073, art. 1074, art. 1084, art. 1144, art. 1313, art. 1337, art. 1339, art. 1364 C. civ. de la 1864, art. 13 alin. 2 si 3, art. 22 alin. 1 lit. b) si d) din O.U.G. nr. 198/1999, art. 1.2, art. 6.3, art. 7.2 din H.G. nr. 97/2000, art. 274 C. proc. civ.

La data de 18 septembrie 2007, paratul Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor - Agentia Domeniilor Statului a depus cerere reconventionala, precizata ulterior la 13 noiembrie 2007, prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate la plata sumei de 6.667.069,95 Ron debit restant si un debit consolidat in Euro de 1.332.760, reprezentand rate scadente si neachitate din pret, la care se adauga dobanzi si penalitati, calculate pana la data de 30 iunie 2007.

Prin sentinta nr. 13361 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului Bucuresti a fost respinsa exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, invocata de parata-reclamanta. Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulitatii clauzei cuprinse in art. 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 si referitor la obligarea paratei la plata de daune-interese in cuantum de 26.624.750.763 Rol (lei vechi), rezultate in urma compensarii, ca nefondate. Au fost respinse toate celelalte capete de cerere din actiunea principala, ca inadmisibile.

A fost respinsa, de asemenea, cererea reconventionala, ca nefondata.

Impotriva sentintei comerciale nr. 13361 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului Bucuresti au formulat apel ambele parti, iar prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curtii de Apel Bucuresti au fost admise caile de atac, a fost desfiintata sentinta atacata si s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeasi instanta.

Cauza a fost din nou inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a VI-a comerciala, iar in acest al treilea ciclu procesual, reclamanta-parata si-a modificat de doua ori cererea introductiva de instanta, la 11 aprilie 2011 si, respectiv, la 9 mai 2017. Prin cele dintai precizari a solicitat, in continuare, sa se constate existenta obligatiei de garantie pentru evictiune a paratei-vanzatoare, sa se constate nulitatea absoluta a articolului 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 si sa fie obligata parata la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidentierea datoriilor reale ale SC B. SA in documentele de privatizare, despagubiri care, dupa compensarea acestora cu datoria reclamantei insasi catre parata, constand in rest pret neachitat, au fost cuantificate la 26.624. 750.763 ROL (lei vechi).

In sfarsit, cauza a fost suspendata in temeiul art. 244 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ. din 1865, pana la solutionarea dosarului penal nr. x/111/2007* al Tribunalului Bihor.

Dupa repunerea cauzei pe rol, reclamanta-parata a formulat ultima cerere de modificare a actiunii, din 9 mai 2017, prin care, pe de o parte si-a majorat catimea obiectului capatului de cerere in despagubiri la 11.885.058,16 RON (lei noi). Pe de alta parte, a formulat un nou capat de cerere, prin care a solicitat restituirea sumei de 739.522,17 RON, achitata catre parata cu titlu de avans din pretul pachetului de actiuni, cu dobanda legala aferenta, de la data platii si pana la restituirea efectiva a pretului.

Cu privire la acest capat de cerere, a sustinut ca, prin Decizia penala nr. 575/A/2015 a Curtii de Apel Oradea, pronuntata in dosarul nr. x/111/2007*, s-a dispus restabilirea situatiei anterioare incheierii contractului nr. 39 din 21 septembrie 2000, fara a se dispune insa si in sensul restituirii acelei parti din pret achitat de reclamanta-cumparatoare.

Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a civila, prin sentinta nr. 3289 din 26 septembrie 2017, a respins actiunea formulata de reclamanta-parata Asociatia A., astfel cum a fost modificata, ca nefondata.

A admis in parte cererea reconventionala, formulata de paratul-reclamant Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor - Agentia Domeniilor Statului si a obligat reclamanta-parata sa ii plateasca dobanzile si penalitatile aferente ratelor din pret scadente si neachitate pana la data desfiintarii contractului, 16 iulie 2007.

Impotriva acestei hotarari a declarat apel reclamanta-parata Asociatia A.

Prin decizia nr. 372 din 4 martie 2019, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a VI-a civila, a respins apelul, ca nefondat.

Impotriva deciziei nr. 372 din 4 martie 2019 a Curtii de Apel Bucuresti, in termen legal a declarat recurs reclamanta-parata Asociatia A., inregistrat la data de 24 mai 2019 pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia a II-a civila.

Decizia recurata a fost criticata sub aspectul nelegalitatii, pentru urmatoarele motive:

Subsumat motivului de nelegalitate prevazut de art. 304 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, recurenta a sustinut, pe de o parte, ca instanta de apel a incalcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, iar, pe de alta parte, ca in mod gresit s-a retinut puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curtii de Apel Oradea.

In ce priveste decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, recurenta arata ca aceasta a statuat, cu putere de lucru judecat, ca nu poate fi retinuta asumarea riscului contractual de catre cumparator prin neexercitarea unui control propriu asupra documentatiilor intocmite cu ocazia privatizarii si ca nu pot fi retinute nici prevederile O.U.G. nr. 88/1997 in sensul ca potentialul cumparator putea cere garantii speciale si inserarea unor clauze suplimentare in ipoteza constatarii unor informatii incorecte, precum si faptul ca institutia implicata in privatizare nu este exonerata de raspundere .

Or, concluziile instantei de apel, potrivit carora nu sunt intrunite conditiile raspunderii civile delictuale, contravin statuarilor Inaltei Curti de Casatie si Justitie din decizia sus aratata.

Referitor la gresita retinere a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575/2015 a Curtii de Apel Oradea, a subliniat ca instanta de apel a constatat, pe baza celor statuate in hotararea penala, ca majoritatea datoriilor neevidentiate in documentatia de privatizare erau ulterioare datei incheierii contractului si ca reclamanta nu a intentionat sa respecte obligatiile contractuale (plata a 80% din pret si realizarea investitiilor).

Or, instanta penala nu a avut in vedere chestiunile juridice cu care a fost investita instanta in cauza de fata, respectiv modul de derulare a contractului nr. 39/2000 prin raportare la ascunderea datoriilor reale ale societatii. Hotararea penala a avut in vedere o alta situatie de fapt decat cea care rezulta din probele administrate in cauza de fata, iar persoana juridica reclamanta nu se identifica cu persoana fizica E.

Recurenta a mai relevat ca decizia atacata cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispozitiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, desi retine puterea de lucru judecat a deciziei penale, precum si faptul ca a intervenit rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare actiuni, in temeiul pactului comisoriu de ultim grad, totusi nu dispune repunerea in situatia anterioara a ambelor parti, in sensul de a-i fi restituit reclamantei avansul din pretul platit. Totodata, instanta omite a constata ca parata beneficiaza de o dubla reparatie, de vreme ce prin hotararea penala s-a dispus deja repararea prejudiciului cauzat intimatei.

Cat priveste criticile intemeiate pe motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a aratat urmatoarele:

In mod gresit s-a apreciat ca temeiul raspunderii paratei, in speta, nu poate fi decat raspunderea civila delictuala. Astfel, prin decizia atacata s-a retinut ca o instanta anterioara ar fi statuat, cu putere de lucru judecat, ca cererea de obligare a paratei la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidentierea datoriilor reale ale societatii in documentele de privatizare nu se poate intemeia decat pe raspunderea civila delictuala. Or, ulterior pronuntarii deciziei nr. 371/2009 a Curtii de Apel Bucuresti, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a invocat si raspunderea contractuala.

Asa fiind, instanta de apel a omis a analiza incidenta prevederilor art. 1336, respectiv art. 1352 C. civ. din 1864, desi erau pe deplin intrunite conditiile atragerii raspunderii vanzatorului pentru garantia legala pentru viciile ascunse ale bunului vandut, prin raportare la dispozitiile art. 7.2.2, art. 7.4.1 din contractul incheiat de parti. In continuare, recurenta aduce argumente in sprijinul opiniei ca obligatia de garantie contra viciilor ascunse exista si atunci cand obiectul contractului de vanzare-cumparare consta in bunuri incorporale, cum sunt actiunile .

In sfarsit, chiar si in situatia in care s-ar considera ca temeiul raspunderii paratei-intimate ar fi unul delictual, totusi instanta de apel a ignorat prevederile art. 22 alin. 1 lit. a) si b) din O.U.G. nr. 198/1999 si art. 13 alin. b) din O.U.G. nr. 198/1999. Astfel, chiar daca parata a angajat un expert pentru intocmirea dosarului de privatizare, avea obligatia de a se asigura ca actele puse la dispozitia expertului sunt actuale. Ca atare, considera ca, cu ignorarea probelor administrate nu s-a retinut vinovatia paratei, cel putin sub forma gravei neglijente. Recurenta a evocat aspecte rezultate din raportul de expertiza contabila, din nota nr. 303/2008 intocmita de ADS si considerentele pentru care aspectele de fapt retinute in hotararea penala nu au relevanta in cauza.

Recurenta a criticat si solutia instantei de apel, referitoare la inexistenta conditiilor prevazute de lege pentru invocarea exceptiei de neexecutare a contractului.

Or, contrar celor retinute de instanta de apel, potrivit carora evidentierea datoriilor reale ale societatii era o obligatie prealabila incheierii contractului, reclamanta a invocat aceasta exceptie in considerarea faptului ca i-a fost transmis dreptul de proprietate asupra unor actiuni afectate de vicii ascunse, respectiv al dobandirii unor parti de interes intr-o societate cu datorii mai mari decat cele la care se putea astepta cumparatorul.

Mai mult, nu se putea retine in sarcina cumparatorului vreo culpa in neexecutarea obligatiei de plata a pretului, de vreme ce a invocat exceptia de neexecutare tocmai in virtutea datoriilor ascunse ale societatii. Recurenta a relevat modul de derulare a contractului de vanzare-cumparare de actiuni, respectiv incheierea a 3 acte aditionale la acesta, prin care i s-a aprobat prelungirea termenelor de plata a ratelor scadente din pret, tocmai in considerarea neevidentierii datoriilor reale ale societatii privatizate.

In sfarsit, recurenta a sustinut ca in mod gresit s-a retinut ca a intervenit rezolutiunea contractului, in temeiul pactului comisoriu de grad IV, de vreme ce exceptia de neexecutare fusese invocata de catre cumparator cu 3 ani anterior adoptarii de catre ADS a hotararii nr. 66 din 26 februarie 2003.

In concluzie, recurenta a solicitat, in principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea spre rejudecare instantei de apel si, in subsidiar, modificarea acestei decizii, in sensul admiterii apelului reclamantei-parate si, in consecinta, a admiterii cererii principale si a respingerii cererii reconventionale.

Prin intampinare, intimata Agentia Domeniilor Statului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, intrucat decizia instantei de apel este legala. A sustinut, in esenta, ca hotararea atacata nu incalca dezlegarile date in hotarari anterioare, ca cele statuate prin decizia penala nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curtii de Apel Oradea vizeaza aspecte litigioase in stransa legatura cu cele deduse judecatii in prezenta cauza, respectiv conduita contractuala a reclamantei, manifestata prin reprezentantul sau legal la data derularii evenimentelor.

In sfarsit, a sustinut ca decizia pronuntata in apel nu cuprinde motive contradictorii si ca nu au fost gresit aplicate norme de drept material .

Recursul de fata este nefondat, pentru considerentele ce se vor arata in continuare:

Criticile referitoare la incalcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie si la gresita retinere a incidentei puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curtii de Apel Oradea, critici subscrise motivului de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu pot fi primite.

In ce priveste decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata in prezenta cauza, intr-un ciclu procesual anterior, ceea ce se imputa deciziei recurate este, in realitate, pretinsa incalcare a prevederilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, in sensul ca problemele de drept dezlegate de instanta de recurs sunt obligatorii pentru instanta de apel, in rejudecare.

Insa, asa cum corect a statuat si instanta de apel, prin decizia sus aratata, nu s-a retinut temeinicia sau netemeinicia cererii reclamantei, de obligare a paratei la repararea prejudiciului cauzat prin neevidentierea, in documentele de privatizare, a tuturor datoriilor societatii al carei pachet majoritar de actiuni urma a fi vandut. In mod asemanator, nu s-a retinut nici natura raspunderii paratei, ca institutie implicata in privatizare si vanzator in cadrul contractului de vanzare-cumparare. Singurele chestiuni de drept dezlegate de catre instanta de recurs au vizat imprejurarea ca procedura de privatizare a societatilor agricole este supusa prevederilor unei legi speciale, anume Legea nr. 99/1999 si, numai in masura in care legea speciala nu cuprinde o dispozitie derogatorie, se aplica dreptul comun in materie, respectiv O.U.G. nr. 88/1997. De asemenea, decizia invocata recomanda necesitatea efectuarii unei expertize contabile pentru corecta stabilire a situatiei de fapt, proba, de altfel, administrata de instanta de fond .

Din aceasta perspectiva, criticile formulate prin cererea de recurs nu releva modalitatea in care instanta de apel a incalcat cele statuate prin decizia nr. 3230/2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Cat priveste gresita retinere a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curtii de Apel Oradea, se impune a face mai multe precizari. In primul rand, decizia atacata in cauza de fata nu face aplicarea nici a aspectului negativ al autoritatii de lucru judecat, ca exceptie procesuala de fond, peremptorie si absoluta, prevazuta de art. 166 C. proc. civ. din 1865, raportat la art. 1201 C. civ. din 1864 si nici a acelor prevederi ale Codului de procedura penala, care instituie autoritatea de lucru judecat a hotararii penale de condamnare, in ce priveste existenta faptei si a persoanei care a savarsit-o, asupra cauzei civile in care se solutioneaza latura civila (aspectele civile ale faptei ce constituie infractiune).

In realitate, dosarul penal finalizat prin decizia evocata a avut ca obiect, printre altele, savarsirea de catre reprezentantul legal al reclamantei a unei infractiuni de inselaciune cu consecinte deosebit de grave, in sensul inducerii in eroare a reprezentantilor paratei, cu prilejul adjudecarii licitatiei si incheierii contractului de privatizare a SC B. SA, precum si pe parcursul executarii acestuia, prin promisiunea de achitare a pretului actiunilor, a datoriilor societatii, precum si de realizare a unor investitii din surse proprii si prezentarea unor situatii care atestau, in mod nereal, ca actiunile ar fi fost achitate si investitiile realizate. De asemenea, aceeasi persoana a fost judecata si pentru savarsirea infractiunilor de bancruta frauduloasa, in sensul ca, in calitate de reprezentant al reclamantei si prevalandu-se de statutul de actionar majoritar, ar fi determinat inregistrarea de datorii nereale in evidentele SC B. SA si si-ar fi insusit activele acestei societati, fraudand creditorii sociali. In ce priveste infractiunea de inselaciune, in cursul procesului s-a prescris raspunderea penala, astfel ca instanta a lasat nesolutionata actiunea civila, iar pentru savarsirea infractiunii de bancruta frauduloasa, reprezentantul legal de la acea epoca al recurentei a fost condamnat definitiv.

Ceea ce este important de retinut este insa faptul ca, in cursul solutionarii cauzei penale, inculpata a formulat aparari referitoare la pretinsa neevidentiere, in documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societatii, iar instanta penala a verificat aceste aparari. De altfel, pentru a inlatura aceasta aparare a inculpatei, instanta penala face trimitere chiar la continutul raportului de expertiza contabila instrumentat in cauza civila de fata, aratand ca din acest mijloc de proba rezulta ca majoritatea datoriilor societatii, pretins neevidentiate la data incheierii contractului de vanzare-cumparare, rezulta din procese-verbale incheiate ulterior datei de 30 septembrie 2000.

Asadar, instanta de apel a evocat, in cuprinsul deciziei atacate, elemente de fapt comune celor doua cauze (civila si penala), stabilite pe baza mijloacelor de proba administrate, in realitate, in dosarul de fata. Evocarea unor imprejurari de fapt comune celor doua cauze este fireasca din moment ce ambele au vizat, din perspectiva diferita, atat comportamentul partilor din perioada precontractuala, cat si modul de derulare a contractului de vanzare-cumparare de actiuni, sub aspectul indeplinirii sau neindeplinirii obligatiilor asumate de parti. Insa, contrar celor sustinute de recurenta, decizia atacata nu se intemeiaza pe autoritatea de lucru judecat a deciziei penale, in sensul de mijloc de proba, ca prezumtie legala absoluta si irefragrabila, prevazuta de art. 1200 pct. 4 si art. 1202 alin. 2 C. civ. de la 1864, astfel ca aceasta critica este vadit nefondata.

Cat priveste criticile subsumate de parte motivului de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constata ca nici acestea nu pot fi primite. Sub un prim aspect, nu exista nicio contradictie intre considerente si dispozitiv.

Aspectele invederate de recurenta, in sensul ca constatarea rezolutiunii contractului de vanzare-cumparare de actiuni, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu de ultim grad, ar fi trebuit sa conduca la admiterea capatului de cerere referitor la repunerea partilor in situatia anterioara si la restituirea avansului din pret, nu reprezinta o veritabila critica referitoare la considerente contradictorii ci, eventual, la gresita aplicare a normelor de drept material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). In mod asemanator, nici critica referitoare la acordarea unei duble reparatii paratei-reclamante prin admiterea cererii reconventionale, in conditiile in care acesteia i s-au acordat despagubiri si prin decizia penala nr. 575/2015 nu poate fi subscrisa motivului de casare prevazut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, eventual, celui prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dupa recalificarea acestor critici, instanta de recurs constata ca, prin decizia atacata, s-a retinut ca legea speciala, respectiv art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002 instituie o exceptie de la dreptul comun, potrivit caruia, in cazul desfiintarii unei conventii, prin rezolutiune sau alta modalitate prevazuta de lege, partile sunt obligate sa restituie prestatiile primite in temeiul actului juridic desfiintat. Conform acestei norme de exceptie, in cazul desfiintarii contractului de vanzare-cumparare de actiuni, autoritatea implicata in procedura de privatizare retine de la cumparator toate sumele achitate in temeiul conventiei, inclusiv, ca in prezenta speta, avansul din pret. Or, recurenta nu formuleaza nicio critica din care sa rezulte motivele pentru care apreciaza acest text de lege ca fiind inaplicabil raportului juridic dedus judecatii.

Cat priveste dubla reparatie a prejudiciului cauzat paratei, retine, asa cum s-a mai aratat anterior, ca prin hotararea penala a fost lasata nesolutionata latura civila, ca urmare a intervenirii prescriptiei raspunderii penale pentru infractiunea de inselaciune. Asadar, paratei din prezenta cauza nu i-au fost acordate daune-interese prin nicio alta hotarare . In realitate, prin hotararea penala au fost desdaunati doar creditorii SC B. SA, constituiti parti civile pentru repararea prejudiciului cauzat prin savarsirea infractiunii de bancruta frauduloasa, nu si parata din prezenta cauza, parte vatamata in raport cu infractiunea de inselaciune in conventii .

Referitor la criticile de nelegalitate intemeiate de recurenta pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constata ca nici acestea nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a sustinut ca, in mod nelegal, instanta de apel a retinut drept cauza a cererii de despagubire doar raspunderea civila delictuala. Solutia instantei de apel s-ar fi intemeiat pe puterea de lucru judecat a unei decizii pronuntate in al doilea ciclu procesual (decizia nr. 372 din 4 martie 2019 a Curtii de Apel Bucuresti), dar cu ignorarea imprejurarii ca, ulterior pronuntarii acelei hotarari, reclamanta si-a modificat actiunea . In concret, a inteles sa isi intemeieze pretentiile si pe raspunderea civila contractuala, invocand garantia pentru vicii ascunse ce incumba vanzatorului, in temeiul art. 1336 si art. 1352 C. civ. din 1864.

Instanta constata ca aceste sustineri ale recurentei, pe langa faptul ca nu reprezinta veritabile critici relative la aplicarea gresita a normelor de drept material, susceptibile a fi incadrate in prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ignora practic continutul real al actelor de procedura intocmite in prezenta cauza.

In concret, inca din al doilea ciclu procesual, respectiv prin cererile depuse la 22 martie 2005 si 5 aprilie 2005, reclamanta si-a fundamentat capatul de cerere in despagubiri atat pe raspunderea civila delictuala, cat si pe raspunderea civila contractuala, respectiv raspunderea vanzatorului pentru evictiune. Prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curtii de Apel Bucuresti, instanta a statuat, in adevar, cu putere de lucru judecat, ca, functie de temeiurile de fapt ale cererii si normele de drept invocate, nu ar putea fi retinuta decat institutia juridica a raspunderii civile delictuale.

In al treilea ciclu procesual, desi reclamanta si-a modificat, in doua randuri, cererea de chemare in judecata (la 11 aprilie 2011 si 9 mai 2017), a mentinut acelasi temei dual al capatului de cerere in despagubiri, atat raspunderea civila delictuala, cat si raspunderea contractuala, fundamentata pe raspunderea vanzatorului pentru evictiune. Asadar, in rejudecare, in al treilea ciclu procesual, instantele erau pe deplin obligate sa respecte chestiunile de drept dezlegate prin decizia de trimitere anterioara.

Cat priveste angajarea raspunderii vanzatorului pachetului majoritar de actiuni pentru viciile ascunse ale bunurilor incorporale instrainate reclamantei, intemeiata pe art. 1336 si art. 1352 C. civ. din 1864, cerere asupra careia instanta de apel ar fi omis a se pronunta, constata urmatoarele:

Desi cauza de fata a parcurs mai multe etape procesuale, pe parcursul carora reclamanta si-a modificat cererea de chemare in judecata, niciodata aceasta nu a solicitat, in prima instanta, angajarea raspunderii contractuale a paratei pe temeiul garantiei legale pentru vicii ascunse ale bunului vandut, ci doar raspunderea vanzatorului pentru evictiune.

Abia prin apelul solutionat prin decizia nr. 372 din 4 martie 2019, ce face obiectul recursului de fata, reclamanta a facut trimitere, in mod echivoc, la raspunderea vanzatorului pentru viciile ascunse ale lucrului vandut, institutie juridica pe care o dezvolta, ulterior, in prezenta cale de atac.

In acest context, retine ca instanta de apel, neluand in dezbatere aceste aspecte, a facut o corecta aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecatii la prima instanta (tantum devolutum quantum iudicatum). Astfel, potrivit art. 294 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit in fata primei instante. Asadar, nu este permisa schimbarea cauzei cererii de chemare in judecata in apel, astfel ca instanta de prim control judiciar in mod corect nu a luat in dezbatere viciul actiunilor vandute, constand in situatia precara a societatii.

Referitor la gresita aplicare a normelor de drept material in legatura cu antrenarea raspunderii civile delictuale a paratei, constata ca recurenta se limiteaza sa evoce prevederile art. 22 alin. 1 lit. a) si b) din O.U.G. nr. 198/1999 si art. 13 alin. 3 din acelasi act normativ. Aceste texte de lege reglementeaza obligatia institutiei implicate in privatizarea societatilor agricole de a intocmi dosarul de prezentare sau raportul de evaluare, iar recurenta nu arata, in concret, modalitatea in care aceste norme de drept material au fost ignorate sau gresit aplicate de instanta de apel.

In realitate, recurenta solicita reinterpretarea materialului probator administrat, evocand continutul raportului de expertiza contabila, documentele pe baza carora s-a intocmit dosarul de privatizare, note de constatare intocmite ulterior incheierii contractului de vanzare-cumparare s.a.m.d. Pe baza reevaluarii probatoriului, recurenta tinde la stabilirea unei alte situatii de fapt decat cea retinuta de instantele de fond, solicitare incompatibila cu natura caii de atac a recursului, limitata doar la aspecte de legalitate.

Cat priveste criticile relative la solutia data exceptiei de neexecutare a contractului, retine ca si acestea sunt vadit nefondate.

Astfel, sustinerea ca exceptia de neexecutare s-ar fi intemeiat si pe faptul ca bunurile ce i-au fost instrainate erau afectate de vicii ascunse nu va fi analizata, fiind o sustinere noua, facuta pentru prima data in recursul de fata, pentru considerentele expuse anterior ce nu vor fi reluate.

In rest, toate celelalte sustineri reprezinta opinii ale recurentei asupra situatiei de fapt pretins gresit retinuta de instantele anterioare, la lipsa sa de culpa in neexecutarea contractului s.a.m.d. Or, din nici una din aceste sustineri nu rezulta ca instanta de apel ar fi aplicat gresit normele de drept material, retinand ca, pentru invocarea exceptiei de neexecutare si suspendarea executarii propriei obligatii de catre cumparator, trebuie sa existe o neexecutare suficient de importanta a unei obligatii contractuale reciproce si interdependente a celeilalte parti contractante. In esenta, parata-intimata si-a executat cea mai importanta obligatie care ii revenea, aceea de a transmite reclamantei dreptul de proprietate asupra pachetului majoritar de actiuni detinut la emitentul SC B. SA, in vreme ce recurenta, desi a detinut calitatea de actionar majoritar al societatii privatizate in perioada 2000-2007 si a uzat de prerogativele conferite de aceasta calitate, nu si-a executat obligatia corelativa, de a achita nicio suma din restul de pret ramas neachitat, de 80%. Mai mult, prin prezenta actiune isi cuantifica prejudiciul pretins cauzat prin neevidentierea, in documentele de privatizare, a tuturor datoriilor societatii, chiar la nivelul acestor datorii si solicita, intr-o prima etapa procesuala, compensarea acestora cu propriul debit, constand in pret, creand o nepermisa confuzie intre obligatiile sociale, garantate doar cu patrimoniul social, si obligatiile actionarului insusi, decurgand din contractul de vanzare-cumparare in litigiu.

In sfarsit, criticile referitoare la gresita statuare a instantei de apel asupra rezolutiunii contractului nr. 39/2000, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu de grad IV, nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. In esenta, recurenta solicita ca, urmare a reevaluarii probatoriului, sa se stabileasca ca reclamanta a fost indrituita sa invoce exceptia de neexecutare a contractului si, pe cale de consecinta, sa suspende executarea obligatiei de plata a pretului. Or, fara a mai reveni asupra celor anterior aratate, se impune a reaminti ca recursul este o cale de atac in reformare, nedevolutiva, prin care se realizeaza exclusiv un control de legalitate a hotararii atacate.

Fata de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, Inalta Curte a respins recursul, ca nefondat.