Reguli privind dovada dreptului de proprietate

Aceste norme se pot grupa in principal in doua categorii .

Prima categorie vizeaza probatiunea directa prin stabilirea elementelor posesiei, iar cea de-a doua are in vedere examinarea si aprecierea comparativa a dreptului de proprietate sub raportul probabilitatii drepturilor reclamantului si paratului.
Astfel, potrivit regulilor din prima categorie, reclamantul din actiunea in revendicare poate dovedi cu martori si prezumtii elementele posesiei utile ca baza a prescriptiei achizitive.
Casatia noastra, in perioada interbelica a hotarat ca, desi, de regula, cel care are posesia unui imobil are in favoarea sa prezumtia ca este proprietar, daca revendicantul isi sprijina actiunea pe inscrisuri translative de proprietate, paratul posesor este obligat sa dovedeasca faptul ca posesia sa este de natura sa-i confere proprietatea imobilului si sa combata astfel valoarea probelor produse de revendicant.
Din principiul potrivit caruia dovada dreptului de proprietate se face prin titluri sau prin prescriptia achizitiva se poate trage concluzia ca daca reclamantul nu poseda vreun titlu si nici nu poate invoca uzucapiunea, actiunea sa urmeaza a fi respinsa, chiar daca paratul posesor ar avea o posesie utila de natura a-l face sa prescrie.
Referitor la normele din cea de-a doua categorie vizand examinarea comparativa a drepturilor reclamantului si paratului, trebuie spacificat ca, potrivit lor, admisibilitatea actiunii in revendicare este conditionata de faptul ca reclamantul sa stabileasca, in raport cu paratul, ca dreptul sau este mai puternic.
Reclamantul in revendicare trebuie sa dovedeasca dreptul sau.
Aceasta dovada este absoluta daca reclamantul probeaza ca s-a indeplinit prescriptia achizitiva in favoare sa sau a autorului sau.
Cand reclamantul invoca un titlu pentru dovedirea proprietatii, acest titlu probeaza numai cauza invocata de reclamant in revendicare.
Cu alte cuvinte, prin titlu, reclamantul dovedeste numai un fapt juridic cum ar fi succesiunea, donatia, legatul, vanzarea, etc., fapte ce sunt translative de proprietate .
Totusi, aceste fapte juridice nu transfera proprietatea decat in ipoteza in care cel ce a transmis proprietatea a fost adevaratul proprietar.
Cu toate acestea, Casatia noastra, in perioada interbelica a decis ca titlul de mostenitor fiind translativ de proprietate, titularul lui poate sa revendice, intemeindu-se pe aceasta calitate de succesor, din mana oricarui posesor, un bun ce facea parte din masa succesorala a autorului sau.
Actiunea fiind intemeiata pe un titlu recunoscut de lege, detinatorul bunului nu poate invoca in apararea sa simplul fapt al posesiei si sa ceara mostenitorului reclamant sa dovedeasca dreptul de proprietate al autorului sau asupra respectivului bun.
In fine, trebuie mentionat ca proprietatea imobiliara nu poate fi dovedita cu martori si prezumtii (mai ales situatia in care imobilul ar avea o valoare sub 250 lei, ceea ce practic este imposibil).
Aceasta regula are in vedere dispozitiile art. 1203 Cod civil potrivit carora judecatorul nu poate recurge la prezumtii decat numai in limita probei testimoniale, adica pana la suma de 250 lei.
Ca atare, intr-o actiune in revendicare, dreptul de proprietate imobiliara nu poate fi dovedit nici de reclamant si nici de parat prin prezumtii sau martori, aceste probe fiind admise numai in privinta faptelor materiale constitutive ale posesiunii.

Asadar, simplele prezumtii invocate pentru dovedirea proprietatii nu au nici o valoare .
In schimb, prezumtiile legale, constituie un titlu de proprietate si scutesc pe cel in favoarea carora opereaza sa mai faca vreo dovada privind dreptul sau.