Cum sa tratezi dificultatile financiare

In Romania se impune o solutie noua si radicala de tratament al dificultatilor intreprinderii, mai putin ipocrita decat cele experimentate de legiuitorul roman pana in prezent:

debitorul a carei intreprindere traverseaza o criza remediabila trebuie sa ceara creditorilor sai sansa de a se redresa, printr-un mecanism si o procedura exterioare procedurii insolventei, ba chiar exterioare tribunalului; debitorul aflat in situatie iremediabil compromisa trebuie sa fie eliminat din mediul sau de afaceri (pe care l-a contaminat deja cu neincredere), activele intreprinderii sale, daca mai exista, urmand a fi redate circuitului economic. Cele doua alternative exclud reorganizarea judiciara, care ar urma sa fie suprimata.

Reorganizarea judiciara, prin modul in care a fost reglementata si aplicata in Romania, este practic inutila.

Legea romana a insolventei reglementeaza ca proceduri ( modalitati) de acoperire a pasivului unui debitor aflat insolventa o procedura de reorganizare judiciara ( cu varianta lichidarii pe baza de plan) si o procedura de faliment.
Statistica Uniunii Nationale a Practicienilor in Insolventa Romania ( UNPIR, fosta UNPRL) pe anul 2004 releva faptul ca in 10% din cazurile de insolventa declarate de tribunale a fost confirmat un plan de reorganizare judiciara. Cazurile in care reorganizarea judiciara a dat rezultatul scontat ( redresarea debitorului) au fost si mai restranse ca numar: doar in 1,5% din cazuri debitorul si-a reluat activitatea in noile conditii oferite de redresare. Celelalte cazuri de reorganizare judiciara au esuat in faliment.
Explicatia facila a acestor slabe rezultate practice poate fi gasita in caracterul greoi si indelungat al procedurii de confirmare a planului si in folosirea reorganizarii judiciare ca instrument de tergiversare din partea debitorului neonest, interesat sa-si ascunda cat mai mult din active si sa-si acopere responsabilitatea.
In realitate, reorganizarea judiciara este atat de putin eficienta in practica tocmai datorita caracterului sau judiciar. Spatiul judiciar este un spatiu al conflictului, al neincrederii intre parteneri, in timp ce planul de reorganizare judiciara propune un compromis. Acest compromis este dinamitat permanent de contradictiile intre debitor si creditori, ca si de contradictiile intre creditorii insisi. Compromisul este complicat prin procedurile judiciare de citare si comunicare a actelor de procedura .

Pe de alta parte, procedura reorganizarii judiciare este o procedura de faliment lato sensu, care implica insolventa debitorului, adica elementul negativ care afecteaza la modul cel mai drastic credibilitatea si imaginea intreprinderii debitorului.

Pentru a se putea vorbi de o reorganizare judiciara, trebuie ca tribunalul sa decida ca debitorul este in insolventa. In prealabil acestei decizii, o serie de elemente de natura financiara sau procedurala sunt date publicitatii sau ajung subiect de comentarii de presa. In anumite cazuri, autoritatile de supraveghere si control ( Banca centrala, Comisia de supraveghere a asigurarilor, Comisia de valori mobiliare), chiar inainte ca tribunalul sa declare entitatea in cauza insolventa, sunt obligate sa numeasca un administrator special care sa inlocuiasca managementul in functie al acesteia pana la decizia de insolventa. Autoritatea de supraveghere retrage, de obicei, autorizatia de functionare a unei entitati supravegheate aflata in insolventa. Deschiderea procedurii colective ( insolventa) trebuie adusa la cunostinta tertilor, motiv pentru care se publica anunturi referitoare la insolventa.

In conditiile in care chiar si cel mai mic zvon negativ are potentialul de a afecta intr-o masura destul de importanta credibilitatea unei intreprinderi, un anunt privind deschiderea procedurii de reorganizare judiciara asupra acesteia echivaleaza cu inceputul sfarsitului. Este evident faptul ca o consecinta directa a acestui anunt se reflecta in reducerea drastica a credibilitatii. Prin urmare, in conditiile in care increderea in entitatea respectiva este diminuata ca urmare a instiintarii partenerilor sai contractuali despre intrarea in reorganizare judiciara, practic sansele ca o procedura de reorganizare judiciara sa fie eficienta sunt foarte reduse.

O afacere derulata in conditiile actuale ale globalizarii si ale liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor, este o afacere cu un grad ridicat de risc . Spre exemplu, sistemul bancar, societatile de asigurari, entitatile reglementate care actioneaza pe pietele de capital ( inclusiv societatile cotate) pot fi afectate usor de \\\"panicile distructive\\\" generate de o pierdere subita a increderii13. Rezultatele financiare si solvabilitatea sau lichiditatea unei astfel de entitati sunt direct proportionale cu imaginea pe care acea entitate o detine pe piata . Cu cat credibilitatea este mai solida pe piata, cu atat deponentii, asiguratii, investitorii etc. vor avea mai mare incredere in acea entitate si vor fi mai atrasi de produsele pe care le promoveaza pe piata . Ca sa se poata usor intelege de ce credibilitatea este direct proportionala cu soliditatea afacerii, am sa reamintesc un fapt al anului 2000 : FNI si FNA se prabusisera, BIR si Banca Populara intrasera in faliment si pe piata fusesera aruncate zvonuri cum ca si alte banci, ca BCR si Banca Tiriac, ar fost contaminate de \"panica destructiva\". Deponentii s-au asezat la cozi, cuprinsi de aceasta panica, pentru a-si retrage depozitele. BCR si Banca Tiriac au pompat masiv bani pe piata, pentru a putea acoperi cererea de retrageri. Desi s-a stat zile intregi la cozi, banii au fost platiti integral si, dupa citeva zile, panica s-a stins, deponentul vazind ca nu exista motive sa se teama ca bancile in cauza ar avea probleme. Cozile s-au rarit, apoi au disparut si, in final, cei care si-au retras panicati banii, i-au depus la loc, manifestindu-si astfel si ei increderea ca bancile in cauza nu vor intra in faliment.

De altfel, dupa o prima incercare de introducere a reorganizarii judiciare a bancilor si a celorlalte institutii de credit, legiuitorul roman a decis, in mod judicios, sa interzica acestora reorganizarea judiciara ( OG nr.10/2004 privind falimentul institutiilor de credit). Solutia este aceeasi in cazul societatilor de asigurare ( Legea nr.503/2004 privind redresarea financiara si falimentul societatilor de asigurare) si in cazul entitatilor reglementate ale pietei de capital ( art. 269 din Legea nr.297/2004 privind piata de capital trimite la OG 10/2004 in privinta insolventei acestora).
Procedurile de insolventa, mai ales in cazul unor afaceri cu un mare grad de risc si notorietate ( banci, asigurari, piata de capital) sunt menite sa protejeze creditul si nu sa salveze orice debitor aflat in insolventa14. Sistemul legal si judiciar trebuie sa permita debitorilor sa falimenteze, pentru a-i avertiza, in acest fel, si pe ceilalti debitori ca acesta este rezultatul practicilor de afaceri nesigure si irationale.
In schimb, legislatia romana face dese referiri la diverse proceduri extrajudiciare de evitare a insolventei.

Reorganizarea institutiilor de credit, astfel cum este conceputa de Directiva 24/EC/2001, precum si de Principiile emise de Banca mondiala, nu se confunda cu reorganizarea judiciara ( care presupune o decizie judiciara de declarare a insolventei), ci presupune tot procesul de redresare a unei banci aflata in dificultate financiara, pana la intrarea in faliment. Este vorba de aplicarea normelor prudentiale, de supravegherea prudentiala exercitata de Banca centrala, de masurile de supraveghere sau administrare speciala sau alte masuri preventive.

Procedura reorganizarii judiciare, daca nu este interzisa sau imposibila practic, ea este cel putin de evitat. Reorganizarea judiciara ar putea fi inlocuita cu masuri echivalente precum concordatul preventiv, care nu presupune o decizie a tribunalului de declarare a insolventei, ci un contract intre debitori si majoritatea creditorilor sai, incheiat si executat sub medierea unui specialist in insolventa, contract al carui esec ar trebui sa duca la faliment.

Legea concordatului preventiv ar trebui sa instituie un mecanism contractual si legal menit a da posibilitatea unui debitor onest, aflat in dificultate financiara, de a evita insolventa. Este vorba de un debitor victima a unor conjuncturi nefavorabile, dar care merita protectie, intrucat afacerea sa are sanse de redresare, in beneficiul salariatilor sai, al creditorilor sai ( inclusiv statul, pentru creantele bugetare), al comunitatii locale si al sau personal.

Legea nu va avea ca tinta decat intreprinderile medii si mari, din cel putin doua motive:
- obiectul de activitate al acestora este greu de reorientat, datorita specializarii presupuse de dimensiunile intreprinderii;
- disparitia acestora prin faliment poate avea consecinte nefavorabile pentru intregul mediu social si economic in care activeaza, incepand cu salariatii ( care risca sa isi piarda locul de munca), comunitatea locala ( care pierde venituri din taxe si impozite si urmeaza sa suporte amplificarea somajului pe plan local), statul roman ( care pierde un contribuabil si urmeaza sa suporte cheltuielile de somaj si reconversie profesionala a celor disponibilizati), furnizori etc.

Creditorii acestor intreprinderi, pentru a evita consecintele nefavorabile ale insolventei, vor trebui sa priveasca cu seriozitate propunerea de concordat preventiv din partea debitorului in cauza.

Legea trebuie sa ofere o sansa debitorului onest pentru a depasi situatia financiara dificila in care se afla, datorita unor conjuncturi economice nefericite, dar concordatul preventiv va fi incheiat in folosul comun al debitorului si creditorilor. Creditorii, ca si in cazul reorganizarii judiciare reglementate de Legea insolventei, vor putea fi convinsi sa accepte planul de redresare daca debitorul va demonstra ca acestia pot fi platiti in conditii mai avantajoase acceptand concordatul decat in cazul falimentului. Ar fi, insa, o greseala conceptuala a legiuitorului daca noua lege ar institui o a doua modalitate de redresare a debitorului, pe langa cea de reorganizare judiciara. Esecul concordatului va trebui sa duca direct, automat, la faliment. Altfel, ar exista pericolul ca un debitor de rea-credinta sa abuzeze de sansele legale de redresare, prelungind la nesfarsit procedura .

Debitorul va putea sa ajunga la o intelegere cu toti creditorii sai sau cu o majoritate calificata a acestora. Creditorii disidenti nu vor putea fi obligati sa accepte concordatul, insa publicarea acestuia le va opri dreptul la urmariri silite individuale, pe perioada de executare a concordatului.

Legea trebuie conceputa pentru a limita abuzurile si pentru a bloca intentiile de tergiversare ori de aventura. Debitorul va sti ca, daca are realmente sanse de redresare, va cere concordatul, iar daca nu are aceste sanse, mai eficient ar fi sa ceara falimentul. Procedura de votare a concordatului ar presupune oricum o anumita publicitate asupra dificultatilor financiare pe care le traverseaza debitorul, astfel ca, daca creditorii s-ar arata din start neincrezatori in sansele debitorului de redresare, ei ar lipsi de la adunare sau, chiar daca ar fi prezenti, ar vota contra aprobarii concordatului, aratand astfel ca nu mai au incredere in debitor, care si-a diminuat sau chiar si-a pierdut credibilitatea prin afisarea starii sale de dificultate financiara. De aceea, daca la mijloc este, in realitate, o intentie de inselare a creditorilor sau de tergiversare, sansa acordata de lege debitorului se poate intoarce in contra sa, pentru ca neexecutarea concordatului de catre debitor provoaca direct ( automat) falimentul acestuia, fara posibilitatea de a mai cere reorganizarea judiciara.
Pe de alta parte, creditorii care se dezintereseaza de propunerea de concordat din partea debitorului, pot si ei sa fie sanctionati prin faptul ca, nereusind sa-i aduca la masa negocierilor, debitorul va fi obligat sa ceara deschiderea procedurii falimentului.

Tribunalul ( judecatorul-sindic) ar trebui sa aiba, in economia legii, un rol foarte restrans, nefiind deloc implicat in procedura de votare a concordatului, pentru a se evita avalansa tergiversarilor si amanarilor din motive procedurale. Judecatorul-sindic va interveni numai atunci cand va fi absolut necesar, cand partile nu s-ar intelege asupra unor detalii ale procedurii sau cand anumite efecte ale legii nu s-ar putea obtine decat prin decizie a judecatorului, nefiind la indemana particularilor ( rezilierea sau anularea concordatului, contestatiile creditorilor nevotanti la concordat, suspendarea provizorie a urmaririlor silite individuale).

Una dintre cele mai mari probleme actuale ale procedurilor de insolventa in Romania este lipsa de celeritate. Aceasta ar putea fi, practic, rezolvata prin reducerea drastica a interventiei judecatorului.

Cel care va superviza procedura de votare a concordatului, care va incerca sa aduca partile la un compromis acceptabil si care va superviza executarea de catre debitor a concordatului va fi conciliatorul, un particular care va fi remunerat pentru aceasta activitate . Este vorba de un profesionist, practician in procedurile de insolventa, membru al unui corp profesional ce isi ghideaza activitatea dupa un cod deontologic strict.

Conciliatorul constituie o garantie contra eventualelor intentii sau acte frauduloase ale debitorului. El mediaza incheierea concordatului si controleaza executarea sa de catre debitor, informeaza creditorii si ia masuri de sanctionare pentru incalcarea contractului.
In perioada de executare a concordatului debitorul isi va pastra dreptul de administrare a afacerii proprii, pentru actele de gestiune curenta. Pentru acte de valoare mare sau neobisnuite, debitorul va trebui sa informeze sau sa obtina acordul conciliatorului.