Hotararea CEDO in Cauza Ahmed impotriva Romaniei

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A� 1 din Conventie
25. Reclamantul se plange de faptul ca a fost luat in custodie publica, in vederea inlaturarii sale de pe teritoriu, in centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat in mod ilegal de libertate. El invoca art. 5 A� 1 din Conventie, care, in partea relevanta, prevede urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:
(...)
f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane (...) impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare ."
26. Guvernul arata ca reclamantul nu a epuizat caile de atac interne, avand in vedere posibilitatea pe care i-o oferea dreptul intern de a contesta masura de indepartare de pe teritoriu din data de 10 martie 2003. In acest sens, Guvernul a depus la dosar copiile a 5 hotarari judecatoresti in sprijinul argumentului sau. Pe de alta parte, acesta nu contesta ca luarea in custodie publica a reclamantului in centrul de tranzit a insemnat o privare de libertate, insa afirma ca aceasta privare tinea de situatiile prevazute limitativ la art. 5 din Conventie . Conform afirmatiilor Guvernului, privarea de libertate era prevazuta de lege, si anume de OUG nr. 194/2002, si nu era o masura arbitrara deoarece a fost luata de autoritatile statului pentru a lupta impotriva migratiei ilegale. In fine, acesta adauga ca prelungirea masurii de luare in custodie publica in centrul de tranzit a fost justificata de lipsa unui titlu de calatorie si a unei vize pentru a realiza expulzarea sa.
27. Reclamantul afirma ca a contestat, fara succes, Ordonanta din 7 martie 2003, care prevedea si luarea sa in custodie publica in centrul special. Autoritatile au refuzat sa ii aduca la cunostinta informatiile care se aflau la baza deciziei parchetului, fiind vorba de informatii cu caracter de secret de stat . Conform afirmatiilor sale, calea de atac invocata de Guvernul parat nu este eficienta. El adauga ca durata luarii sale in custodie publica in centrul de tranzit a fost excesiva si ca motivele luarii sale in custodie, care i-au ramas necunoscute, nu justifica o astfel de restrictie a libertatii.
28. Curtea reaminteste ca art. 5 A� 1 din Conventie prevede lista exhaustiva a situatiilor in care indivizii pot fi privati de libertate in mod legal, intelegandu-se bineinteles ca acestor situatii trebuie sa li se dea o interpretare restrictiva, avand in vedere ca este vorba de exceptii de la o garantie fundamentala a libertatii individuale (Quinn impotriva Frantei, Hotararea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, A� 42).
29. In speta, nimeni nu contesta faptul ca timp de mai mult de 6 luni reclamantul a fost detinut in asteptarea unei expulzari, in sensul art. 5 A� 1 f) din Conventie . Aceasta prevedere impune doar ca "o procedura de expulzare [sa fie] in curs"; prin urmare, nu este cazul sa se verifice daca decizia de expulzare initiala se justifica sau nu din perspectiva legislatiei interne sau a Conventiei. In acest sens, art. 5 A� 1 f) din Conventie nu prevede aceeasi protectie ca si art. 5 A� 1 c) din Conventie (Chahal impotriva Regatului Unit, Hotararea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-V, p. 1862-1863, A� 112; Mohd impotriva Greciei, nr. 11.919/03, A� 19, 27 aprilie 2006; Kaya, sus-mentionata, A� 17).
30. Termenii "legala" si "conform legii" ce figureaza in art. 5 A� 1 din Conventie fac trimitere in principal la legislatia nationala si consfintesc obligatia de a respecta normele de fond si de procedura ale acesteia. Pe langa aceasta, Conventia prevede conformitatea oricarei privari de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului impotriva arbitrarului (a se vedea, printre multe altele, Dougoz impotriva Greciei, nr. 40.907/98, A� 54, CEDO 2001-II; Mohd, mentionata mai sus, A� 20).
31. In speta, art. 93 din OUG nr. 194/2002 prevedea ca, pana la punerea in executare a masurii de indepartare, strainii declarati indezirabili sa fie gazduiti in centre special amenajate in vederea expulzarii lor, pentru o perioada ce nu poate depasi 6 luni. Curtea poate accepta ca masura respectiva avea un temei in dreptul intern. Ramane de stabilit daca dreptul intern respecta cerintele de accesibilitate si de previzibilitate necesare pentru a-l proteja pe cel in cauza de o privare arbitrara de libertate.
32. In ceea ce priveste accesibilitatea, legea mentionata mai sus a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Prin urmare, acest text respecta criteriul accesibilitatii.
33. In ceea ce priveste previzibilitatea, Curtea reaminteste ca, desigur, in contextul special al masurilor ce tin de siguranta nationala, cerinta de previzibilitate nu poate fi aceeasi ca in alte domenii (Leander impotriva Suediei, 26 martie 1987, A� 51, seria A nr. 116, si Al-Nashif impotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, A� 121, 20 iunie 2002). Totusi, nicio persoana ce face obiectul unei masuri bazate pe motive de siguranta nationala nu trebuie sa fie lipsita de garantiile impotriva arbitrarului. Astfel, dreptul intern trebuie sa ofere o protectie impotriva incalcarilor arbitrare de catre puterea publica ale drepturilor garantate prin Conventie . Intr-adevar, existenta unor garantii adecvate si suficiente impotriva abuzurilor, printre care un loc special il ocupa garantia procedurilor de control eficient de catre puterea judiciara, este cu atat mai necesara cu cat, sub pretextul apararii democratiei, astfel de masuri risca sa o submineze, ba chiar sa o distruga (a se vedea, mutatis mutandis, Rotaru impotriva Romaniei [MC], nr. 28.341/95, A�A� 55 si 59, CEDO 2000-V).
34. In cauza, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungita intrucat fusese declarat indezirabil si reprezenta, in opinia autoritatilor, un pericol pentru siguranta nationala (paragrafele 15 si 16 de mai sus). Insa, asa cum rezulta din dosar, impotriva reclamantului nu a fost inceputa urmarirea penala pentru ca ar fi participat la comiterea vreunei infractiuni in Romania sau intr-o alta tara. Este suficient sa se constate ca, in afara motivului general mentionat mai sus, autoritatile, referindu-se in special la OUG nr. 194/2002, nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce ii erau imputate si care se aflau la baza privarii sale de libertate.
35. In ceea ce priveste obligatia autoritatilor de a comunica motivele aflate la baza luarii in custodie publica a strainilor aflati in centrele de tranzit, daca art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeasi ordonanta, ce reglementeaza drepturile persoanelor astfel detinute, contine obligatia ca autoritatile sa ii informeze pe strainii plasati in aceste centre despre motivele acestei masuri (conform A� 21 de mai sus).
36. In cauza, desi reclamantului i s-a facut o comunicare in ziua plasarii sale in centru, aceasta cuprindea trimiterile referitoare la Ordonanta initiala din 7 martie 2003, care il declara pe reclamant persoana indezirabila pe teritoriul Romaniei, fara nicio referire la faptele imputate (conform A� 8 de mai sus). Or, reclamantul contestase, fara succes, Ordonanta din 7 martie 2003, invocand aceleasi motive (conform A�A� 12-14 de mai sus).
37. Curtea este de parere ca o a doua contestatie avand ca obiect aceleasi motive formale ca si cele invocate in Ordonanta initiala din 7 martie 2003, respinsa de instantele interne din cauza caracterului secret al informatiilor, era sortita esecului si, prin urmare, nu constituia in speta o cale de atac efectiva, susceptibila sa remedieze situatia denuntata. In acest sens, hotararile interne prezentate de Guvern nu sunt de natura sa confirme existenta unei jurisprudente bine stabilite asupra eficientei acestor cai de atac.
38. Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici in fata autoritatilor administrative, nici in fata instantelor nationale de gradul minim de protectie impotriva riscului de arbitrar al autoritatilor, Curtea apreciaza ca nici cu ocazia prelungirilor succesive privarea sa de libertate nu avea un temei legal suficient in dreptul intern, in masura in care ea nu era prevazuta de "o lege" care sa corespunda cerintelor Conventiei. La aceasta se adauga si termenul de mai mult de 6 luni in care reclamantul a fost detinut in centrul de tranzit, contrar legislatiei interne in vigoare la data evenimentelor, in special alin. (6) al art. 93 din OUG nr. 194/2002.
39. In ceea ce priveste dificultatile, invocate de Guvernul roman, referitoare la eliberarea unui nou titlu de calatorie pe numele reclamantului, Curtea retine ca aceasta situatie, in circumstantele spetei, nu ii poate fi imputabila reclamantului si nu poate justifica, avand in vedere concluzia prevazuta in A� 38 de mai sus, plasarea sa timp de mai mult de 6 luni in centrul de tranzit.
40. In lumina celor de mai sus, Curtea constata ca privarea de libertate neintrerupta a reclamantului timp de mai mult de 6 luni nu corespundea cerintelor art. 5 A� 1 din Conventie .
Prin urmare, a avut loc incalcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 7
41. Reclamantul se plange in esenta de faptul ca parchetul nu a comunicat nici avocatului sau, nici instantelor sesizate cu contestatia sa impotriva ordonantei prin care se dispunea ca acesta sa paraseasca teritoriul Romaniei motivele care au justificat opinia acestuia conform careia el reprezenta un pericol pentru siguranta nationala. Art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie prevede urmatoarele:
"1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat in temeiul executarii unei hotarari luate conform legii si el trebuie sa poata:
a) sa prezinte motivele care pledeaza impotriva expulzarii sale;
b) sa ceara examinarea cazului sau; si
c) sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in fata autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre aceasta autoritate .
2. Un strain poate fi expulzat inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragraful 1a), b) si c) al acestui articol, atunci cand expulzarea este necesara in interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate nationala."
A. Asupra admisibilitatii
42. Guvernul contesta aplicabilitatea in speta a art. 1 din Protocolul nr. 7 si arata ca reclamantul nu detinea un titlu de sedere valabil pe teritoriul Romaniei.
43. Reclamantul se opune argumentului Guvernului si invoca procedura acordarii statutului de refugiat in Romania, aflata pe rol, care ii conferea, in temeiul art. 13 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000, un drept de sedere pe teritoriul Romaniei timp de 15 zile de la pronuntarea unei decizii definitive ce statueaza asupra cererii sale de acordare a acestui statut .
44. Curtea constata de la inceput ca, in caz de expulzare, in afara de protectia ce le este oferita in special prin art. 3 si 8 din Conventie coroborate cu art. 13, strainii beneficiaza de garantiile specifice prevazute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif impotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, A� 132, 20 iunie 2002).
45. Pe de alta parte, garantiile sus-mentionate nu se aplica decat in cazul strainului aflat in mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol [conform Sejdovic si Sulejmanovic impotriva Italiei (dec.), nr. 57.575/00, 14 martie 2002].
46. In speta, reclamantul a facut obiectul mai multor proceduri interne si, in temeiul uneia dintre aceste proceduri, el a obtinut un drept de sedere pe teritoriul Romaniei (conform A� 24 de mai sus). In aceste circumstante, Curtea considera ca reclamantul locuia in mod legal pe teritoriul Romaniei. Prin urmare, exceptia Guvernului trebuie respinsa.
47. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 A� 3 din Conventie . Pe de alta parte, Curtea constata ca el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
48. Guvernul afirma ca expulzarea reclamantului a avut loc numai dupa respingerea contestatiei reclamantului impotriva Ordonantei din 7 martie 2003. Acesta mai adauga ca, in fata Curtii de Apel Bucuresti, cu ocazia judecarii contestatiei sale, reclamantul a beneficiat de garantiile de ordin procedural, fiind in plus reprezentat de un avocat.
49. Reclamantul contesta argumentul Guvernului si invoca necomunicarea motivelor ce au stat la baza Ordonantei din 7 martie 2003 si nerespectarea garantiilor procedurale.
50. In speta, Curtea observa ca reclamantul locuia in mod legal pe teritoriul Romaniei in momentul expulzarii. Prin urmare, desi a fost expulzat din motive de siguranta nationala, situatie prevazuta de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea dreptul sa se prevaleze de garantiile enuntate in paragraful 1 (a se vedea raportul explicativ ce insoteste Protocolul nr. 7).
51. Curtea constata ca prima garantie acordata persoanelor vizate de acest articol prevede ca acestea nu pot fi expulzate decat "in executarea unei decizii adoptate conform legii".
52. Deoarece cuvantul "lege" desemneaza legea nationala, trimiterea la aceasta se refera, dupa exemplul tuturor prevederilor Conventiei, nu numai la existenta unei baze in dreptul intern, ci are legatura si cu calitatea legii: el impune accesibilitatea si previzibilitatea acesteia, precum si o anumita protectie impotriva incalcarilor arbitrare de catre puterea publica ale drepturilor garantate prin Conventie .
53. Curtea observa ca in cauzele Kaya impotriva Romaniei (nr. 33.970/05, A� 59, 12 octombrie 2006) si Lupsa impotriva Romaniei (nr. 10.337/04, A� 59, 8 iunie 2006) a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie, deoarece autoritatile nu le dadusera reclamantilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate, iar, pe de alta parte, parchetul nu le comunicase ordonantele date impotriva lor in timp util. In speta, printr-o ordonanta a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul Romaniei, interzis in teritoriu si expulzat pe motivul ca Serviciul Roman de Informatii detinea "informatii suficiente si serioase conform carora el desfasura activitati de natura sa puna in pericol siguranta nationala". Spre deosebire de cele doua cauze mentionate mai sus, reclamantul a primit o copie a ordonantei parchetului in ziua plasarii sale in centrul de tranzit. Cu toate acestea, ca in cele doua cauze mentionate mai sus, Curtea observa lipsa unei trimiteri la faptele imputate in comunicarea facuta reclamantului, aceasta avand un caracter pur formal (conform A� 8 de mai sus).
54. In lipsa oricarui indiciu privitor la faptele imputate reclamantului, Curtea observa ca situatia din speta este similara cu cea a reclamantilor din cauzele Lupsa si Kaya, mentionate mai sus. In aceste doua cauze, Curtea mai constatase si ca temeiul legal al expulzarii reclamantilor nu oferea garantiile minimale impotriva arbitrarului autoritatilor (conform Lupsa, precitata, A� 56, Kaya, precitata, A� 56).
55. In speta, Curtea reitereaza constatarea in materie de previzibilitate a legislatiei interne (conform A� 38 de mai sus) si conchide ca reclamantul nu a avut posibilitatea sa isi exercite drepturile prevazute la paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie .
56. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.
III. Pretinsa incalcare a art. 5 A�A� 2 si 4 din Conventie
57. Invocand art. 5 A� 2 din Conventie, reclamantul se plange de faptul ca nu a fost informat, in cel mai scurt timp, despre motivele plasarii sale in centrul special. Invocand in esenta art. 5 A� 4 din Conventie, el se plange de imposibilitatea de a formula un recurs impotriva masurii de plasare in centrul special, din cauza necomunicarii motivelor acestei masuri .
58. Avand in vedere concluziile sale prevazute in paragrafele 35-39 de mai sus, Curtea apreciaza ca nu este cazul sa statueze asupra admisibilitatii si temeiniciei acestor capete de cerere (a se vedea, mutatis mutandis si, printre altele, Laino impotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, A� 25, CEDO 1999-I, Zangha��A� impotriva Italiei, 19 februarie 1991, A� 23, seria A nr. 194-C, Biserica Catolica din Chania impotriva Greciei, 16 decembrie 1997, A� 50, Culegere 1997-VIII si Denes si altii impotriva Romaniei, nr. 25.862/03, A� 59, 3 martie 2009).