Hotararea CEDO in Cauza Cenoiu si altii impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

HOTARAREA
din 2 martie 2010,
definitiva la 4 octombrie 2010,
in Cauza Cenoiu si altii impotriva Romaniei
(Cererea nr. 26.036/02)

In Cauza Cenoiu si altii impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecatori, si din Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 9 februarie 2010,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 26.036/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 4 cetateni ai acestui stat, domnul David-Dumitru Cenoiu si doamnele Constanta Cenoiu, Ileana-Gratiela Cenoiu si Clara-Maria Berindean (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 4 iulie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 8 octombrie 2008, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Asa cum permit prevederile art. 29 A� 3 din Conventie, acesta a mai decis sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si fondul cauzei.

IN FAPT

Circumstantele cauzei
4. Reclamantii s-au nascut in anii 1949, 1948, 1978 si, respectiv, 1972 si locuiesc in Drobeta-Turnu Severin (primii 2 reclamanti) si, respectiv, in Bucuresti (ultimele doua reclamante).
5. Primul reclamant, director al societatii S., societate agroindustriala cu capital de stat, a facut obiectul unei proceduri penale, fiind acuzat de inselaciune, fals si uz de fals . Dupa ce a fost plasat in arest preventiv din data de 24 octombrie 1991 pana la data de 30 octombrie 1992, a fost achitat prin Sentinta din 22 decembrie 1997 a Judecatoriei Sibiu, ce a ramas definitiva prin neapelare.
6. Prin decizia definitiva din data de 7 decembrie 2001, Tribunalul Judetean Mehedinti a respins ca inadmisibil recursul primului reclamant impotriva solutiilor de neincepere a urmaririi penale emise in anii 2000 si 2001 de catre parchetele competente, cu privire la mai multe plangeri penale formulate de primul reclamant in anii 1998 si 1999 si indreptate impotriva unor terti acuzati de uz de fals si de fals in declaratii in cadrul procedurii penale desfasurate impotriva sa. Instanta a constatat ca dreptul intern nu prevedea la data respectiva cale de atac judiciara impotriva unei solutii a parchetului de neincepere a urmaririi penale. In fine, printr-o decizie din data de 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie a confirmat o solutie de neincepere a urmaririi penale, emisa cu privire la alte plangeri penale ale primului reclamant impotriva unor terti.
7. In acelasi timp cu procedurile penale impotriva tertilor, primul reclamant a sesizat instantele interne la data de 25 noiembrie 1998 cu o actiune indreptata impotriva statului roman (Ministerul Finantelor, ministerul) si a societatii S., intemeiata pe art. 504 din Codul de procedura penala (CPP), actiune prin care acesta solicita daune morale si materiale pentru prejudiciul suferit in timpul si dupa arestarea sa preventiva mentionata mai sus.
8. Prin Sentinta din data de 22 ianuarie 1999, confirmata in apel prin decizia din data de 9 septembrie 1999 a Curtii de Apel Craiova, Tribunalul Judetean Mehedinti a respins actiunea primului reclamant ca inadmisibila, apreciind ca ministerul nu putea fi considerat raspunzator in speta, avand in vedere prevederile art. 504 CPP si dispozitiile ce reglementeaza raspunderea civila delictuala. Prin decizia din data de 9 iunie 2000, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul formulat de primul reclamant si a casat, cu trimitere spre rejudecare, deciziile mentionate mai sus, pe motivul ca art. 504 CPP trebuia interpretat in mod nelimitativ in caz de erori judiciare, conform Deciziei Curtii Constitutionale din data de 10 martie 1998.
9. Primul termen de judecata, dupa trimiterea cauzei spre rejudecare, a avut loc in luna noiembrie 2000. Primul reclamant si-a precizat actiunea, solicitand despagubiri materiale si morale in valoare de 25 miliarde lei si repunerea in situatia anterioara arestarii sale (reincadrare in postul sau etc.). In luna februarie 2001, dosarul a fost transferat la Tribunalul Timis in urma unei cereri a reclamantului vizand stramutarea cauzei din motive de suspiciune legitima . Dupa ce a administrat o expertiza contabila, printr-o sentinta din data de 16 octombrie 2001, Tribunalul Judetean Timis a admis partial actiunea primului reclamant si i a acordat circa doua miliarde lei cu titlu de despagubiri .
10. Prin decizia din data de 25 martie 2002, Curtea de Apel Timisoara a respins ca nefondate apelurile introduse de toate partile litigiului si, de asemenea, a respins ca inadmisibile cererile de interventie principala formulate la data de 11 februarie 2002 de ultimele doua reclamante (art. 50 din Codul de procedura civila - CPC), fiind formulate tardiv in apel, fara acordul paratilor. In fine, instanta a respins cererea de interventie accesorie formulata de catre cea de-a doua reclamanta la data de 27 februarie 2002 in interesul primului reclamant (art. 51 CPC).
11. Printr-o decizie din data de 30 ianuarie 2003, in calitate de instanta de recurs, Curtea Suprema de Justitie a confirmat respingerea ca inadmisibile a cererilor de interventie principala ale ultimelor doua reclamante. Instanta a casat cu trimitere spre rejudecare restul deciziei din data de 25 martie 2002, mentionata mai sus, intrucat Curtea de Apel nu precizase motivele pentru care renuntase la administrarea unei noi expertize contabile, pe care initial o autorizase, si pentru care respinsese mai multe motive de apel ale primului reclamant (actualizarea sumei acordate si a cartii sale de munca); Curtea de Apel nu citase nici societatea S.
12. In urma unei noi cereri de stramutare admise in decembrie 2003 din motive de suspiciune legitima, dosarul cauzei a fost transferat la Curtea de Apel Oradea. Printr-o decizie din data de 7 aprilie 2004, Curtea de Apel a acordat primului reclamant 5 miliarde lei pentru prejudiciul moral si, conform unei expertize contabile din data de 31 martie 2002, 1.840.274.765 lei pentru prejudiciul material, suma ce trebuia actualizata pana la data de 24 iunie 2003, avand in vedere ca la acea data ministerul ii platise reclamantului suma de 2.121.398.222 lei. Instanta a acordat de asemenea primului reclamant circa 30 milioane lei pentru cheltuielile de judecata . Curtea de Apel a dispus ca societatea S. sa faca mentiuni in cartea de munca, insa a respins cererea primului reclamant de reincadrare pe fostul sau post; in plus, aceasta a admis cererea de interventie a celei de-a doua reclamante (art. 51 CPC) si a constatat ca cererile de interventie ale celorlalte reclamante fusesera respinse printr-o hotarare definitiva.
13. Prin decizia din data de 2 februarie 2006, pronuntata in recurs, Inalta Curte de Casatie si Justitie (denumirea Curtii Supreme incepand din anul 2003) a respins recursurile formulate de toate partile din litigiu, confirmand decizia mentionata mai sus.

IN DREPT

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 A� 1 din Conventie
14. Reclamantii sustin ca durata procedurii civile in despagubiri a incalcat principiul "termenului rezonabil", asa cum este acesta prevazut de art. 6 A� 1 din Conventie, care stipuleaza urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea (...) intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."
15. Guvernul se opune acestui argument.
A. Cu privire la admisibilitate
16. Invocand decizia din data de 30 ianuarie 2003 a Curtii Supreme de Justitie care a statuat in calitate de instanta de recurs ca cererile de interventie ale ultimelor doua reclamante erau inadmisibile, Guvernul invoca o exceptie de incompatibilitate ratione personae din cauza lipsei calitatii lor de victima, neputandu-se considera ca au fost parti in procedura civila in discutie.
17. Primul reclamant considera ca, din cauza suferintelor suferite, familia sa trebuie sa beneficieze de calitatea de victima.
18. Curtea nu considera necesar sa analizeze exceptia ridicata de Guvern intrucat acest capat de cerere urmeaza a fi respins ca inadmisibil, fiind vadit neintemeiat in ceea ce le priveste pe ultimele 3 reclamante. In acest sens, Curtea constata inca de la inceput ca, presupunand chiar ca ultimele doua reclamante ar fi avut calitatea de victima, perioada ce trebuie luata in considerare in ceea ce le priveste a fost de circa 11 luni (intre 11 februarie 2002 si 30 ianuarie 2003). Faptul ca aceste reclamante au utilizat alte cai de recurs pentru a contesta inadmisibilitatea cererilor lor de interventie, constatata printr-o decizie irevocabila pronuntata asupra acestei chestiuni, nu poate modifica durata procedurii ce trebuie luata in considerare in ceea ce le priveste. Referitor la cea de-a doua reclamanta, ea a fost parte in procedura litigioasa din 27 februarie 2002, data cererii sale de interventie accesorie in apel, pana la data de 2 februarie 2006, adica o durata de aproape 4 ani pentru doua grade de jurisdictie. Presupunand chiar ca partea interesata ar fi avut calitatea de victima, in ciuda faptului ca a intervenit in procedura fara a invoca un drept personal, ci exclusiv in interesul primului reclamant, durata mentionata mai sus nu ridica nicio problema in ceea ce priveste art. 6 A� 1 din Conventie .
Prin urmare, tinand cont de duratele in cauza, care nu sunt nerezonabile conform jurisprudentei Curtii, acest capat de cerere este, pentru ultimele 3 reclamante, vadit nefondat si trebuie respins in conformitate cu art. 35 A�A� 3 si 4 din Conventie .
19. In ceea ce il priveste pe primul reclamant, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 A� 3 din Conventie . De asemenea, constata ca el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fondul cauzei
20. Guvernul considera ca speta de fata prezinta o complexitate deosebita, ca nu exista perioade de inactivitate imputabile autoritatilor judiciare si ca partile, in special reclamantii, au contribuit la prelungirea procedurii prin observatiile trimise si caile de atac formulate in fata instantelor. Reclamantul considera ca durata procedurii in cauza a fost nerezonabila.
21. Perioada ce trebuie luata in considerare a inceput la data de 25 noiembrie 1998 si s-a incheiat la data de 2 februarie 2006. Prin urmare, a durat aproximativ 7 ani si doua luni pentru 3 grade de jurisdictie. Or, Curtea a examinat in numeroase randuri cauze ce ridicau probleme similare celor din cauza de fata si a constatat o incalcare a "termenului rezonabil", tinand cont de criteriile desprinse din jurisprudenta sa bine stabilita in materie (a se vedea, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei [GC], nr. 30.979/96, A�A� 43-45, CEDO 2000-VII, si Gorou impotriva Greciei (nr. 2) [GC], nr. 12.686/03, A�A� 24 si 46, 20 martie 2009).