Hotararea CEDO in Cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei

111. Curtea constata ca acest capat de cerere, pe care doamnele Atanasiu si Poenaru il intemeiaza pe art. 6 A� 1 din Conventie si care se refera la pretinsa lipsa de acces la o instanta, nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 A� 3 din Conventie . Curtea constata ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
a) Reclamantele
112. Doamnele Atanasiu si Poenaru considera ca prin refuzul de a le analiza actiunea in revendicare a apartamentului in litigiu pe motivul ca ar fi trebuit sa urmeze in prealabil procedura administrativa prevazuta in acest scop de Legea nr. 10/2001, instantele interne le-au incalcat dreptul de acces la o instanta. Ele adauga ca, pentru a obtine restituirea apartamentului, au utilizat toate caile de recurs oferite de dreptul intern, si anume actiunea in revendicare si procedurile administrative reglementate prin legile nr. 112/1995 si nr. 10/2001, fara a obtine vreodata o hotarare pe fond .
b) Guvernul
113. Guvernul sustine ca respingerea actiunii doamnelor Atanasiu si Poenaru nu a adus atingere dreptului de acces al partilor interesate la o instanta, ci ca a fost motivata de preocuparea instantelor interne pentru pastrarea coerentei procedurilor de restituire reglementate prin Legea nr. 10/2001. Acesta considera ca, in orice caz, reclamantele puteau sa se bucure pe deplin de dreptul de acces la o instanta in cadrul cailor de atac puse la dispozitia lor prin Legea nr. 10/2001.
2. Aprecierea Curtii
114. Curtea reaminteste ca art. 6 A� 1 din Conventie garanteaza oricarei persoane dreptul ca o instanta sa se pronunte asupra oricarei contestatii referitoare la drepturile si obligatiile sale cu caracter civil. Articolul consfinteste astfel "dreptul la o instanta", cu privire la care dreptul de acces, si anume dreptul de a sesiza instanta in materie civila, nu constituie decat unul dintre aspecte.
115. Dreptul de acces la instante, recunoscut de art. 6 A� 1 din Conventie, nu este absolut: el se preteaza la limitari admise implicit deoarece, prin insasi natura sa, impune o reglementare de catre stat . Statele contractante se bucura, in materie, de o anumita marja de apreciere. Cu toate acestea, Curtii ii revine obligatia de a statua in ultima instanta cu privire la respectarea cerintelor Conventiei; ea trebuie sa se convinga ca limitarile implementate nu restrang accesul oferit individului intr-un asemenea mod sau intr-o asemenea masura incat dreptul sa fie incalcat in insasi substanta lui. In plus, o astfel de limitare nu este conforma cu art. 6 A� 1 decat daca urmareste un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit.
116. In aceasta privinta, trebuie reamintit faptul ca scopul Conventiei este sa protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective. Remarca este valabila in special pentru dreptul de acces la instante, avandu-se in vedere locul eminent pe care il ocupa dreptul la un proces echitabil intr-o societate democratica (Printul Hans-Adam II de Liechtenstein impotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, A�A� 43-45, CEDO 2001-VIII).
117. In ceea ce le priveste pe doamnele Atanasiu si Poenaru, Curtea constata ca ele au formulat un recurs intemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001, insa decizia ramasa definitiva din data de 18 aprilie 2005 prin care primaria era obligata sa le raspunda nu a fost niciodata executata, desi cererea lor data din 2001. Prin urmare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului constand in afirmatia ca reclamantele au putut sa beneficieze pe deplin de dreptul de acces la o instanta in cadrul cailor de recurs prevazute de legile speciale de reparatie.
118. In ceea ce priveste actiunea in revendicare intemeiata pe prevederile civile de drept comun, Curtea apreciaza ca respingerea sa motivata de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor de reparatie nu releva, in sine, o problema din perspectiva dreptului de acces la o instanta garantat de art. 6 A� 1 din Conventie, cu conditia ca procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 sa fie privita ca o cale de drept efectiva (Faimblat, mentionata mai sus, A� 33).
119. Or, din practica nationala reiese ca, la data evenimentelor, autoritatile competente isi incalcau in mod repetat obligatia ce le revenea de a raspunde la cererile de restituire sau de despagubire in termenul legal de 60 de zile. Problema sistemica ce a impiedicat functionarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate in imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdictional prevazut de lege.
120. In ceea ce priveste posibilitatea de a sanctiona intarzierea autoritatilor administrative in analizarea cererilor, Curtea observa ca, prin decizia din data de 19 martie 2007, Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie au hotarat ca, in lipsa unui raspuns din partea autoritatilor administrative in termenul legal, instantele sa fie abilitate sa statueze in locul lor asupra fondului cererilor si sa dispuna, daca este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicarii sale in Monitorul Oficial (Faimblat, mentionata mai sus, A� 42).
121. In lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzioneaza ca, inainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa devina efectiv, doamnele Atanasiu si Poenaru s-au aflat in imposibilitatea de a solicita in fata instantelor interne restituirea apartamentului in litigiu.
122. Curtea admite ca, in contextul complex si sensibil din punct de vedere social, insotit de consecintele economice serioase ale tranzitiei Romaniei catre un regim democratic si ale reparatiei nedreptatilor trecutului, este posibil ca implementarea cadrului legislativ sa fi intampinat dificultati si sa fi inregistrat intarzieri (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski impotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, A� 162, CEDO 2004-V).
123. Cu toate acestea, lipsa de raspuns al autoritatilor administrative la cererile de restituire introduse in temeiul legilor nr. 112/1995 si nr. 10/2001, la care se adauga lipsa, in perioada mentionata mai sus, a unei cai de atac, le-a facut pe doamnele Atanasiu si Poenaru sa sufere o sarcina disproportionata, aducand astfel atingere substantei insesi a dreptului lor de acces la o instanta.
124. Rezulta ca a avut loc incalcarea art. 6 A� 1 din Conventie in ceea ce le priveste pe doamnele Atanasiu si Poenaru.
III. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
125. Reclamantele considera ca imposibilitatea in care se afla de a obtine restituirea bunurilor lor imobile nationalizate sau de a fi despagubite constituie o incalcare a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."
A. Asupra exceptiei preliminare intemeiate pe incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Conventiei a capatului de cerere formulat de doamnele Atanasiu si Poenaru
1. Argumentele partilor
a) Guvernul
126. Guvernul sustine ca doamnele Atanasiu si Poenaru nu detin un "bun" in sensul definit de jurisprudenta Curtii.
127. In ceea ce priveste dreptul de a obtine restituirea imobilelor nationalizate sau de a fi despagubite in temeiul legislatiei interne, Guvernul subliniaza ca legile de reparatie nu au restabilit in mod automat dreptul de proprietate al fostilor proprietari asupra imobilelor nationalizate.
128. Acesta sustine ca nici constatarea ilegalitatii nationalizarii unui imobil, nici depunerea unei cereri de restituire sau de despagubire nu sunt suficiente pentru a constata existenta unei creante care sa atraga dupa sine protectia oferita prin art. 1 din Protocolul nr. 1. In acest sens, Guvernul arata ca dreptul de a fi despagubit este conditionat de respectarea cerintelor procedurale si materiale enuntate de legile de reparatie si, in mod special, de Legea nr. 10/2001.
129. Or, in opinia Guvernului, analiza conformitatii cererilor cu exigentele mentionate mai sus este atributul exclusiv al autoritatilor administrative si jurisdictionale competente. Mai exact, Guvernul considera ca recunoasterea unei creante irevocabile si suficient de bine stabilite in dreptul intern nu are loc decat in urma controlului de legalitate exercitat de prefect asupra deciziilor autoritatilor locale care au analizat in prima instanta cererile de reparatie introduse in baza Legii nr. 10/2001.
130. Aratand ca autoritatile administrative sau instantele interne nu le-au recunoscut doamnelor Atanasiu si Poenaru in niciun moment un drept la restituirea apartamentului in litigiu sau la o despagubire, Guvernul concluzioneaza ca aceste reclamante nu erau nici titularele unui bun, nici ale unei creante fata de stat in baza careia sa poata pretinde ca au cel putin o "speranta legitima" de a obtine beneficiul efectiv al unui bun.
b) Reclamantele
131. Doamnele Atanasiu si Poenaru se opun argumentului Guvernului.
132. Ele considera ca, in circumstantele specifice ale legislatiei romane referitoare la restituirea imobilelor nationalizate, existenta unui "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, rezulta din intrunirea a trei conditii: intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, vointa persoanei interesate de a beneficia de ea, exprimata prin depunerea unei cereri administrative, si lipsa unui raspuns din partea autoritatii administrative in termenul legal.
133. In ceea ce priveste situatia lor speciala, doamnele Atanasiu si Poenaru reamintesc faptul ca numeroase hotarari definitive au constatat ilegalitatea nationalizarii intregului imobil si au dispus restituirea celorlalte apartamente. Prin urmare, ele considera ca recunoasterea ilegalitatii nationalizarii este valabila si pentru apartamentul nr. 1. Ele sustin ca in prezent dispun de un bun actual sau, cel putin, de o "speranta legitima" de a obtine restituirea lui sau o despagubire .
2. Aprecierea Curtii
a) Principii ce decurg din jurisprudenta Curtii
134. Curtea reaminteste ca un reclamant nu poate pretinde o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decat in masura in care hotararile pe care le critica se refera la "bunurile" sale in sensul acestei prevederi. Notiunea "bunuri" poate cuprinde atat "bunuri actuale", cat si valori patrimoniale, inclusiv creante, in baza carora un reclamant poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" de a obtine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger si Gratzingerova impotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, A� 69, CEDO 2002-VII).
135. Curtea reaminteste, de asemenea, ca art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat in sensul ca ar impune statelor contractante o obligatie generala de a restitui bunurile ce le-au fost transferate inainte sa ratifice Conventia (Jantner impotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, A� 34, 4 martie 2003).
136. In schimb, atunci cand un stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate intr-un regim anterior, se poate considera ca acea legislatie genereaza un nou drept de proprietate aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1 in beneficiul persoanelor care intrunesc conditiile de restituire (Kopecky impotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, A� 35, CEDO 2004-IX).
137. Daca interesul patrimonial in cauza este de ordinul creantei, el nu poate fi considerat o "valoare patrimoniala" decat daca are o baza suficienta in dreptul intern, de exemplu atunci cand este confirmat printr-o jurisprudenta bine stabilita a instantelor (Kopecky, mentionata mai sus, A� 52).
b) Aplicarea principiilor mentionate mai sus
138. Curtea constata ca partile au puncte de vedere divergente in ceea ce priveste interpretarea prevederilor legilor de reparatie si, in mod special, in ceea ce priveste momentul de la care persoana care s-a prevalat de aceste legi devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despagubire .
139. Curtea nu considera necesar sa solutioneze aceasta controversa, care tine de teoria si de practica interna.
140. Astfel, Curtii ii este suficient sa constate, tinand cont de sensul autonom al notiunii "bunuri" si de criteriile retinute in jurisprudenta Curtii, ca existenta unui "bun actual" in patrimoniul unei persoane este in afara oricarui dubiu daca, printr-o hotarare definitiva si executorie, instantele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca in dispozitivul hotararii ele au dispus in mod expres restituirea bunului. In acest context, refuzul administratiei de a se conforma acestei hotarari constituie o ingerinta in dreptul la respectarea bunurilor, care tine de prima fraza a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, Paduraru, mentionata mai sus, A�A� 65 si 75).
141. Curtea constata ca, de la intrarea in vigoare a legilor nr. 1/2000 si nr. 10/2001 si mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie sa conduca fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despagubiri .
142. Prin urmare, Curtea apreciaza ca transformarea intr-o "valoare patrimoniala", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii este conditionata de intrunirea de catre partea interesata a cerintelor legale in cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si de epuizarea cailor de atac prevazute de aceste legi.
143. In speta, Curtea observa ca nicio instanta sau autoritate administrativa interna nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu si Poenaru in mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul in litigiu. Hotararile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), desi toate constata ca nationalizarea intregului imobil a fost ilegala, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezulta ca acest apartament nu reprezinta un "bun actual" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. Totusi, daca constatarea judiciara a nationalizarii abuzive a imobilului nu atrage dupa sine in mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observa ca ea da dreptul la o despagubire din moment ce din hotararile instantelor interne ce au dobandit autoritate de lucru judecat reiese ca conditiile legale impuse pentru a beneficia de masurile de reparatie, si anume nationalizarea ilegala a bunului si dovada calitatii de mostenitor a fostului proprietar, erau intrunite. Curtea acorda importanta si faptului ca Primaria Bucuresti refuza inca sa se conformeze deciziei irevocabile a Inaltei Curti de Casatie si Justitie din data de 18 aprilie 2005, fara a oferi o justificare valabila.