Hotararea CEDO in Cauza Rupa impotriva Romaniei (Nr. 1)

205. Curtea reaminteste ca a constatat deja ca procurorii care erau competenti la data evenimentelor sa dispuna plasarea in detentie pentru o prima perioada maxima de 30 de zile nu puteau fi considerati drept "magistrati imputerniciti prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare" in sensul art. 5 A� 3 din Conventie (vezi Cauza Pantea, mentionata mai sus, A�A� 238-239).

206. Asadar, ramane de vazut daca un control judiciar al detentiei reclamantului a avut totusi loc "de indata", in sensul aceleiasi prevederi a Conventiei.

207. Curtea constata ca reclamantul a fost retinut prin ordonanta procurorului din 11 martie 1998. Asa cum reiese din elementele aflate la dosar, reclamantul a fost adus prima oara in fata unui judecator la data de 3 iunie 1998, cand a inceput procesul sau (paragraful 61 de mai sus), insa problema temeiniciei detentiei sale a fost analizata de Judecatoria Deva pentru prima oara la data de 29 iulie 1998 (paragrafele 63 si 64 de mai sus). Durata totala a detentiei reclamantului inainte de a fi adus in fata unui judecator sau a altui magistrat in sensul art. 5 A� 3 a fost, asadar, de circa 4 luni.

Deoarece Curtea a statuat deja ca o astfel de durata nu respecta cerintele paragrafului 3 al art. 5 din Conventie (Cauza Pantea, mentionata mai sus, A� 242), rezulta ca a avut loc incalcarea acestei prevederi.

C. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A� 4 din Conventie

208. Reclamantul se plange de faptul ca nu a avut la dispozitie niciun recurs prin care sa se poata verifica legalitatea rezolutiei procurorului general de retinere a reclamantului din data de 11 martie 1998, verificare care sa fie exercitata de catre un judecator.

209. In opinia Guvernului, Tribunalul Judetean Hunedoara a procedat din oficiu, in fiecare sedinta, la verificarea impusa de art. 5 A� 4 din Conventie .

210. Avand in vedere concluziile la care a ajuns in privinta art. 5 A� 3 din Conventie (vezi mai sus paragraful 206), Curtea apreciaza ca nu se mai ridica nicio alta intrebare distincta din perspectiva art. 5 A� 4 din Conventie .

D. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A� 5 din Conventie

211. Reclamantul se plange ca in lipsa unei hotarari prin care sa se recunoasca nelegalitatea detentiei sale, el a fost lipsit de posibilitatea de a cere o reparatie, cu incalcarea art. 5 A� 5. El subliniaza ca rezolutia de neincepere a urmaririi penale pronuntata de parchet i-a inlaturat orice sansa de reusita, instantele civile neputand sa analizeze problema legalitatii detentiei.

212. Guvernul considera ca reclamantul ar fi putut sa incerce sa obtina o reparatie introducand o actiune in daune-interese in fata instantelor civile. In orice caz, instantele care l-au judecat pe reclamant au statuat ca detentia sa era legala.

213. Curtea reaminteste ca paragraful 5 al art. 5 din Conventie este respectat atunci cand se poate cere reparatie pentru o privare de libertate luata si executata in conditii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink impotriva Olandei, Hotararea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, A� 38). Dreptul la reparatie enuntat la paragraful 5 presupune asadar ca o incalcare a unuia dintre celelalte paragrafe sa fi fost stabilita de o autoritate nationala sau de institutiile Conventiei (N.C. impotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, A� 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a intamplat in cauza de fata.

214. Curtea a constatat deja ca prevederile legislative in vigoare la data evenimentelor nu permiteau obtinerea unei reparatii pentru o detentie contrara Conventiei, in lipsa unei solutii de achitare sau a unei rezolutii de neincepere a urmaririi penale in beneficiul partii interesate (Cauza Pantea, mentionata mai sus, A�A� 264-271).

Or, deoarece reclamantul nu se afla in niciuna dintre aceste situatii, Curtea nu distinge in speta niciun motiv sa se abata de la constatarea sa anterioara.

215. Prin urmare, Curtea constata ca art. 5 A� 5 din Conventie a fost incalcat.

V. Asupra pretinsei incalcari a art. 13 din Conventie coroborat cu art. 5

216. Reclamantul se plange ca nu a dispus de o cale de atac efectiva pentru pretinsele incalcari ale art. 5 din Conventie si invoca in acest sens art. 13 din Conventie .

217. Curtea reaminteste ca in materie de privare de libertate, garantia prevazuta de art. 5 A� 4 din Conventie are intaietate fata de cea prevazuta de art. 13 din Conventie, constituind lex specialis (Chahal impotriva Regatului Unit, Hotararea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-V, A�A� 126 si 146; Bassaieva impotriva Rusiei, nr. 74.237/01, A� 159, 5 aprilie 2007; Smatana impotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, A� 145, 27 septembrie 2007).

Prin prisma propriilor concluzii de mai sus, luate din perspectiva art. 5, ce contine mai multe garantii procedurale referitoare la legalitatea detentiei (paragrafele 201, 206 si 214), Curtea nu considera necesar in speta sa stabileasca daca a avut loc nerespectarea cerintelor mai putin stricte ale art. 13 din Conventie .

VI. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 din Conventie

218. Reclamantul sustine ca ar fi suferit din mai multe puncte de vedere, in timpul procedurii penale indreptate impotriva sa, un refuz al unui proces echitabil si incalcari ale drepturilor apararii. El invoca art. 6 A�A� 1, 2 si 3 din Conventie, a carui parte relevanta in speta prevede urmatoarele:

"1. Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, public si in termen rezonabil, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii penale indreptate impotriva sa. (...)

2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita.

3. Orice acuzat are, in special, dreptul: (...)

b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;

c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare remunerarii unui aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;

d) sa audieze sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii; (...)"

219. Reclamantul sustine in primul rand ca nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece instantele au refuzat sa dispuna prelevarea amprentelor de pe sticla ce continea mercur si intrucat condamnarea pentru ultraj s-a intemeiat numai pe depozitiile politistilor implicati in incident, nefiind audiat niciun martor neutru, precum avocata L.P., prezenta in momentul prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998. In plus, el sustine ca in timpul anchetei derulate de parchet nu a putut sa isi contacteze familia si nici sa se consulte cu un avocat, ca nu a avut acces la dosarul sau nici inainte de punerea sa sub acuzare si nici dupa aceea, cu incalcarea legislatiei romane referitoare la drepturile apararii. In plus, de-a lungul unei bune parti a procedurii, a avut mai multi avocati numiti din oficiu, care nici nu l-au contactat si nici nu l-au tinut la curent cu desfasurarea procedurii. Or, statul are obligatia de a asigura o aparare reala si efectiva a celor lipsiti de mijloace financiare, astfel incat judecatorilor le revenea obligatia de a constata din oficiu lipsa unei aparari efective a reclamantului.

De asemenea, reclamantul sustine o incalcare a dreptului sau la respectarea prezumtiei de nevinovatie si se plange in acest sens de transmiterea la televizor a imaginilor in care el purta catuse in timpul arestarii sale si de cuvintele folosite de prefectul judetului Hunedoara intr-o scrisoare adresata mamei reclamantului la data de 19 octombrie 1998.

220. Guvernul considera ca nu era necesara prelevarea amprentelor de pe sticla pentru a stabili vinovatia partii, deoarece acesta fusese vazut cand a aruncat sticla la pamant de catre politistii care l-au arestat. In plus, reclamantul nu a solicitat instantei in niciun moment sa o audieze pe avocata L.P.

El sustine ca apararea reclamantului a fost adecvata, deoarece a fost reprezentat de-a lungul intregii proceduri in principal de avocati numiti din oficiu . In plus, reclamantul nu s-a plans niciodata instantei de calitatea apararii sale.

Invocand Hotararea Butkevicius impotriva Lituaniei (nr. 48.297/99, CEDO 2002-II), Guvernul subliniaza ca imaginile difuzate la televizor erau justificate de nevoia de a informa publicul. In orice caz, aceste imagini nu erau foarte clare, deoarece un vecin al reclamantului a recunoscut ca nu a fost capabil sa distinga daca partea avea sau nu urme de violenta pe fata. In orice caz, Guvernul considera ca nu este raspunzator pentru faptul ca aceste imagini au fost difuzate de un canal de televiziune privat. In ceea ce priveste cuvintele prefectului, acestea au fost scoase din contextul lor, deoarece a folosit cuvintele "invinuit" si "cercetat de politie".

221. Cum cerintele paragrafelor 2 si 3 ale art. 6 din Conventie reprezinta aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (vezi, printre altele, Doorson impotriva Olandei, Hotararea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, A� 66, si Van Mechelen si altii impotriva Olandei, Hotararea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, A� 49).

222. Curtea reaminteste ca art. 6 din Conventie are ca obiectiv principal, in materie penala, asigurarea unui proces echitabil in fata unei "instante" competente sa hotarasca "asupra temeiniciei acuzati[ei]", insa din aceste dispozitii nu rezulta ca fazele care se desfasoara inaintea procedurii de judecata nu ar fi avute in vedere. Cerintele art. 6 din Conventie, in special cele din paragraful 3 al acestuia, pot si ele sa joace un rol inainte de sesizarea judecatorului fondului daca si in masura in care nerespectarea lor initiala risca sa compromita in mod grav caracterul echitabil al procesului (vezi, de exemplu, Imbrioscia impotriva Elvetiei, Hotararea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, A� 36).

Modalitatile de aplicare a art. 6 A�A� 1 si 3 c din Conventie in timpul urmaririi penale depind de particularitatile procedurii si de circumstantele cauzei. Pentru a se asigura ca rezultatul urmarit de art. 6 din Conventie - dreptul la un proces echitabil - a fost atins, trebuie vazut in fiecare caz daca, in lumina procedurii in ansamblul sau, restrictia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (vezi, mutatis mutandis, John Murray impotriva Regatului Unit, Hotararea din 8 februarie 1996, Culegere 1996-I, pp. 54-55, A�A� 63-64, si Magee impotriva Regatului Unit, nr. 28.135/95, A�A� 44-45, CEDO 2000-VI).

223. In ceea ce priveste admisibilitatea probelor, Curtea reaminteste ca aceasta chestiune intra in primul rand sub incidenta regulilor dreptului intern si ca, in principiu, instantelor nationale le revine sarcina de a aprecia elementele de proba administrate de acestea. Sarcina stabilita in competenta Curtii prin Conventie consta in special in a cerceta daca procedura privita in ansamblul sau a imbracat un caracter echitabil (vezi, printre altele, Doorson, mentionata mai sus, p. 470, A� 67, Van Mechelen si altii, mentionata mai sus, p. 711, A� 50, Sadak si altii impotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 si 29.903/96, A� 63, CEDO 2001-VIII, si Craxi impotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, A� 84, 5 decembrie 2002).

224. Pe de alta parte, daca este adevarat faptul ca probele trebuie in principiu sa fie administrate in fata acuzatului in sedinta publica, in vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de exceptii, sub rezerva respectarii drepturilor apararii. Astfel, drepturile apararii sunt limitate intr-un mod incompatibil cu garantiile art. 6 din Conventie atunci cand o condamnare se intemeiaza exclusiv sau intr-o masura hotaratoare pe depozitii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut sa o interogheze sau sa o vada interogata nici in stadiul de urmarire penala, nici in timpul dezbaterilor (vezi Saidi impotriva Frantei, Hotararea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, A�A� 43-44).

225. Curtea reaminteste si faptul ca, daca ii recunoaste oricarui acuzat dreptul "sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator (...)", art. 6 A� 3 c) din Conventie nu precizeaza conditiile de exercitare a acestui drept . Astfel, el le lasa statelor contractante dreptul sa aleaga mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar sa il garanteze; sarcina Curtii consta in a cerceta daca metoda pe care au ales-o respecta cerintele unui proces echitabil (Quaranta impotriva Elvetiei, Hotararea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, A� 30). In acest sens, nu trebuie uitat faptul ca Conventia are ca scop "protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective" si ca doar numirea unui avocat nu asigura prin ea insasi eficienta asistentei pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia impotriva Elvetiei, Hotararea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, A� 38, si Artico impotriva Italiei, Hotararea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, A� 33).

226. Din acest motiv, statului nu i se poate imputa raspunderea pentru orice deficienta a asistentei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat . Din independenta baroului fata de stat rezulta faptul ca organizarea apararii apartine, in mare parte, acuzatului si avocatului sau, numit din oficiu cu titlu de asistenta judiciara sau retribuit de clientul sau (Cuscani impotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, A� 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 A� 3 c din Conventie nu obliga autoritatile nationale competente sa intervina decat daca lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vadite sau daca sunt informate despre acest lucru intr-un mod neechivoc printr-o alta modalitate (Kamasinski impotriva Austriei, Hotararea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, A� 65, si Daud impotriva Portugaliei, Hotararea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-II, pp. 749-750, A� 38).

227. In speta, Curtea observa ca partea de considerente a deciziei de condamnare a reclamantului se refera in primul rand la declaratiile politistilor M.B. si M.R., implicati in prinderea partii la data de 28 ianuarie 1998, si la un proces-verbal de infractiune flagranta, in timp ce si I. Selaru fusese audiat. Nu a fost administrata nicio alta proba, in ciuda cererii reclamantului de a se analiza amprentele de pe sticla cu mercur, in ciuda refuzului reclamantului de a recunoaste acuzatiile aduse impotriva sa si in ciuda sustinerilor sale referitoare la rele tratamente aplicate de politisti in momentul prinderii sale si cu ocazia interogatoriului sau.

Curtea mai observa nerespectarea legislatiei interne intr-una dintre probele decisive, si anume in procesul-verbal de flagrant delict (paragrafele 15 si 86 de mai sus).

Considerentele condamnarii pentru ultraj se refera numai la acuzatiile politistilor care au procedat la prinderea reclamantului. Cu exceptia lui I. Selaru, a carui marturie nici macar nu este mentionata in considerentele deciziei, nu a fost audiat niciun alt martor in afara de organele de politie, nici mama reclamantului, nici avocata numita din oficiu, L.P., prezente in momentul prinderii partii interesate, nici vecinii. Instantele nu si-au motivat in niciun mod aceasta decizie .

Curtea observa si ca in decizia sa din data de 9 februarie 2000, Curtea Suprema de Justitie a constatat caracterul defectuos al anchetei si comportamentul abuziv al politistilor, insa s-a multumit sa afirme ca aceste fapte nu ar putea readuce in discutie vinovatia reclamantului. Curtea gaseste regretabil faptul ca cea mai inalta instanta romana a omis sa traga concluzii din propriile constatari din punctul de vedere al drepturilor acuzatului.

228. Curtea constata si ca pana la data de 29 iulie 1998 (paragraful 63), reclamantul a fost asistat succesiv de mai multi avocati numiti din oficiu, cate un alt avocat pentru fiecare sedinta de judecata . Asa cum reiese din elementele aflate la dosar, interventia acestor avocati s-a limitat la prezenta lor fizica in timpul depozitiilor reclamantului in fata politiei si a parchetului. Niciunul dintre acesti avocati nu a discutat cu reclamantul nici inainte, nici dupa declaratiile acestuia, si nu i-au permis reclamantului sa aiba acces, oricat de limitat, la dosarul anchetei. Nimic nu lasa sa se inteleaga ca avocatii prezenti in timpul urmaririi penale cunosteau oricat de putin dosarul. De altfel, Guvernul recunoaste acest lucru.

Astfel, pe intreaga durata a instrumentarii dosarului si chiar dupa inceperea procesului, si pana la data de 29 iulie 1998, reclamantul nu a beneficiat nici de asistenta juridica, nici de o aparare efectiva din partea unui aparator.

De altfel, Curtea observa ca, cu exceptia sedintei din data de 29 iulie 1998 si a apelului in fata Curtii de Apel Alba-Iulia, reclamantul a continuat sa fie reprezentat pe toata durata procesului de catre avocati numiti din oficiu, de fiecare data altul, al caror rol pare sa se fi limitat, avand in vedere elementele din dosar, la a confirma spusele reclamantului.

229. In decizia sa din 14 decembrie 2004 asupra admisibilitatii, Curtea a unit cu fondul exceptia preliminara a Guvernului intemeiata pe neepuizarea cailor de atac interne in ceea ce priveste pretinsa lipsa de aparare efectiva asigurata de aparatorul reclamantului, considerand ca intrebarea daca autoritatile nationale erau sau nu obligate sa intervina din oficiu pentru a asigura o aparare efectiva si, deci, daca reclamantul era scutit de epuizarea cailor de atac interne, tinea de analiza pe fond a cererii.

Prin urmare, Curtea trebuie sa analizeze daca, in speta, statul avea obligatia de a se asigura ca reclamantul dispune de o asistenta efectiva.

230. Este adevarat ca reclamantul nu a informat instanta despre dificultatile pe care le intampina in pregatirea apararii, asa cum in mod corect subliniaza Guvernul.

Totusi, Curtea apreciaza ca comportamentul reclamantului nu putea, in speta, sa exonereze autoritatile de obligatia lor de a reactiona pentru a garanta eficienta reprezentarii acuzatului. Intr-adevar, atat starea de vulnerabilitate a reclamantului datorata, pe de o parte, afectiunii sale psihice si, pe de alta parte, conditiilor in care s-au desfasurat arestarile si detentia sa, conditii ce au fost denuntate instantelor, cat si carentele vadite ale avocatilor numiti din oficiu, enumerate mai sus, obligau autoritatile interne sa intervina. Or, din dosar nu reiese ca acestea ar fi luat masuri pentru a-i garanta acuzatului o aparare si o reprezentare eficiente.