Hotararea CEDO in Cauza Rupa impotriva Romaniei (Nr. 1)

176. Rezulta ca, in speta, a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie din cauza circumstantelor ce au caracterizat detentia reclamantului la Comisariatul de Politie din Deva, in perioada 11 martie-4 iunie 1998.

beta) Latura procedurala

177. Referitor la acest capat de cerere, Guvernul i-a reprosat reclamantului, inca din stadiul analizei initiale a admisibilitatii, ca a omis sa aduca la cunostinta parchetului competent doleantele sale referitoare la conditiile materiale de detentie impuse in Comisariatul de Politie din Deva in perioada 11 martie-4 iunie 1998 (Rupa impotriva Romaniei (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, A� 91).

178. Curtea apreciaza ca poate sa revina asupra argumentului initial pe care Guvernul l-a extras din nesesizarea parchetului referitor la aceasta parte a cererii, avand in vedere legatura stransa pe care argumentul il prezinta cu temeinicia acestui capat de cerere din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Conventie .

In acest context, Curtea constata ca, printre numeroasele petitii pe care reclamantul le-a adresat autoritatilor pentru a denunta conditiile de detentie la Comisariatul de Politie din Deva, cea pe care a trimis-o la Parlament a fost retransmisa Parchetului de pe langa Tribunalul Judetean Hunedoara, iar cea cu care l-a sesizat pe Presedintele Republicii, Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie. Curtea mai observa ca Codul de procedura penala roman obliga foarte clar procurorul sa faca cercetari cu privire la sustinerile de rele tratamente si de tortura, chiar si in lipsa unei plangeri penale formale din partea victimei, atunci cand afla prin orice mijloace ca a fost comisa o astfel de infractiune (paragraful 86 de mai sus). Or, in speta, desi plangerile cu care reclamantul a sesizat Camera Deputatilor si Presedintele Republicii au fost aduse la cunostinta organelor de urmarire penala, parchetul nu a pornit nicio ancheta pentru a stabili veridicitatea gravelor acuzatii de rele tratamente cu care a fost sesizat si, daca ar fi fost cazul, pentru a stabili identitatea persoanelor vinovate.

179. Astfel, Curtea apreciaza ca a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie si sub aspectul laturii sale procedurale, din cauza lipsei de reactie a organelor de urmarire penala fata de sustinerile reclamantului referitoare la conditiile materiale ale detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva.

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 3 coroborat cu art. 13 din Conventie

180. Reclamantul pretinde ca lipsa unei anchete eficiente cu privire la sustinerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanta care sa poata statua asupra cererii sale de despagubire si invoca in acest sens art. 6 A� 1 din Conventie .

181. In contextul sustinerilor de incalcare a art. 3 din Conventie, Curtea a considerat intotdeauna ca ar trebui sa analizeze capetele de cerere ce tin de inexistenta, de nelegalitatea sau de ineficienta procedurilor de despagubire din perspectiva art. 13 din Conventie, ale carui garantii sunt mai mari decat cele ale art. 6 (Aydin impotriva Turciei, Hotararea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, A� 102; Egmez impotriva Ciprului, nr. 30.873/96, A� 102, CEDO 2000-XII).

182. Prin urmare, Curtea va analiza acest capat de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din Conventie, care prevede urmatoarele:

"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."

A. Argumentele partilor

183. Guvernul sustine ca rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului, emisa pe 22 mai 1998, nu il impiedica pe reclamant sa sesizeze o instanta civila cu o cerere in despagubire pentru rele tratamente, intrucat, spre deosebire de dreptul francez, in care inchiderea anchetei printr-o solutie de neincepere a urmaririi penale ar fi hotaratoare pentru drepturile cu caracter civil, in dreptul roman procurorul care da o solutie de neincepere a urmaririi penale sau trimite cauza in fata instantei penale nu statueaza asupra drepturilor cu caracter civil ale persoanei care s-a constituit parte civila. Din acest motiv, in dreptul roman, numai o hotarare definitiva a unei instante penale ar putea dobandi autoritate de lucru judecat in ceea ce priveste existenta faptei reprosate, identitatea si vinovatia invinuitului. Rezolutia de neincepere a urmaririi penale data de procuror nu ar fi, asadar, investita cu autoritate de lucru de judecat in ceea ce priveste latura civila a cauzei si nu ar putea reprezenta un obstacol in calea solutionarii favorabile a unei actiuni in despagubiri, indiferent care ar fi motivele ce justifica rezolutia de a nu incepe urmarirea penala.

184. Reclamantul sustine, pe de o parte, ca nu ar fi putut sa se constituie parte civila in procesul penal decat daca procurorul ar fi dispus inceperea urmaririi penale. Rezolutia de neincepere a urmaririi penale pronuntate l-ar fi lipsit asadar de dreptul de acces la o instanta competenta sa ii analizeze cererea in reparatie pentru fapte cu caracter penal. Presupunand ca ar fi introdus o actiune civila in daune-interese in fata unei instante, in afara cadrului penal al cauzei, accesul nu ar fi fost efectiv, o astfel de actiune fiind sortita esecului; intr-adevar, temeiul cererii civile ar fi constituit de fapte pe care numai procurorul ar avea competenta sa le stabileasca in cadrul anchetei. Or, in speta, neinceperea data de procuror ar fi fost motivata de lipsa de temei faptic al sustinerilor reclamantului, iar aceasta motivatie ar fi avut in practica o importanta decisiva in fata unei instante civile.

Reclamantul sustine, pe de alta parte, ca o actiune civila separata ar fi fost supusa unei taxe judiciare de timbru in valoare de 10% din suma reparatorie pretinsa. Or, avand in vedere starea sa materiala precara, imposibilitatea de a plati o astfel de suma ar constitui in sine un obstacol in calea sesizarii instantelor civile.

In final, reclamantul denunta pasivitatea organelor de urmarire penala in analiza plangerilor sale, precum si lipsa de reactie a procurorului care l-a audiat cu privire la sustinerile de rele tratamente, care i-au dat convingerea ca orice alt remediu intern ar fi fost sortit esecului.

B. Aprecierea Curtii

185. Curtea reafirma ca art. 13 din Conventie garanteaza existenta in dreptul intern a unei cai de atac care sa permita valorificarea drepturilor si libertatilor prevazute de Conventie, astfel cum le consfinteste aceasta. Consecinta acestei prevederi este, asadar, ca impune o cale de atac interna care sa abiliteze instanta nationala competenta sa fie sesizata cu continutul unui "capat de cerere pertinent", intemeiat pe Conventie, si sa ofere reparatia potrivita, chiar daca statele contractante se bucura de o anumita marja de apreciere in ceea ce priveste modalitatea de a se conforma obligatiilor care le sunt impuse de aceasta prevedere. Sfera de aplicare a obligatiei ce rezulta din art. 13 variaza in functie de tipul capatului de cerere pe care reclamantul il intemeiaza pe Conventie . Totusi, calea de atac prevazuta de art. 13 trebuie sa fie "efectiva" atat in drept, cat si in practica, in special in sensul ca exercitarea sa nu trebuie sa fie impiedicata nejustificat prin actele sau omisiunile autoritatilor statului parat (Aydin impotriva Turciei, mentionata mai sus, pp. 1895-1896, A� 103; Cobzaru impotriva Romaniei, nr. 48.254/99, A� 80, 26 iulie 2007).

186. Cand un individ formuleaza o pretentie cu aparenta de veridicitate, referitoare la acte de violenta contrare art. 3 din Conventie, notiunea de cale de atac efectiva presupune, pe langa o ancheta aprofundata si efectiva de tipul celei pe care o impune art. 3 din Conventie, un acces efectiv al reclamantului la procedura de ancheta si plata eventuala a unei despagubiri .

187. In baza probelor aduse in speta, Curtea a considerat statul parat ca fiind raspunzator, in ceea ce priveste art. 3 din Conventie, pentru relele tratamente pe care reclamantul le-a suferit cu ocazia retinerilor sale din 28 ianuarie si 11 martie 1998, precum si in perioada detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva din 28 pana la 29 ianuarie 1998 si din perioada 11 martie-4 iunie 1998. Capetele de cerere enuntate de reclamant in aceasta privinta pot, asadar, "sa fie sustinute" in sensul art. 13 (Boyle si Rice impotriva Regatului Unit, Hotararea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, A� 52; Cobzaru, mentionata mai sus, A� 83). Autoritatile aveau, asadar, obligatia de a realiza o ancheta efectiva cu privire la sustinerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite cand s-a aflat sub autoritatea politiei.

188. Curtea reaminteste ca a constatat deja incalcarea procedurala a art. 3 din Conventie cu privire la fiecare dintre incidentele denuntate de reclamant (paragrafele 128, 137, 155 si 179 de mai sus).

Prin urmare, Curtii ii revine sarcina de a stabili daca, in aceste circumstante, o actiune civila in despagubiri indreptata impotriva autorilor relelor tratamente denuntate de reclamant ar fi reprezentat o cale de atac efectiva, in sensul pe care art. 13 din Conventie il da acestei notiuni.

189. Curtea observa ca in rezolutia de neincepere a urmaririi penale din 22 mai 1998 procurorul a negat insasi realitatea faptelor denuntate de reclamant. Ramane de vazut daca aceasta constatare ar fi putut fi rasturnata in cadrul unei actiuni civile in despagubiri .

190. Referitor la acest lucru, Curtea reaminteste ca a analizat deja plangeri privind rele tratamente comise de agenti ai statului roman si ca a statuat ca, desi instantele civile nu sunt tinute de aprecierea pe care organele de urmarire penala o dau faptelor, importanta acordata anchetei penale ce a precedat sesizarea instantei civile este atat de mare incat o actiune civila separata ar fi fost iluzorie si teoretica, de vreme ce in practica ar fi fost inlaturate chiar si cele mai convingatoare probe (Cobzaru, mentionata mai sus, A� 83).

191. Revenind la cauza de fata, Curtea constata ca Guvernul nu aduce niciun element capabil sa duca la o alta concluzie. Intr-adevar, nicio hotarare a instantelor civile care sa infirme constatarile de neincepere a urmaririi penale ale procurorului cu privire la realitatea faptelor reprosate unui politist nu a fost supusa atentiei Curtii.

192. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea constata ca, in circumstantele spetei, calea civila indicata de Guvern nu are caracterul efectiv prevazut de art. 13 din Conventie .

193. Prin urmare, aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a respinge exceptia preliminara a Guvernului si pentru a constata incalcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Conventie in aceasta privinta.

IV. Asupra pretinselor incalcari ale art. 5 din Conventie

194. Reclamantul a denuntat si incalcarile art. 5 A�A� 1 c), 3, 4 si 5 din Conventie . Astfel, el s-a plans de: nelegalitatea detentiei sale din 28 pana la 29 ianuarie 1998 si incepand cu 11 martie 1998, in primul rand cand politistii au patruns in apartamentul sau si s-au retras apoi in afara, impiedicandu-l astfel sa isi paraseasca in mod liber domiciliul, si ulterior la Comisariatul de Politie din Deva, deoarece mandatul de arestare emis impotriva sa nu era intemeiat pe motive plauzibile de a-l banui ca ar fi comis o infractiune; de neprezentarea sa in fata unui judecator sau magistrat abilitat prin lege sa exercite functii judiciare; de imposibilitatea, in primele 30 de zile ale detentiei sale, incepand cu data de 11 martie 1998, de a introduce un recurs in fata unei instante care sa statueze in cel mai scurt timp asupra legalitatii detentiei sale si asupra cererii sale de reparatie pentru detentie nelegala.

Art. 5 din Conventie prevede urmatoarele in partea sa relevanta:

"1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:

(...)

c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice ale necesitatii de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia;

(...)

3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare (...);

4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.

5. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii."

A. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A� 1

195. Reclamantul se plange de faptul ca a fost arestat si detinut nelegal, fara a exista motive plauzibile de a considera ca era necesar sa fie impiedicat sa fuga dupa comiterea unei infractiuni . Aceasta nerespectare a legii se refera la prinderea sa din data de 28 ianuarie si la doua fapte distincte ce au avut loc la data de 11 martie 1998: a) intrarea in forta a politistilor in apartamentul sau fara mandat de perchezitie si replierea lor in exteriorul apartamentului dupa amenintarile proferate de reclamant, avand ca rezultat impiedicarea sa de a parasi in mod liber propriul domiciliu; si b) arestarea sa pe baza unui mandat emis la data de 11 martie 1998, ce vizeaza atat incidentul din 28 ianuarie 1998, cat si cel din 11 martie 1998, mandat ce nu avea la baza motive plauzibile de a-l suspecta ca ar fi comis o infractiune . Reclamantul arata ca nu a fost emis niciun mandat pentru retinerea sa din noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, cu incalcarea astfel a dreptului intern. In plus, pe de o parte, in mandatul emis de parchet la data de 11 martie 1998 nu figura niciun indiciu din care sa reiasa ca ar fi fost comisa o infractiune la data de 28 ianuarie 1998 si, pe de alta parte, la data de 11 martie 1998 nu fusese comisa nicio infractiune flagranta in sensul art. 465 din CPP, decat poate de catre politia insasi. Intr-adevar, amenintarile verbale proferate de reclamant nu constituiau o infractiune, ci o reactie la o infractiune comisa de politisti, care in acel moment se aflau in apartamentul sau. Aceste fapte nu puteau constitui o infractiune flagranta in sensul art. 465 din CPP, care defineste infractiunea flagranta ca o infractiune descoperita in timpul comiterii sale. Or, in momentul intrarii in forta a politistilor in apartamentul reclamantului, acesta nu era pe cale sa comita nicio infractiune, deoarece dormea.

196. In observatiile sale rezumate in decizia de admisibilitate din 14 decembrie 2004, Guvernul sublinia ca privarea de libertate din 28 pana la 29 ianuarie 1998 se intemeia pe art. 16 lit. b) din Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, care le conferea organelor de politie dreptul de a hotari o privare de libertate de cel mult 24 de ore ce nu necesita mandat . In observatiile sale asupra temeiniciei, Guvernul adauga ca detentia reclamantului dispusa la data de 11 martie 1998 se intemeia pe art. 148 lit. c), d), e) si h) din CPP si viza atat incidentul din 28 ianuarie 1998, cat si delictul flagrant de ultraj la adresa unui politist, care poate atrage dupa sine o plasare in arest preventiv, conform art. 148 lit. b) din CPP. In plus, arestarea reclamantului era necesara, avand in vedere caracterul sau periculos si violent, boala psihica de care suferea fiind capabila sa accentueze aceste trasaturi. Intr-adevar, reclamantul era cunoscut de politisti ca o persoana ce nu ezita sa recurga la violenta imediat ce nu se mai afla intr-o situatie familiara, reactiile sale fiind "disproportionate fata de stimulii externi".

197. In ceea ce priveste lipsa mandatului pentru privarea de libertate din 28 pana la 29 ianuarie 1998, Curtea constata in primul rand ca art. 143 si 144 din CPP, care stabilesc cadrul procedural, printre altele, si drepturile si obligatiile politiei, definite in Legea nr. 26/1994, ii permit acesteia sa retina in custodie o persoana banuita, pe baza unor indicii concludente, ca ar fi comis o infractiune . Inceputul si sfarsitul retinerii trebuie indicate in ordonantele de incepere si incetare a retinerii (paragraful 86 de mai sus). Or, Curtea constata ca reclamantul a fost retinut de pe 28 pana pe 29 ianuarie 1998 in lipsa unei ordonante, contrar cerintelor art. 144 din CPP si, asadar, cu incalcarea cailor legale in sensul art. 5 A� 1 din Conventie .

198. De asemenea, ea constata ca din elementele depuse de parti la dosar reiese ca faptele desfasurate in dimineata zilei de 11 martie 1998 aveau ca punct de plecare executarea unui mandat ce urmarea sa il aduca pe reclamant in fata organelor de ancheta in legatura cu incidentul din 28 ianuarie 1998 (paragrafele 31 si 32 de mai sus). Arestarea reclamantului pentru ultraj a putut fi posibila numai din cauza modului in care a fost condusa operatiunea de executare a mandatului de aducere de catre fortele de politie. Prin urmare, Curtea va analiza in ansamblu cele doua episoade de care se plange reclamantul.

199. Curtea observa ca, la data evenimentelor, art. 183 si 184 din CPP nu le permiteau autoritatilor nici sa prinda o persoana, nici sa o impiedice sa circule liber in executarea unui mandat de aducere, cu atat mai putin sa patrunda in acest scop in domiciliul sau fara un mandat de perchezitie.

Prin urmare, prinderea cu forta a reclamantului la data de 11 martie 1998 in lipsa unui mandat de arestare si dupa intrarea in forta a politistilor in apartamentul sau, precum si ramanerea lor in fata apartamentului timp de mai multe ore, au incalcat prevederile legale in sensul art. 5 A� 1 din Conventie .

200. In ceea ce priveste mandatul emis cateva ore mai tarziu in dimineata zilei de 11 martie, Curtea observa ca in afara de enumerarea infractiunilor de care era acuzat reclamantul si de faptul ca pedeapsa pe care o risca era mai mare de 2 ani, el s-a limitat la a afirma periculozitatea reclamantului pentru ordinea publica daca ar fi fost lasat in libertate, fara a sustine in mod concret aceasta afirmatie, in ciuda cerintelor art. 146 si 148 din CPP.

201. In aceste circumstante, Curtea apreciaza ca a avut loc "incalcarea conditiilor legale", atat la retinerea reclamantului din 28 ianuarie 1998, cat si la arestarea sa prin mandatul emis la data de 11 martie 1998.

202. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 5 A� 1 din Conventie .

B. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A� 3 din Conventie

203. Guvernul nu se pronunta.

204. Curtea observa ca in capatul de cerere pe care reclamantul il intemeiaza pe art. 5 A� 3 din Conventie ridica in speta doua intrebari distincte: in primul rand, daca procurorul care a dispus punerea in detentie a reclamantului la data de 11 martie 1998 era un "magistrat", in sensul art. 5 A� 3; in continuare, daca este cazul, chestiunea de a sti daca controlul judiciar al detentiei reclamantului dispuse la data de 11 martie 1998 a avut loc "de indata", in sensul aceleiasi prevederi a Conventiei.