Hotararea CEDO in Cauza Velcea si Mazare impotriva Romaniei

a) Principiile care se desprind din jurisprudenta Curtii

102. Curtea reaminteste ca obligatia de a proteja dreptul la viata pe care o impune art. 2, coroborata cu obligatia generala care ii revine statului in baza art. 1 din Conventie de a "recunoaste oricarei persoane aflate sub jurisdictia sa drepturile si libertatile definite in (...) Conventie", presupune si impune desfasurarea unei forme de ancheta oficiala efectiva atunci cand recurgerea la forta a determinat moartea unui om (vezi, mutatis mutandis, McCann si altii impotriva Regatului Unit, Hotararea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, A� 161, si Kaya impotriva Turciei, Hotararea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 329, A� 105). O astfel de ancheta trebuie sa aiba loc in fiecare situatie in care a avut loc moartea unei persoane in urma recurgerii la forta, indiferent daca autorii banuiti sunt agenti ai statului sau niste terti (Tahsin Acar impotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, A� 220, CEDO 2004-III). Investigatiile trebuie sa fie in primul rand amanuntite, impartiale si derulate cu atentie (McCann si altii impotriva Regatului Unit, citata anterior, p. 49, A�A� 161-163, si Cakici impotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, A� 86, CEDO 1999-IV).

103. Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalitatile de ancheta, autoritatile trebuie sa actioneze din oficiu, de indata ce cauza le este adusa la cunostinta. Ele nu le pot lasa apropiatilor defunctului initiativa de a depune o plangere formala sau de a-si asuma responsabilitatea unei proceduri de ancheta (vezi, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan impotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, A� 63, CEDO 2000-VII, si Finucane impotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, A� 67, CEDO 2003-VIII).

104. Ancheta desfasurata trebuie sa fie si eficienta. Aceasta inseamna ca ea trebuie sa fie adecvata, adica sa permita identificarea si, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai si altii impotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, A� 324, CEDO 2007-...). Aici nu este vorba de o obligatie de rezultat, ci de o obligatie de mijloace . Autoritatile trebuie sa ia masurile care le sunt accesibile in limite rezonabile pentru a strange probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC], nr. 23.763/94, A�A� 101-110, CEDO 1999-IV, A� 109, si Salman impotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, A� 106, CEDO 2000-VII).

105. Tipul si gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficienta a anchetei depind de circumstantele spetei. Ele se apreciaza pe baza tuturor faptelor relevante si tinandu-se cont de realitatile practice ale muncii de ancheta . Nu este posibil sa se reduca varietatea situatiilor care s-ar putea produce la o simpla lista de acte de ancheta sau la alte criterii simplificate (Tanrikulu, mentionata mai sus, Kaya, mentionata mai sus, pp. 325-326, A�A� 89-91, Gulec impotriva Turciei, Hotararea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, A�A� 79-81, Velikova impotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, A� 80, CEDO 2000-VI, si Buldan impotriva Turciei, nr. 28.298/95, A� 83, 20 aprilie 2004).

106. O cerinta de celeritate si de diligenta rezonabila este implicita in acest context. Trebuie admis faptul ca pot exista obstacole sau dificultati care impiedica ancheta sa progreseze intr-o situatie anume. Totusi, un raspuns rapid al autoritatilor atunci cand este cazul sa se ancheteze recurgerea la forta cauzatoare de moarte poate fi considerat, in general, ca esential pentru a pastra increderea publicului in respectarea principiului de legalitate si pentru a evita orice urma de complicitate sau de toleranta in legatura cu acte ilegale (McKerr impotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, A� 114, CEDO 2001-III).

107. Din aceleasi motive, publicul trebuie sa aiba un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel incat sa poata fi contestata raspunderea atat teoretic, cat si practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situatie la alta. Cu toate acestea, in toate cazurile, apropiatii victimei trebuie sa fie implicati in procedura in masura in care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Gulec, mentionata mai sus, A� 82, si McKerr, mentionata mai sus, A� 148).

b) Aplicarea acestor principii generale in speta

108. Curtea observa ca in cauza de fata a avut loc totusi o ancheta la initiativa autoritatilor: Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a efectuat o ancheta imediat dupa drama si au fost luate mai multe masuri pentru a conserva mijloacele de proba la locul crimei. Cu toate acestea, desi au fost informate despre implicarea lui George L. in faptele respective, autoritatile nu au efectuat, in prima faza, investigatii cu privire la acesta. Abia dupa mai multe luni, in urma unei plangeri penale formale a reclamantului din data de 25 mai 1993, autoritatile au procedat la investigatii.

109. In ceea ce priveste caracterul adecvat al anchetei, Curtea constata anumite insuficiente si lacune. Astfel, procesul-verbal intocmit chiar in seara dramei nu contine nicio mentiune referitoare la actele indeplinite de prima echipa de ancheta si nu a fost data nicio explicatie referitoare la inlocuirea acestei echipe; perchezitia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decat in ziua urmatoare dramei; scrisorile lasate de Aurel A. in apartamentul sau nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de fratele lui Aurel A., care le-a transmis parchetului cateva luni mai tarziu. La toate acestea mai trebuie adaugat faptul ca George L. nu a fost audiat in cadrul primei anchete, parchetul multumindu-se sa claseze cauza motivat de decesul lui Aurel A. Desi toate faptele mentionate mai sus au avut loc inaintea datei de intrare in vigoare a Conventiei pentru Romania, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciaza ca, in speta, este vorba de elemente care au avut cu siguranta o influenta asupra modului de solutionare a procedurii penale si de care va trebui, prin urmare, sa tina cont .

110. Curtea reaminteste ca, pentru ca o ancheta desfasurata pentru fapte de omucidere sau de rele tratamente comise de agenti ai statului sa poata fi considerata eficienta, persoanele raspunzatoare de ancheta si cele care efectueaza investigatiile trebuie sa fie independente de cele implicate in evenimente (vezi, de exemplu, hotararile Gulec, mentionata mai sus, A�A� 81-82, si Ogur impotriva Turciei [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, A�A� 91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricarei legaturi ierarhice sau institutionale, ci si o independenta practica (vezi, de exemplu, Hotararea Ergi impotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, A�A� 83-84, si Kelly si altii impotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, A� 114, 4 mai 2001).

111. Curtea este dispusa sa admita ca George L. nu a actionat in timpul dramei din 7 ianuarie 1993 in calitatea sa de agent de politie. Cu toate acestea, Curtea apreciaza ca independenta procurorilor militari care au condus ancheta este indoielnica, avand in vedere reglementarea nationala in vigoare la data evenimentelor. Intr-adevar, in cauze anterioare, Curtea a statuat deja ca a avut loc incalcarea laturii procedurale a art. 3 din cauza lipsei de independenta a procurorilor militari chemati sa conduca ancheta in urma unei plangeri penale privind acuzatia de rele tratamente, indreptata impotriva unor agenti de politie (Barbu Anghelescu impotriva Romaniei, nr. 46.430/99, A� 67, 5 octombrie 2004, precum si Bursuc impotriva Romaniei, mentionata mai sus, A� 107). Curtea a constatat ca acestia erau, la momentul respectiv, cadre militare active, intocmai ca si procurorii militari, avand asadar grade militare, bucurandu-se de toate privilegiile in materie, fiind raspunzatori de incalcarea regulilor de disciplina militara si facand parte din structura militara, bazata pe principiul subordonarii ierarhice (Barbu Anghelescu, mentionata mai sus, A�A� 40-43). Curtea isi reitereaza constatarea anterioara si nu vede niciun motiv de a se indeparta de la ea in cauza de fata (vezi si Melinte impotriva Romaniei, nr. 43.247/02, A� 27, 9 noiembrie 2006).

112. Pe de alta parte, Curtea observa ca, desi cauza i-a fost transmisa la data de 7 aprilie 2003 Parchetului de pe langa Tribunalul Municipiului Bucuresti, acesta din urma nu a indeplinit niciun act de ancheta si s-a limitat sa dispuna neinceperea urmaririi penale 11 luni mai tarziu, la data de 2 martie 2004. Interventia acestui parchet nu este suficienta, in opinia Curtii, pentru a compensa lipsa de independenta a procurorilor militari care au strans majoritatea mijloacelor de proba pentru ancheta .

113. In ceea ce priveste participarea reclamantilor la procedura, Curtea reaminteste ca divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale politiei si a unor elemente referitoare la anchete poate ridica probleme sensibile si poate prezenta riscul producerii unor consecinte prejudiciabile pentru particulari sau pentru alte anchete. Asadar, nu se poate considera ca o cerinta ce reiese automat din art. 2 din Conventie ca apropiatii unei victime sa poata avea acces la ancheta pe tot parcursul desfasurarii sale. Accesul necesar al publicului sau al apropiatilor victimei poate fi acordat in alte stadii ale procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr, mentionata mai sus, A� 129). In plus, Curtea apreciaza ca art. 2 nu le impune autoritatilor de ancheta obligatia de a da curs oricarei cereri de masuri de investigare ce ar putea fi formulata de un apropiat al victimei in timpul anchetei (Ramsahai, mentionata mai sus, A� 348).

114. In speta, Curtea observa ca parchetul a admis cererea reclamantei de a primi o copie a probelor aflate in dosarul primei anchete; astfel, partea interesata a primit o copie a rapoartelor de autopsie la data de 28 octombrie 1997 (paragraful 26 de mai sus) si o copie integrala a dosarului la data de 17 februarie 1998 (paragraful 27 de mai sus). In plus, in cadrul celei de-a doua anchete, parchetul a dat curs cererilor sale de a se realiza o confruntare intre George L. si ceilalti martori si de se a face reconstituirea faptelor. Cu toate acestea, in ceea ce priveste sustinerea reclamantilor referitoare la necomunicarea rezolutiilor de neincepere a urmaririi penale din 9 decembrie 1994 si din 2 martie 2004, adoptate in cadrul celei de-a doua anchete, Curtea constata ca Guvernul nu a oferit niciun element care sa dovedeasca contrariul. Ea observa ca, daca parchetul l-a informat pe reclamant, printr-o adresa foarte sumara, ca prima rezolutie fusese adoptata, acesta nu a procedat in acest mod decat pentru respectiva rezolutie si s-a limitat la aceasta (vezi paragraful 40 de mai sus). Or, nemotivarea unei rezolutii de neincepere a urmaririi penale in cadrul unei cauze controversate poate, in sine, sa dauneze increderii publicului si risca sa ii lipseasca pe apropiatii victimelor de un acces la informatii referitoare la o chestiune cruciala pentru ele si sa impiedice orice contestare eficienta a solutiei. Controlul publicului si accesul familiei la ancheta, care sunt obligatorii, au lipsit asadar in cursul anchetei.

115. In plus, Curtea constata o incetineala vadita in desfasurarea anchetei referitoare la implicarea lui George L. in evenimente. In primul rand, aceasta observa ca ancheta a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezinta, in opinia sa, un termen nerezonabil in sine. In plus, ea observa o lipsa de diligenta din partea procurorilor insarcinati cu dosarul: reconstituirea faptelor nu a avut loc decat la 9 februarie 1998, si aceasta ca urmare a cererii reclamantei, iar o expertiza menita sa identifice autorul celor doua scrisori gasite in apartamentul lui Aurel A. nu a fost dispusa decat la data de 25 februarie 1998, adica dupa mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia dupa 8 ani si jumatate de la data faptelor ce fac obiectul litigiului parchetul a incercat sa elucideze problema diferentei dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatata prin raportul medico-legal din 13 martie 1993, si cea a cutitului descoperit in apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul militar a dispus o noua expertiza. Cu toate acestea, desi raportul era pregatit inca din 16 decembrie 2001, acesta nu a fost depus la dosarul anchetei decat la data de 23 decembrie 2002, adica dupa mai mult de un an, din cauza ca parchetul nu a achitat taxele solicitate. In final, Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti i-a trebuit aproape un an din momentul in care i-a fost atribuita cauza, in luna aprilie 2003, pentru a dispune neinceperea urmaririi penale, desi niciun act de ancheta nu fusese realizat intre timp (paragraful 64 de mai sus).

c) Concluzie

116. Curtea apreciaza ca elementele de mai sus ii sunt suficiente pentru a concluziona ca procedurile legate de rolul agentului George L. in drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a doua rude ale reclamantilor si cu vatamarea grava a reclamantului, ce i-a pus in pericol viata, nu au constituit o ancheta rapida si eficienta. In consecinta, autoritatile romane nu au respectat obligatia procedurala ce reiese din art. 2 din Conventie; prin urmare, in aceasta privinta a avut loc incalcarea acestei prevederi.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 8 din Conventie

117. Reclamantii se plang de faptul ca instantele interne au refuzat sa il declare pe Aurel A. nedemn sa o mosteneasca pe Tatiana A., permitand astfel familiei lui Aurel A. sa ii succeada acesteia prin reprezentare . Dreptul lor la respectarea vietii de familie ar fi fost asadar incalcat. Caracterul neadecvat al anchetei penale ar determina, de asemenea, incalcarea art. 8 din Conventie, care prevede urmatoarele:

ARTICOLUL 8

"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor altora."

A. Asupra capatului de cerere intemeiat pe partajul succesiunii Tatianei A.

1. Asupra admisibilitatii

118. Curtea constata ca, in ceea ce o priveste pe reclamanta Florica Mazare, aceasta parte a capatului de cerere a fost formulata pentru prima oara in observatiile transmise Curtii la data de 4 octombrie 2006. Curtea reaminteste ca, in conformitate cu art. 35 A� 1 din Conventie, ea nu poate fi sesizata decat in cel mult 6 luni de la data ramanerii definitive a hotararii interne. Or, in speta, hotararea interna definitiva referitoare la capatul de cerere al reclamantei este cea a Curtii de Apel Bucuresti din 14 octombrie 1999. Prin urmare, aceasta parte a capatului de cerere este tardiva, in masura in care este introdusa de reclamanta, si trebuie respinsa, facand aplicarea art. 35 A�A� 1 si 4 din Conventie .

119. In schimb, Curtea observa ca aceeasi parte a capatului de cerere, in masura in care a fost introdusa de reclamant, nu este vadit neintemeiata in sensul art. 35 A� 3 din Conventie . Pe de alta parte, Curtea constata ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarata admisibila.

2. Asupra fondului

a) Argumentele partilor

120. Guvernul sustine ca refuzul instantelor de a-l declara pe Aurel A. nedemn si, astfel, de a-l impiedica pe Lucian L. sa o mosteneasca pe fiica reclamantului nu constituie o ingerinta in viata de familie a acestuia, deoarece Conventia nu garanteaza dreptul la o anumita parte dintr-o succesiune.

121. In subsidiar, pentru cazul in care Curtea ar hotari ca a avut loc intr-adevar o ingerinta in speta, Guvernul sustine ca ingerinta corespundea conditiilor prevazute de al doilea paragraf al art. 8 din Conventie . In primul rand, ea ar fi fost prevazuta printr-o norma legala accesibila si previzibila, si anume art. 655 A� 1 din Codul civil. In al doilea rand, aceasta ar fi urmarit un scop legitim, si anume drepturile mostenitorilor autorului omorului, care nu fusese condamnat. In al treilea rand, ea ar fi fost necesara intr-o societate democratica, deoarece declararea nedemnitatii, ca sanctiune civila, nu s-ar fi putut face decat pe baza unei sentinte de condamnare. In lipsa unei astfel de hotarari, autorul prezumat ar beneficia de prezumtia de nevinovatie.

122. Ca un argument final, legislatia romana, care ar enunta imposibilitatea de a declara nedemna o persoana atunci cand, din cauza decesului sau, actele sale nu au ocazionat o condamnare, ceea ce ar impiedica sau ar stinge actiunea publica, ar tine de marja de apreciere a statelor contractante, care ar avea posibilitatea sa aleaga mijloacele care sa permita fiecaruia sa aiba o viata de familie normala.

123. Admitand ca, potrivit art. 655 din Codul civil, este nedemn sa ii succeada defunctului cel care a fost condamnat pentru ca i-a cauzat moartea, reclamantul considera ca trebuie procedat la o interpretare extensiva a acestei prevederi. In realitate, partea interesata contesta jurisprudenta intemeiata pe aceasta prevedere din Codul civil. Dupa parerea sa, trebuie considerat nedemn sa succeada defunctului si cel care i-a cauzat moartea sau a incercat sa ii cauzeze moartea si impotriva caruia, din cauza decesului sau, actiunea publica nu a putut fi exercitata. Astfel, in speta, instantele ar fi putut sa tina cont de rezolutia de clasare emisa de parchet la data de 20 august 1993, care constata vinovatia lui Aurel A., si sa il declare pe acesta nedemn sa o mosteneasca pe fiica reclamantului.

124. In speta nu este vorba de dreptul la o anumita parte din succesiune, cum sustine Guvernul, ci este vorba de a defini persoanele chemate sa mosteneasca o persoana decedata.

b) Aprecierea Curtii

125. Curtea reaminteste inca de la inceput ca viata de familie nu cuprinde numai relatii cu caracter social, moral sau cultural, de exemplu in sfera educatiei copiilor; ea inglobeaza si interese materiale, astfel cum o arata in special pensiile alimentare si locul atribuit rezervei ereditare in ordinea juridica interna a majoritatii statelor contractante. Pe de alta parte, Curtea a afirmat deja ca domeniul succesiunilor si al liberalitatilor intre rude apropiate apare ca strans legat de viata de familie (Marckx impotriva Belgiei, Hotararea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 si 24, A� 52, si Pla si Puncernau impotriva Andorrei, nr. 69.498/01, A� 26, CEDO 2004-VIII). Drepturile succesorale constituie, asadar, un element al vietii de familie ce nu poate fi neglijat. Curtea reaminteste ca art. 8 din Conventie nu impune totusi recunoasterea unui drept general la liberalitati sau la o anumita parte din succesiunea autorilor persoanei ori chiar a altor membri din familia sa; si in materie patrimoniala, acest articol lasa, in principiu, statelor contractante dreptul de a alege mijloacele menite sa permita fiecaruia sa aiba o viata de familie normala, iar acest drept nu este indispensabil in cautarea acesteia.

126. Curtea observa ca, in speta, reclamantul denunta in principal faptul ca fratele ginerelui sau, Lucian L., a mostenit-o pe fiica sa decedata. De asemenea, Curtea observa ca, pe baza unei jurisprudente constante referitoare la interpretarea art. 655 A� 1 din Codul civil, instantele interne au refuzat sa il califice ca nedemn pe ginerele reclamantului, Aurel A., pe motiv ca acesta nu fusese condamnat pentru omor printr-o hotarare judecatoreasca definitiva. Fratele sau a putut astfel sa ii ia locul la succesiune si sa o mosteneasca pe fiica reclamantului.

Pentru Curte, limitarile aduse de Codul civil roman asupra capacitatii reclamantului de a primi o anumita parte din succesiunea fiicei sale din cauza existentei unor prevederi succesorale in favoarea unui sot nu intra, in sine, in contradictie cu Conventia (vezi, mutatis mutandis, Marckx, mentionata mai sus, A� 53, Merger si Cros impotriva Frantei, nr. 68.864/01, A� 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea, Curtea constata ca, in speta, nu este vorba de dreptul la o numita parte din succesiune, astfel cum sustine Guvernul, ci mai degraba de o contestare a calitatii de succesori. In concluzie, art. 8 din Conventie intra in discutie.

127. Curtea observa in continuare ca aceasta cauza se refera la un litigiu succesoral intre doua persoane private . Cauza ar putea fi analizata din perspectiva unei ingerinte a instantelor nationale in respectarea vietii de familie a reclamantului, daca interpretarea data de acestea prevederilor legale aplicabile ar trebui considerata ca si cum ar incalca art. 8 din Conventie, sau din perspectiva omisiunii instantelor, in raporturi dintre persoane private, de a-si respecta obligatiile pozitive ce decurg din art. 8 si care vizeaza adoptarea de masuri eficiente, rezonabile si adecvate pentru protejarea dreptului la viata de familie a reclamantului in aplicarea prevederilor legale respective [Schaefer impotriva Germaniei (dec.), nr. 14.379/03, 4 septembrie 2007].

Curtea poate totusi sa lase deschisa aceasta chestiune. Indiferent daca abordam cauza din perspectiva unei obligatii pozitive, in sarcina statului, de a adopta masuri rezonabile si adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul beneficiaza conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinte a unei autoritati publice ce trebuie justificata conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de asemanatoare. In cele doua cazuri, trebuie tinut cont de justul echilibru ce trebuie pastrat intre interesele concurente ale individului si ale societatii in ansamblul ei; de asemenea, in cele doua cazuri, statul se bucura de o anumita marja de apreciere pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Conventiei. In plus, chiar si in cazul obligatiilor pozitive ce rezulta din paragraful 1, obiectivele enumerate la paragraful 2 pot juca un anumit rol in cautarea echilibrului dorit (Powell si Rayner impotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, A� 41, seria A nr. 172, Lopez Ostra impotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, A� 51, seria A nr. 303-C, si Hatton si altii impotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, A� 98, CEDO 2003-VIII).

128. Curtea constata ca erau in conflict doua interese: pe de o parte, interesul reclamantului, care dorea ca Aurel A. sa fie declarat nedemn sa o mosteneasca pe fiica sa, si, pe de alta parte, cel al lui Lucian L., de a-l mosteni pe fratele sau, inclusiv acea parte a bunurilor ce ii apartinuse Tatianei A., in lipsa unei hotarari definitive de condamnare a fratelui sau. Necesitatea unei hotarari judiciare definitive de condamnare pentru omor in vederea calificarii unei persoane ca nedemna isi poate gasi justificarea in protectia drepturilor si libertatilor altuia, unul dintre scopurile legitime prevazute de art. 8 A� 2 din Conventie . O astfel de hotarare de condamnare aduce, in principiu, o garantie de securitate juridica fata de orice alta constatare a vinovatiei persoanei presupuse a fi nedemna, ceea ce serveste intereselor societatii.

129. Curtea reaminteste ca Conventia nu ii impune unui stat membru sa adopte prevederi legislative in materie de nedemnitate succesorala. Cu toate acestea, odata ce aceste prevederi au fost adoptate, ele trebuie aplicate in conformitate cu scopul lor. Astfel, in speta, pentru a stabili daca instantele nationale au pastrat un just echilibru intre interesele concurente, Curtea este nevoita sa acorde o atentie speciala aplicabilitatii regulii prevazute de Codul civil in materie de nedemnitate si, mai ales, aplicarii sale in speta (Osman impotriva Regatului Unit, Hotararea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, A� 150). Ca exceptii de la exercitarea dreptului la respectarea vietii de familie, argumentele instantelor impun o analiza atenta si detaliata de catre Curte (Emonet si altii impotriva Elvetiei, nr. 39.051/03, A� 77, CEDO 2007-...). Curtea nu neaga faptul ca obligatia de a interpreta si de a aplica dreptul intern le revine in primul rand autoritatilor nationale, mai ales instantelor jurisdictionale, si nu isi va substitui propria interpretare a dreptului in locul interpretarii lor, afara de situatiile arbitrare (Bulut impotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, A� 29, si Tejedor Garcia impotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, A� 31). Cu toate acestea, in masura in care Curtea este competenta sa controleze procedura urmata in fata instantelor interne, ea considera ca o aplicare prea rigida a prevederilor legale se poate dovedi contrara art. 8 din Conventie .

130. In acest sens, Curtea observa ca rezolutia de clasare a cauzei din 20 august 1993 a declarat ca Aurel A. era autorul mortii Tatianei A. (vezi paragraful 24 de mai sus). Parchetul si-a intemeiat solutia in special pe o scrisoare gasita in apartamentul lui Aurel A., in care acesta recunostea ca si-a ucis sotia. Mai mult chiar, membrii familiei lui Aurel A., printre care Lucian L., nu au negat niciodata ca Aurel A. era autorul mortii Tatianei A.

131. Fara a ignora importanta principiului securitatii raporturilor juridice in orice ordine juridica nationala, principiu a carui importanta a afirmat-o in mai multe randuri, Curtea apreciaza, avand in vedere circumstantele speciale ale cauzei de fata, ca interpretarea prevederii din Codul civil ce reglementeaza cauzele de nedemnitate a fost prea restrictiva, in detrimentul vietii de familie a reclamantului. In opinia sa, nu exista nicio indoiala cu privire la vinovatia lui Aurel A. Netinand cont de constatarea parchetului, de marturisirea autorului omorului si de recunoasterea de catre familie a vinovatiei acestuia, instantele au mers dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea principiului securitatii juridice.

132. Curtea nu poate admite ca, in urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al actiunilor sale sa ramana fara efect. Desigur, principiile care guverneaza raspunderea penala a unei persoane suspectate ca ar fi comis fapte interzise de legea penala si aplicarea lor de catre autoritatile nationale impiedicau, pe buna dreptate, odata ce s-a hotarat clasarea dosarului, continuarea anchetei privind raspunderea lui Aurel A. dupa decesul sau. Curtea nu poate readuce in discutie acest principiu fundamental al dreptului penal national ce consta in caracterul personal si netransmisibil al raspunderii penale. Nu e mai putin adevarat faptul ca recunoasterea formala, de catre autoritati, a caracterului ilicit al unor astfel de actiuni inainte de a ajunge la decizia de a clasa cauza, determinata de decesul persoanei in cauza, ar trebui sa constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice ca autoritatile nu sunt dispuse sa tolereze astfel de actiuni si, pe de alta parte, ar trebui sa serveasca partilor interesate, in pretentiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Nita impotriva Romaniei, nr. 10.778/02, A� 36, 4 noiembrie 2008).

133. Respectarea vietii de familie a reclamantului ar fi impus luarea in considerare a circumstantelor speciale si, ca sa le numim asa, exceptionale, ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanica a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 A� 1 din Codul civil. Curtea concluzioneaza de aici ca, avand in vedere situatia foarte speciala din cauza de fata (paragraful 128 de mai sus) si tinand cont de marja de apreciere limitata de care beneficia statul parat pentru o chestiune ce priveste viata de familie, nu a fost pastrat un just echilibru intre interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, si interesele reclamantului, pe de alta parte.