Deghizare partiala a pretului prin simulatie. Contract de vanzare-cumparare

Constructia juridica realizata prin incheierea concomitenta a doua contracte, unul de vanzare-cumparare, in care s-a trecut un pret mai mic decat cel real si unul de imprumut, in care suma imprumutata reprezinta, in realitate, diferenta dintre pretul real convenit de parti si pretul aparent, declarat in contractul de vanzare-cumparare, contine toate elementele unei simulatii sub forma deghizarii partiale a elementului pret din continutul contractului de vanzare-cumparare.

Natura ilicita a acestei constructii juridice, prin care partile au urmarit fraudarea legislatiei fiscale prin eludarea platii impozitului pe transferul proprietatii, nu se rasfrange asupra scopului urmarit de parti la incheierea contractului de vanzare-cumparare, deoarece doar modalitatea de plata a pretului are in sine o componenta ilicita, iar nu intreaga operatiune de vanzare-cumparare, care are la baza principiul libertatii contractuale si care nu contravine prevederilor art. 5 C. civ. din 1864.

In aceasta situatie, una dintre partile contractante nu poate obtine anularea actelor juridice astfel incheiate pentru cauza ilicita intrucat efectele simulatiei in raporturile dintre acestea sunt guvernate de principiul prioritatii vointei reale a partilor, conform prevederilor art. 1175 C. civ. din 1864, sanctiunea civila care intervine in cazul simulatiei prin deghizarea partiala a pretului fiind inopozabilitatea fata de terti a situatiei create prin contractul ce contine elementul secret, iar nu nulitatea absoluta.

Prin cererea inregistrata sub nr. xx08/30/2013 pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia a II-a civila, recurentul-reclamant A. a declarat recurs impotriva deciziei civile nr. 182/A/04.12.2014, pronuntata de Curtea de Apel Timisoara, solicitand admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Recurentul si-a intemeiat recursul pe motivul de casare prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., avand urmatorul continut ``hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material .``

Recurentul a precizat ca hotararea instantei de apel este data cu aplicarea gresita a art. 1175, a art. 966, a art. 5 si a art. 1576 C. civ. din 1864.

Cu titlu prealabil, recurentul a aratat ca instanta de apel a confirmat solutia primei instante, prin preluarea tale quale a intregii argumentatii si a retinut, in esenta, ca simulatia in sine nu este sanctionata cu nulitatea, ca sanctiune de drept civil, sanctiunea fiind inopozabilitatea fata de terti a situatiei juridice create prin actul secret . Din perspectiva instantei de apel, simulatia pretului, dovedita in speta, are consecinte de ordin fiscal si penal, iar in planul dreptului civil i se aplica sanctiunea inopozabilitatii fata de terti a actului secret, conform art. 1175 C. civ. din 1864.

Recurentul a precizat ca starea de fapt stabilita de prima instanta a fost confirmata de instanta de apel, aceasta statuand ca parata nu a promovat apel impotriva considerentelor deciziei tribunalului, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta prevedere legala pune la dispozitia oricarei parti din proces posibilitatea atacarii considerentelor ce cuprind constatari de fapt care prejudiciaza partea .

Recurentul motiveaza ca aplicarea legii de catre instanta de apel la situatia de fapt stabilita este gresita, hotararea judecatoreasca fiind data cu neobservarea exigentelor art. 1175, art. 966, art.5, art. 1576 C. civ. din 1864.

In sustinerea motivului invocat, recurentul arata ca rationamentul instantei de apel are la baza o confuzie intre fraudarea legii (pe care a invocat-o ca particularitate a caracterului ilicit al cauzei) si fraudarea intereselor altor persoane sau, in alti termeni, intre actiunea in simulatie si actiunea in nulitate.

Fraudarea legii poate fi inerenta anumitor mecanisme juridice (cum ar fi simulatia in dauna fiscului - incidenta in speta) sau se poate manifesta independent, de sine statator.

Fraudarea legii trebuie deosebita de fraudarea intereselor altor persoane, terte de contract, caz in care nu este incidenta sanctiunea nulitatii, ci a inopozabilitatii. Explicatia rezida in faptul ca drepturile persoanelor respective nu fac obiectul unor norme imperative, fiind vorba despre protejarea unor interese individuale. Dar daca scopul incheierii contractului consta in eludarea aplicarii unor norme imperative, de natura fiscala sau/si penala, acesta este nul pentru cauza ilicita.

Prin crearea unei situatii juridice aparente, contrara sau diferita celei reale poate fi urmarita realizarea unor scopuri ilicite sau imorale, cand actul juridic simulat nu mai poate fi ocrotit de lege si, deci, este exclus sa produca efecte juridice valabile, chiar intre partile contractante. In cazul in care frauda legii este scopul urmarit prin simulatie, sanctiunea fireasca este nulitatea .

Recurentul releva faptul ca, in speta, scopul deghizarii partiale a pretului este, evident, acela de a frauda legea, adica obligatiile imperative stabilite. Arata ca in doctrina s-a subliniat ideea ca nulitatea se aplica indiferent de mijloacele de disimulare a pretului, unul dintre aceste mijloace fiind si recunoasterea unui imprumut fictiv in favoarea vanzatorului, cum s-a procedat in speta, caz in care operatiunea in integralitatea ei este facuta in frauda legii (a dispozitiilor legale imperative referitoare la taxele fiscale).

Recurentul sustine ca instanta de apel analizeaza in mod singular contractul de vanzare-cumparare, concluzionand ca acest act juridic, in sine, nu a urmarit un scop contrar legii si, prin urmare, nu este lovit de nulitate absoluta, desi retine ca, in cauza, este incidenta o operatiune unitara care a avut ca elemente un contract de vanzare-cumparare si un contract de imprumut . Aceeasi este concluzia instantei si cu privire la contractul de imprumut, care, desi fictiv, este valabil chiar in lipsa remiterii sumei imprumutate, fara a se retine lipsa cauzei ca motiv de nulitate absoluta.

Instanta de apel nu a observat ca intreaga operatiune la care au recurs partile a avut ca scop fraudarea fiscului, aceasta fiind modalitatea impusa de vanzatoare pentru a accepta realizarea operatiunii de vanzare a terenului.

Motivul nulitatii este reprezentat de utilizarea simulatiei fara ca sanctiunea sa fie prevazuta expres. Intreaga operatiune a simulatiei este nula, deoarece scopul ei a fost fraudarea fiscului, in alti termeni fraudarea legii, intrucat simulatia nu trebuie sa fie instrumentul unei fraude la lege.

Recurentul arata ca in aceiasi termeni poate fi caracterizat si comportamentul vanzatoarei-intimate, care, dorind sa se sustraga de la plata unui impozit de peste 10.000 euro catre bugetul de stat, a impus ca actul de vanzare-cumparare (in care era consemnat un pret derizoriu de 23.660 euro) sa fie dublat de un contract de imprumut (care sa inglobeze restul de pret pana la cel real, de 540.800 euro).

Instanta de apel a nesocotit mecanismul fraudei la lege, care contine doua elemente distincte: un element material (obiectiv) si un element intentional (subiectiv). Elementul material consta in procedeul folosit, care prin el insusi nu este contrar legii. Elementul intentional cuprinde esenta fraudei: eludarea sau sustragerea de la aplicarea textului de lege determinat.

Recurentul admite ca simulatia ilicita poate atrage si sanctiuni penale atunci cand, prin intermediul sau, se ascunde valoarea reala a unui act juridic (prin deghizarea pretului) si ca o astfel de conduita poate intruni elementele constitutive ale infractiunii de evaziune fiscala, prevazuta si pedepsita de art. 9 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 241/2005. Considera, totusi, ca aceasta imprejurare nu este de natura a inlatura aplicarea sanctiunii civile a nulitatii absolute, astfel cum transant a statuat doctrina in materie, subliniind ca, daca pretul fictiv este rezultatul unei simulatii cu caracter ilicit, normele incalcate ocrotesc interesul obstesc, iar nulitatea este absoluta.

A invocat si prevederile art. 5 C. civ. de la 1864 pentru a sustine ca se impune sanctionarea vointei partilor unui act juridic de a eluda sau frauda o lege care intereseaza ordinea publica.

Cu privire la nulitatea absoluta a contractului de imprumut, recurentul sustine ca si in cazul acestui act juridic instanta de apel a aplicat gresit prevederile art. 966 C. civ. de la 1864.

In opinia recurentului, instanta de apel trebuia sa constate ca actului juridic de imprumut ii lipseste unul din elementele ce intra in structura cauzei, respectiv scopul imediat, deoarece nici una din parti nu a avut in vedere primirea-predarea efectiva a vreunei sume de bani, ceea ce echivaleaza cu absenta unui element esential al actului juridic. Lipsa scopului imediat se rasfrange si asupra scopului mediat, lasandu-l fara suport juridic, astfel incat sanctiunea este nulitatea absoluta.

Articolul 966 C. civ. din 1864 stabileste ca ``obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau ilicita nu poate avea nici un efect``.

Pe cale de consecinta, este lipsita de cauza obligatia sa de a restitui o suma de bani pe care nu a primit-o. Pentru aceste motive, considera ca este lovit de nulitate absoluta contractul de imprumut pentru lipsa cauzei.

Nelegalitatea hotararii judecatoresti recurate a fost sustinuta si din perspectiva aplicarii gresite a art. 1576 C. civ. din 1864, prin neindeplinirea uneia din conditiile de validitate specifice contractului de imprumut, respectiv traditiunea, predarea bunului imprumutat.

Instanta de apel trebuia sa constate nulitatea absoluta cel putin a contractului de imprumut dedus judecatii din perspectiva faptului ca nu a fost indeplinita conditia remiterii efective a sumei imprumutate, conditie de esenta contractului de imprumut, care nu se considera perfectat decat in momentul primirii efective a sumei ce formeaza obiectul imprumutului, iar, in cauza, suma de 355.000 euro nu i-a fost predata.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului.

Intimata-parata B. a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant A. ca fiind nefondat si obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecata .

Intimata-parata arata ca recurentul-reclamant prezinta in recurs aceeasi critica, sustinuta si in fazele procesuale anterioare, relativa la aplicarea dispozitiilor legale de catre instantele de judecata la situatia de fapt descrisa de acesta.

Sustine ca, in cauza, operatiunea de vanzare-cumparare nu poate fi sanctionata cu nulitatea, deoarece, si in situatia in care ar fi dorit deghizarea pretului (precizand ca acest aspect este contrar vointei sale), legea prevede ca simulatia nu poate fi sanctionata cu nulitatea .

Intimata-parata, in continuare, a evocat situatia de fapt si probele administrate in fazele procesuale anterioare, concluzionand ca nu s-a dovedit cauza falsa sau ilicita si nici lipsa cauzei din continutul celor doua contracte incheiate cu recurentul.

De asemenea, precizeaza ca recurentul-reclamant nu poate invoca o valoare de 540.800 euro pentru terenul cumparat, deoarece imobilele invecinate si achizitionate in mare parte de catre recurentul-reclamant, direct sau prin interpusi, au un pret mult mai mic raportat la perioada in care au fost vandute si pretul achitat.

Analizand recursul, in cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate, Inalta Curte a retinut urmatoarele:

Initial, intre parti s-a incheiat la 06.02.2008 un antecontract de vanzare-cumparare, in temeiul caruia intimata-parata B., in calitate de promitenta-vanzatoare, s-a obligat sa vanda recurentului-reclamant, A., in calitate de promitent-cumparator, imobilul constand in teren arabil in suprafata totala de 3 ha si 3.800 mp, situat in comuna M., judetul Timis .

Potrivit antecontractului de vanzare-cumparare, pretul total acceptat de ambele parti s-a stabilit la 540.800 euro.

Modalitatea de plata convenita de catre ambele parti a fost stabilita astfel: 35.000 euro cu titlu de arvuna, achitata de promitentul-cumparator la data incheierii antecontractului de vanzare-cumparare, urmand ca diferenta sa fie achitata in patru transe, dupa cum urmeaza: suma de 150.000 euro la data de 07.04.2008, suma de 103.000 euro la data de 30.05.2008 si suma de 148.800 euro la data de 20.12.2008.

In executarea antecontractului de vanzare-cumparare partile au incheiat contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 614/17.03.2008 la BNP C., insa pretul trecut in contractul de vanzare-cumparare pentru imobilul descris in antecontractul de vanzare-cumparare a fost mult mai mic, respectiv 23.660 euro, fata de cel stabilit in antecontract, de 540.800 euro.

In contractul de vanzare-cumparare s-a consemnat ca partile declara pe proprie raspundere ca pretul mentionat este cel real si ca sunt informate asupra consecintelor cu privire la falsul in declaratii si la evaziunea fiscala, prevazute de Legea nr. 241/2005.

Cu toate ca prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 614/17.03.2008 partile au declarat ca isi asuma toate consecintele cu privire la falsul in declaratii si evaziunea fiscala in ceea ce priveste valoarea reala a pretului, totusi, in contractul de vanzare-cumparare s-a trecut doar o parte din pretul real convenit, iar restul de pret a fost simulat, sub forma deghizarii partiale, prin contractul de imprumut autentificat sub nr. 615/17.03.2008, incheiat concomitent cu contractul de vanzare-cumparare. Prin acest contract de imprumut suma imprumutata de catre recurentul-reclamant cumparator reprezinta, de fapt, diferenta de pret din contractul de vanzare-cumparare care trebuie remisa vanzatoarei sub forma restituirii unui imprumut pe care aceasta l-ar fi acordat cumparatorului.

Prin acest mecanism, ultimele trei transe de plata a pretului, in modalitatea stabilita in antecontractul de vanzare-cumparare, se regasesc transpuse in contractul de imprumut, sub forma restituirii imprumutului de catre cumparatorul A.

Recurentul-reclamant, prin recursul promovat, a criticat decizia instantei de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC, sustinand ca hotararea atacata este pronuntata cu aplicarea gresita a art. 1175, art. 966, art. 5 si art. 1576 C. civ. din 1864.

Trebuie precizat ca, in cauza, contractele incheiate intre parti sunt guvernate de prevederile Codului civil din 1864 in vigoare la data incheierii contractelor in litigiu, in considerarea dispozitiilor art. 6 alin. (1) si (3) NCC, regasite si in art. 3 si 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cat si a dispozitiilor art. 102 alin. (1) din aceeasi lege.

Recurentul-reclamant invoca, in esenta, faptul ca instanta de prim control judiciar nu a observat intreaga operatiune juridica creata de parti pentru a se ascunde pretul real al vanzarii in scopul eludarii obligatiilor legale de natura fiscala si ca a facut o confuzie intre fraudarea legii, decurgand din caracterul ilicit al cauzei contractului de vanzare-cumparare si fraudarea intereselor altor persoane, terte de contract .

Sustinerile recurentului-reclamant din aceasta perspectiva sunt nefondate.

Desi recurentul-reclamant arata ca instanta de apel nu a observat intreaga operatiune juridica la care au recurs partile pentru fraudarea legii, totusi criticile sale concrete se refera la nulitatea absoluta a celor doua contracte incheiate, argumentandu-se ca fiecare contract in parte este lovit de nulitate absoluta pentru cauza ilicita.

Cauza ilicita invocata de reclamant rezida in utilizarea simulatiei prin deghizarea partiala a pretului din contractul de vanzare-cumparare, in modalitatea descrisa mai sus, pentru evitarea aplicarii si platii taxelor fiscale aferente operatiunii de transfer al proprietatii.

Elementul ascuns, deghizat este reprezentat doar de partea din pret, nedeclarata din contractul de vanzare-cumparare pe care recurentul-reclamant l-a incheiat, cunoscand aceasta situatie si acceptand prin conduita sa contractuala eludarea taxelor fiscale.

Pe planul dreptului civil, efectele simulatiei in raporturile dintre partile contractante sunt guvernate de principiul prioritatii vointei reale a partilor, asa cum rezulta din interpretarea logico-gramaticala a prevederilor art. 1175 C. civ. din 1864. Prin urmare, sanctiunea care intervine nu este nulitatea absoluta, ci doar inopozabilitatea fata de terti a situatiei create prin contractul ce contine elementul secret .

Procedeul la care au recurs partile pentru plata pretului este nelegal din perspectiva modului convenit pentru achitarea pretului, acela de a eluda plata impozitului pe transferul proprietatii, dar legislatia civila nu il sanctioneaza, in mod contrar sustinerilor recurentului-reclamant.

Recurentul-reclamant, prin motivele invocate, relative la cauza ilicita a contractului de vanzare-cumparare si a contractului de imprumut, nu tine seama de intreaga operatiune juridica creata prin aceste doua contracte aflate intr-o stransa legatura .

Constructia juridica realizata prin incheierea concomitenta a doua contracte, unul de vanzare-cumparare, in care s-a trecut un pret mai mic decat cel real si unul de imprumut, in care suma imprumutata reprezinta, in realitate, diferenta dintre pretul real convenit de parti si pretul aparent, declarat in contractul de vanzare-cumparare, contine toate elementele unei simulatii sub forma deghizarii partiale a elementului pret din continutul contractului de vanzare-cumparare.

Cauza contractului de vanzare-cumparare este reprezentata de obiectivul urmarit de parti la incheierea sa, si anume, destinatia concreta ce urmeaza a se da bunului cumparat, respectiv sumei ce reprezinta pretul platit (causa remota). Scopul imediat (causa proxima) este reprezentat prin scopul obligatiei asumata de catre fiecare parte contractanta. Intreaga constructie juridica creata de parti prin incheierea celor doua contracte interdependente (aspect recunoscut explicit de catre recurentul-reclamant si confirmat de probatoriul administrat) are la baza fraudarea legislatiei fiscale, dar acest scop ilicit nu se rasfrange asupra scopului urmarit de parti la incheierea contractului de vanzare-cumparare. Aceasta deoarece doar modalitatea de plata a pretului are in sine un scop ilicit, nu intreaga operatiune de vanzare-cumparare, care are la baza principiul libertatii contractuale si care nu contravine prevederilor art. 5 C. civ. din 1864.

Nici contractului de imprumut nu i se poate aplica sanctiunea nulitatii pentru cauza ilicita si lipsa cauzei sau pentru ca nu a fost predata suma imprumutata, cata vreme acesta se afla in stransa legatura cu pretul din contractul de vanzare-cumparare si reprezinta, practic, pretul convenit prin acest contract si, in fapt, cauza contractului de imprumut .

Recurentul-reclamant ramane captiv in operatiunea juridica realizata in deplina cunostinta de cauza pentru ca, pe taramul dreptului civil, simulatia prin deghizarea partiala a pretului nu este sanctionata cu nulitatea . Sanctiunea juridica a nulitatii, in aceasta situatie, nu ar restabili legalitatea afectata prin neplata taxelor generata de operatiunea transferului dreptului de proprietate, deoarece desfiintarea celor doua contracte ar lipsi de consecinte pe plan fiscal si, eventual, penal frauda dezvaluita de catre recurentul-reclamant.

Nulitatea celor doua contracte ar aduce partile in situatia in care s-ar fi aflat daca acestea nu s-ar fi incheiat in temeiul principiului retroactivitatii efectelor nulitatii, ceea ce ar duce la disparitia situatiei premisa creata prin incheierea celor doua contracte, fara a mai fi posibila aplicarea sanctiunilor specifice incalcarii invocate.

Fata de considerentele ce preced, Inalta Curte a respins recursul ca nefondat in temeiul art. 496 alin. (1) NCPC.

Ca parte cazuta in pretentii, recurentul-reclamant a fost obligat in temeiul art. 453 alin. (1) NCPC la plata cheltuielilor de judecata catre intimata-parata constand in onorariul de avocat.