Actiune in revendicarea imobilului preluat abuziv de catre stat. Inexistenta unui "bun" in patrimoniul titularului actiunii.

Chiar daca anterior, printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila, s-a constatat nulitatea masurii de nationalizare a imobilului revendicat, reclamantul nu poate pretinde ca a recastigat bunul in patrimoniul sau cata vreme prin dispozitivul hotararii judecatoresti mentionate nu s-a dispus si restituirea bunului imobil. Astfel, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, pronuntarea Deciziei nr. 33/2008 de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie si schimbarea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului in 2010, remediul juridic pentru preluarea abuziva a imobilelor in perioada regimului comunist, este dat de legea speciala care deroga de la dreptul comun. Cu alte cuvinte, reclamantul nu poate triumfa in actiunea in revendicare numai in temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai poate exercita in prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare in natura, trebuie fie ca imobilul sa ii fie restituit in temeiul legii speciale de reparatie, fie sa se afle in posesia unei hotarari judecatoresti definitive care sa dispuna expres restituirea bunului.

In ceea ce priveste dispozitiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a UE, invocate in cadrul actiunii in revendicare, acestea trebuie coroborate cu dispozitiile art. 52 alin. 2 din actul normativ mentionat : ``Drepturile recunoscute prin prezenta carta care fac obiectul unor dispozitii prevazute de tratate se exercita in conditiile si cu respectarea limitelor stabilite de acestea``.

Interpretarea sistematica si cea teleologica impun concluzia ca drepturile prevazute de Carta trebuie sa fie corelate cu dreptul unional. Cu alte cuvinte, nu se poate invoca un drept prevazut de Carta independent de un drept protejat prin dreptul Uniunii Europene. De pilda, s-ar putea invoca apararea drepturilor de proprietate intelectuala sau industriala, protejat prin mai multe directive si regulamente, acesta fiind un domeniu important al dreptului unional. De principiu, ar putea fi invocat un drept de proprietate sau un alt drept fundamental, numai daca prin exercitarea acestuia s-ar impiedica libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor sau persoanelor. Insa, in litigiul dedus judecatii nu se ridica probleme legate de dreptul unional, astfel incat, Carta nu este aplicabila, iar dispozitiile sale nu pot fi invocate ca atare.

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, la data de19.10.2007, reclamantii A., B., C., D., E., F., G., I. si H. au chemat in judecata paratii J. si L., M., N., O. si P., R. si S., T., U., V. Consiliul General al Municipiului Bucuresti si Municipiul Bucuresti prin Primar General, solicitand sa fie obligati paratii sa lase reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Bucuresti, compus din constructie cu subsol, parter, patru etaje si mansarda precum si teren in suprafata de 587 mp.

Valoarea imobilului revendicat - pentru stabilirea competentei materiale a instantei - a fost estimata ca fiind 500.000 euro, echivalati la 1.700.000 RON.

In fapt, reclamantii au aratat ca imobilul a fost dobandit de autorii lor, Q., Q1 si Q2, astfel cum rezulta din actul de vanzare autentificat sub nr. xxx6 din 10.06.1920, incheiat intre mostenitorii lui K., in calitate de vanzatori si Q., in calitate de cumparator, actul de vanzare-cumparare, transcris sub nr. xxxx0 din 27.11.1924, incheiat intre Q3, in calitate de vanzator si Q4, in calitate de cumparator, avand ca obiect A� din imobil, actul de vanzare-cumparare transcris sub nr. x din 02.01.1931, incheiat intre Q., in calitate de vanzator si Q1, in calitate de cumparator, avand ca obiect A� din imobil. In conformitate cu Autorizatia de construire eliberata la 05.05.1932 imobilul litigios a fost identificat ca fiind situat in str. V. colt cu str. H.

Compunerea imobilului litigios, astfel cum apare in Autorizatia de construire mai sus mentionata, se regaseste si in Procesul-verbal de carte funciara nr. xxxx3/1943, unde este indicata si adresa exacta - str. V.

In conformitate cu declaratia autentica data de T. Din 29.10.2002, Q. era cunoscut si sub numele de Qx, astfel cum apare in actul de vanzare din anul 1920.

Q. a decedat in anul 1955, ramanand ca mostenitori, astfel cum rezulta din certificatul de mostenitor din 11.11.1998, urmatorii: A., B., C., X. si D. Conform aceluiasi certificat de mostenitor, Z. nu a acceptat succesiunea autorului sau, fiind strain de aceasta, in conditiile art. 700 C.civ.

Q1 a decedat la data de 08.05.1976, lasand ca mostenitori, conform certificatului de mostenitor din 01.02.2002, pe A., B., C., X. si D. De pe urma defunctului Q2, decedat la data de 02.01.1963, au ramas ca mostenitori, conform certificatului de calitate mostenitor din 07.03.2002, urmatorii: S., A., X., D., B., C. Conform celor doua certificate de mostenitor, Z. nu a acceptat succesiunea unchilor sai Q1 si Q2, fiind strain de acestea, in conditiile art. 700 C.civ. X. a decedat, fiind la randul sau mostenita de reclamantul I.

Urmare a decesului lui S., au ramas ca mostenitori, conform certificatului de calitate de mostenitor din 05.03.2002, E., F. si W. In conformitate cu certificatul de mostenitor din 27.01.2003, de pe urma defunctei W. au ramas ca mostenitori reclamantii G. si H.

Imobilul litigios a fost preluat de autoritatile comuniste, in mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950; astfel la pozitia 161 din listele anexa ale acestui act normativ, figureaza unul dintre autorii reclamantilor, Q.

Prin sentinta civila nr. 1456 din 03.07.2013 Tribunalul Bucuresti a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamanti impotriva paratilor Consiliul General al Municipiului Bucuresti si Municipiul Bucuresti prin Primarul General, ca inadmisibila si fata de ceilalti parati, ca neintemeiata.

Pentru a hotari astfel, instanta a retinut ca Legea nr.10/2001 a instituit o procedura administrativa speciala avand ca obiect restituirea imobilelor detinute, la data intrarii in vigoare a legii, de stat, unitatile administrativ-teritoriale ori de catre alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori actionar majoritar. Statul si-a exercitat prerogativa dispozitiei cu privire la imobilele preluate in perioada 1945-1989, stabilind pe cale legislativa ca toate preluarile din aceasta perioada, indiferent daca au avut loc cu titlu valabil sau fara, au caracter abuziv si, pe cale de consecinta, in masura in care respectivele imobile se mai aflau inca in patrimoniul persoanelor amintite in alineatul precedent, a decis restituirea acestora in natura persoanelor indreptatite.

Impotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii, criticand solutia pentru nelegalitate si netemeinicie.

Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a III-a civila pentru minori si familie, prin decizia civila nr. 539/A din 09.11.2015 a respins, ca nefondat, apelul reclamantilor impotriva sentintei civile nr. 1456/2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti.

Pentru a hotari astfel, instanta a ca retinut ca inadmisibilitatea actiunii in revendicare, avand ca obiect un imobil trecut in proprietatea statului in perioada 06.03.1945 - 22.12.1998, formulata de reclamanti impotriva paratilor, persoane juridice si intemeiata in drept pe dispozitiile dreptului comun a fost in mod corect retinuta de prima instanta. Aceasta calificare rezulta din interpretarea dispozitiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia. Conform acestui text: bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie, instantele judecatoresti fiind competente sa stabileasca valabilitatea titlului.

In februarie 2001 a intrat in vigoare Legea nr. 10/2001, lege speciala in materia restituirii unor astfel de imobile, care prevede o procedura de restituire administrativa, obligatorie si prealabila sesizarii instantei de judecata, pentru imobilele aflate inca in administrarea statului sau a altor persoane juridice, nu si pentru cazul locuintelor aflate in proprietatea altor persoane, inclusiv in proprietatea chiriasilor cumparatori.

Solutia este sustinuta si de Decizia nr. 33/2008, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in recurs in interesul legii, obligatorie pentru toate instantele nationale, care a statuat ca in concursul dintre legea speciala si legea generala, conflictul se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca aceasta nu este prevazut expres de legea speciala.

In considerentele acestei decizii s-a aratat ca, raportat si la Decizia nr. LIII/2007, ``a��.persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv art. 480 Cod civil.``

De asemenea, s-a precizat ca numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedarea bunului in litigiu.

Astfel, actiunea in revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibila atunci cand, din probele administrate, rezulta ca imobilul formeaza obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 si ca acesta se mai afla inca la stat sau la unitatea detinatoare, solutia dispusa de prima instanta asupra exceptiei de inadmisibilitate fiind legala.

Nu se regasesc in considerentele pentru care instanta de fond a admis aceasta exceptie, argumente legate de aplicarea Deciziilor nr. IX/2006 sau nr. 20/2007, astfel cum sustin reclamantii si nici nu se poate considera ca o astfel de solutie le-ar ingradi accesul la instanta. Aceasta, deoarece intreaga motivare a Deciziei nr. 33/2008 se raporteaza la jurisprudenta CEDO, inclusiv din punctul de vedere al dispozitiilor art. 6 din Conventia europeana, concluzionand in final in sensul asigurarii unui astfel de acces, prin posibilitatea persoanei interesate de a supune controlului judecatoresc decizia/dispozitia de solutionare a notificarii. Acest lucru este posibil conform art. 26 din lege sau prin aceea de a ataca in instanta refuzul de solutionare a notificarii, asimilat de ICCJ prin Decizia nr. XX/2007, cu respingerea cererii de restituire .

Cu privire la solutia pronuntata de prima instanta fata de ceilalti parati, reclamantii au invocat, in primul rand, un aspect procedural, sustinand ca cererea lor de revendicare indreptata impotriva persoanelor fizice a fost analizata cu depasirea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare in judecata, in sensul ca temeinicia sa a fost apreciata de instanta in raport de dispozitiile Legii nr. 10/2001 si nu prin raportare la dispozitiile de drept comun invocate de ei ca si temei juridic al cererii.

Deoarece obiectul revendicarii il constituie un imobil preluat de stat in perioada de referinta a Legii nr. 10/2001, in mod corect s-a apreciat de prima instanta ca o comparare legala a titlurilor de proprietate ale partilor trebuie efectuata prin raportare la dispozitiile Deciziei nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

O astfel de solutionare a cauzei nu aduce atingere principiului disponibilitatii, astfel cum sustin apelantii, care obliga instanta de judecata sa solutioneze o cerere cu care a fost legal investita cu respectarea limitelor obiectului acesteia si al apararilor facute de parti, fara a fi tinuta, insa, de temeiul juridic invocat de parte . Instanta de apel a statuat ca imobilul revendicat prin actiune, a fost proprietatea autorilor reclamantilor si a fost preluat de stat ca efect al aplicarii dispozitiilor Decretului nr. 92/1950. Paratii persoane fizice/autorii paratilor, la randul lor, au dobandit apartamente din imobil prin contracte de vanzare cumparare, incheiate cu Statul Roman, in baza Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel a stabilit ca, potrivit probelor administrate in cauza, reclamantii nu au o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care sa se fi dispus restituirea bunului si care sa poata fi considerata bun in sensul Conventiei, sa se bucure de protectia art. 1 din Protocolul nr. 1 si sa-i indreptateasca pe acestia la redobandirea posesiei asupra apartamentului in litigiu, in mod corect instanta de fond a concluzionat in sensul respingerii cererii de revendicare ca neintemeiata.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantii Y., Y1, prin reprezentant legal, Y3, G.,H., criticand solutia pentru nelegalitate, invocand in drept dispozitiile art. 304 pct.7 si 9 C.pr.civ.

Astfel, s-a sustinut de recurenti ca instanta de apel a aplicat gresit dispozitiile legale privind protectia dreptului de proprietate, in sensul ca a apreciat ca sunt valabile titlurile paratilor, care au cumparat de la un neproprietar, fara a administra probele corespunzatoare in acest sens.

Statul Roman a preluat imobilul in litigiu in temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ inferior ca rang, Constitutiei romane in vigoare la acea data, care prevedea la art. 8 ca proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt recunoscute si garantate prin lege. De asemenea, potrivit art.10 din Constitutie, pot fi efectuate exproprieri pentru cauza de utilitate publica, pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita in justitie.

Decretul nr. 92/1950 era contrar Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, la care este parte si semnatara Romania, precum si art. 481 C.civ., potrivit carora : nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire .

Trecerea imobilului in proprietatea statului in conditiile decretului mentionat, nefiind subsumata cerintelor unei exproprieri, in sensul art. 481 C.civ., nu reprezinta un mod valabil de dobandire a proprietatii, neputand constitui titlu al statului, care sa-i permita instrainarea catre terti.

In acest context, titlul reclamantilor este mai bine caracterizat, dreptul de proprietate pastrandu-se in patrimoniul lor, in comparatie cu titlurile dobandite de parati, in calitate de chiriasi-cumparatori care au cumparat de la un neproprietar. A aprecia in sens contrar, inseamna sa se perpetueze abuzurile sistemului comunist, incalcand drepturile reclamantilor care nu mai au niciun mijloc efectiv de a-si recupera bunurile preluate abuziv.

Chiar daca instanta de apel a apreciat ca in cauza este incidenta decizia nr. 33/2008, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii, totusi trebuie avuta in vedere teza a II-a a acestei decizii, in sensul ca in masura in care exista o neconcordanta intre legea speciala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, se va da prioritate acesteia din urma.

Au fost invocate de catre reclamanti mai multe decizii ale Curtii Europene de la Strasbourg in cauzele : Paduraru, Strain, Savulescu, Popescu si Dasoveanu, Buttu si Gradinaru c. Romaniei, in care s-a dispus ca Statul Roman sa restituie in natura, fostilor proprietari, imobilele instrainate chiriasilor in baza Legii nr. 112/1995, in caz contrar, fiind obligat la despagubire .

Curtea a statuat ca vanzarea de catre stat unor terti de buna-credinta a unui bun al altuia, chiar daca anterioara confirmarii definitive in instanta a dreptului de proprietate al reclamantului, combinata cu lipsa totala a unei despagubiri, reprezinta o privare de proprietate contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie .

Impotriva aceleiasi decizii au declarat recurs si reclamantii A., B., C., invocand in drept dispozitiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Reclamantii au aratat ca instanta de apel, mentinand solutia de respingere a actiunii in revendicare, formulata in contradictoriu cu statul roman reprezinta un fine de neprimire ce incalca dispozitiile art. 6 alin. 1 din Conventia europeana, mai ales in contextul dispozitiilor Legii nr. 165/2013 care a blocat accesul la un proces echitabil.

Imobilul revendicat reprezinta un bun actual, in sensul dispozitiilor art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie, cata vreme exista o hotarare irevocabila care afirma ca statul nu a avut niciodata un titlu asupra imobilului litigios.

Recurentii arata ca instanta de apel a incalcat dispozitiile art. 6 alin. 1 din Conventia europeana, art. 17 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, art. 147 alin. (2) din Constitutie, precum si teza a II-a din Decizia nr. 33/2008 a ICCJ.

Au mai fost invocate de reclamanti incalcarea principiilor de drept: tempus regit actum, al neretroactivitatii legii civile, al proportionalitatii, al securitatii raporturilor juridice civile, precum si dispozitiile art. 480 C.civ.

Desi instantele anterioare au motivat luand in considerare, motivarea din cauza Atanasiu c. Romaniei, in realitate aceasta hotarare-pilot trebuie interpretata in favoarea reclamantilor care un bun actual si au o hotarare judecatoreasca in favoarea lor privind nevalabilitatea titlului statului.

Recursurile sunt nefondate, pentru urmatoarele considerente:

Examinand sustinerile recurentilor-reclamanti, desi cererile de recurs sunt cuprinzatoare, Inalta Curte va grupa criticile formulate si le va analiza, raportat la dispozitiile de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 7 si 9 C.pr.civ.

Analizand actele si lucrarile dosarului se retine ca reclamantii au formulat o actiune in revendicare, pe calea dreptului comun, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. Au fost chemati in judecata, in calitate de parati, persoanele fizice, chiriasii-cumparatori ai imobilului revendicat (dezmembrat in mai multe apartamente), precum si Municipiul Bucuresti, fata de care actiunea a fost respinsa ca inadmisibila.

Esential pentru solutionarea litigiului este faptul ca prin decizia civila nr. 768/A din 20.10.2010 (decizie irevocabila), pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, a fost respinsa cererea de constatare a nulitatii absolute a contractelor de vanzare-cumparare incheiate de paratii din prezenta cauza, in temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce inseamna ca Municipiul Bucuresti nu mai are bunul imobil, nici in proprietate, nici in posesie - proprietari fiind intimatii-parati.

In virtutea principiului disponibilitatii, reclamantii au formulat actiunea in revendicare, insistand pe compararea titlurilor si pe jurisprudenta CEDO, anterioara cauzei Maria Atanasiu si altii c. Romaniei. Ceea ce au sustinut reclamantii este ca in virtutea hotararilor Curtii Europene, au dobandit un bun, prin faptul ca s-a statuat deja asupra preluarii abuzive a bunurilor imobile ale antecesorilor, deoarece prin decizia civila nr. 725/2006, definitiva si irevocabila, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti s-a constatat nulitatea masurii de nationalizare a imobilului proprietatea reclamantilor, situat in Bucuresti aplicata in baza Decretului nr.92/1950 - pozitia 161 si 5472.

Trebuie subliniat, insa, ca nu s-a dispus restituirea bunului imobil, prin dispozitivul hotararii judecatoresti mentionate, astfel incat reclamantii nu pot pretinde ca au recastigat bunul in patrimoniul lor. Astfel, dobandirea unui bun in virtutea jurisprudentei CEDO le-ar fi conferit un avantaj in compararea titlurilor, reclamantii avand un titlu mai vechi, dobandit de la adevaratul proprietar.

Sustinerile sunt nefondate, deoarece, desi actiunea in revendicare a fost formulata in cursul anului 2007, hotararea instantei de fond care produce efecte juridice este sentinta civila nr.1456 din 03.07.2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti.

Or, la momentul pronuntarii sentintei, la nivelul Curtii Europene de la Strasbourg avusese deja loc un reviriment de jurisprudenta, astfel incat hotararea relevanta este cea pronuntata in cauza Maria Atanasiu si altii c. Romaniei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei la data de 22 noiembrie 2010.

Din considerentele acestei hotarari rezulta ca un ``bun actual`` exista in patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat doar daca s-a pronuntat in prealabil o hotarare judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres in sensul restituirii bunului (paragrafele nr. 140 si 143).

In cauza, la momentul formularii actiunii in instanta in anul 2007, nu exista o hotarare judecatoreasca in favoarea reclamantilor care sa statueze in sensul prevazut de hotararea-pilot pronuntata de Curtea Europeana . Aceasta hotarare nu a fost obtinuta nici ulterior anului 2010, astfel incat, reclamantii si-au intemeiat actiunea pe simpla speranta de li se vedea recunoscuta supravietuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multa vreme in imposibilitatea de a-l exercita efectiv, imprejurare ce nu poate fi considerata drept ``bun`` in sensul art. 1 protocolul 1 aditional la Conventie (in acest sens, Cauza Mosteanu c. Romaniei, 2002).

Aceasta situatie face neintemeiate sustinerile reclamantilor privitoare la pretinsul conflict intre legislatia nationala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului sub aspectul indreptatirii lor la restituirea bunului preluat de stat de la autorii lor, conditiile in care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeana de la Strasbourg. Ca urmare, nu mai poate fi invocata jurisprudenta anterioara cauzei Maria Atanasiu si altii c. Romaniei si nici cea referitoare la neretroactivitatea legii civile, de vreme ce s-a stabilit ca litigiul fiind in curs, hotararea care produce efecte este sentinta civila nr. 1456 din 03.07.2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti.

Asa fiind, reclamantii nu pot dovedi existenta bunului in patrimoniul lor, conditie esentiala pentru formularea actiunii in revendicare pe calea dreptului comun. In consecinta, acestia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului in litigiu, exercitat in conditiile art. 480 C.civ. si nu pot triumfa in actiunea petitorie, formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. In acest context, atat instanta de fond, cat si instanta de apel au statuat ca nu sunt indeplinite conditiile pentru actiunea in revendicare, in ceea ce-i priveste pe reclamanti, astfel incat cererea acestora a fost considerata neintemeiata.

O parte din reclamanti au formulat si notificare in temeiul legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv de statul comunist, urmand ca dreptul lor la despagubire sa fie valorificat conform dispozitiilor Legii nr. 10/2001, intr-un cadru administrativ si procesual diferit de cel al litigiului de fata.

Este adevarat ca in revendicare, instanta de fond este indreptatita sa statueze asupra preluarii bunului si asupra validitatii preluarii, insa, numai daca nu exista lege speciala de retrocedare. Astfel, potrivit conform art. 6 alin. (2) din Legea nr.213/1998: ``Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie. Instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului.``

Dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 si schimbarea jurisprudentei CEDO in 2010, remediul juridic pentru preluarea abuziva a imobilelor in perioada regimului comunist, este dat de legea speciala care deroga de la dreptul comun. Cu alte cuvinte, in situatia data, reclamantii nu pot triumfa in actiunea in revendicare, numai in temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai pot exercita in prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare in natura, trebuie, fie ca imobilul sa le fie restituit in temeiul legii speciale de reparatie, fie sa se afle in posesia unei hotarari judecatoresti definitive care sa dispuna expres restituirea bunului.

Asadar, sunt nefondate criticile privind aplicarea dispozitiile art. 480 si 481 C.civ., precum si a sustinerilor subsecvente din cererea de recurs formulata de reclamanti, referitoare la aplicarea principiile de drept: tempus regit actum, al neretroactivitatii legii civile, al proportionalitatii si al securitatii raporturilor juridice civile. Este adevarat ca probele considerate relevante de reclamanti sunt prezentate pe larg, dar acest lucru nu schimba esenta criticii de nelegalitate analizate mai sus.

Cererea de recurs este foarte ampla in expunerea jurisprudentei CEDO, anterioara anului 2010, insa reproducerea pasajelor din mai multe hotarari ale instantei europene au doar rolul de a justifica faptul ca reclamantii ar fi dobandit un bun in patrimoniul lor, aspect ce nu poate fi luat in considerare dupa cauza pilot Atanasiu si altii c. Romaniei.

Desi au fost invocate dispozitiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a UE, acestea trebuie coroborate cu dispozitiile art. 52 alin. 2 din actul normativ mentionat : Drepturile recunoscute prin prezenta carta care fac obiectul unor dispozitii prevazute de tratate se exercita in conditiile si cu respectarea limitelor stabilite de acestea.

Interpretarea sistematica si cea teleologica impun concluzia ca drepturile prevazute de carta trebuie sa fie corelate cu dreptul unional. Cu alte cuvinte, nu se poate invoca un drept prevazut de Carta, independent de un drept protejat prin dreptul Uniunii Europene. De pilda, s-ar putea invoca apararea drepturilor de proprietate intelectuala sau industriala, protejat prin mai multe directive si regulamente, acesta fiind un domeniu important al dreptului unional. De principiu, ar putea fi invocat un drept de proprietate sau un alt drept fundamental, numai daca prin exercitarea acestuia s-ar impiedica libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor sau persoanelor. Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie de la Luxembourg este foarte relevanta in acest sens, de exemplu, in cauza Elena Podinche impotriva Romaniei (ECLI:EU:C:2015:313) s-a statuat ca:

``In cadrul unei trimiteri preliminare in temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate interpreta dreptul Uniunii numai in limitele competentelor atribuite Uniunii Europene (a se vedea Ordonanta Vino, Ca��161/11, EU:C:2011:420, punctul 25, Ordonanta Corpul National al Politistilor, Ca��434/11, EU:C:2011:830, punctul 13, si Ordonanta Schuster & Co Ecologic, Ca��371/13, EU:C:2013:748, punctul 14).

In ceea ce priveste in special carta, articolul 51 alineatul (1) din aceasta prevede ca dispozitiile sale se adreseaza statelor membre numai in cazul in care acestea pun in aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE, care atribuie o valoare obligatorie cartei, precum si articolul 51 alineatul (2) din aceasta din urma precizeaza ca dispozitiile cuprinse in carta nu extind in niciun fel competentele Uniunii astfel cum sunt definite in tratate (a se vedea in acest sens Hotararea Siragusa, Ca��206/13, EU:C:2014:126, punctul 20, Ordonanta BalA�zs si Papp, Ca��45/14, EU:C:2014:2021, punctul 20, precum si Ordonanta Yumer, Ca��505/13, EU:C:2014:2129, punctul 25).

Or, atunci cand o situatie juridica nu intra in domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competenta sa o examineze, iar dispozitiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele insele, temeiul acestei competente (a se vedea Hotararea A�kerberg Fransson, Ca��617/10, EU:C:2013:105, punctul 22, Hotararea Torralbo Marcos, Ca��265/13, EU:C:2014:187, punctul 30 si Hotararea Pelckmans Turnhout, Ca��483/12, EU:C:2014:304, punctul 20).``

In litigiul dedus judecatii nu se ridica probleme legate de dreptul unional, astfel incat, carta nu este aplicabila, iar dispozitiile sale nu pot fi invocate ca atare.

Desi, o parte din criticile formulate de reclamanti s-au intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., acestea sunt nefondate, hotararea instantei de apel indeplinind cerintele legale.

Inalta Curte, analizand decizia, constata ca aceasta corespunde conditiilor impuse de art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., fiind motivata in fapt si in drept, instanta expunandu-si rationamentul jurisdictional, in mod logic si pertinent, rezolvand corespunzator cauza aflata pe rolul sau.

In jurisprudenta constanta a Curtii Europene de la Strasbourg s-a apreciat ca obligatia instantelor de a-si motiva hotararile judecatoresti nu presupune existenta unui raspuns detaliat la fiecare argument, daca rezulta din ansamblul cauzei ca problema de fond supusa judecatii a fost examinata in mod efectiv.

In ceea ce priveste dreptul la un proces echitabil, toate garantiile de drept material si procesual au fost respectate, hotararea recurata este amplu motivata si raspunde tuturor criticilor formulate de reclamanti. Au fost avute in vedere hotararile CEDO, precum si jurisprudenta interna, dupa pronuntarea cauzei Atanasiu si altii c. Romaniei, precum si Decizia nr. 33/2008, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii. Cele doua hotarari mentionate anterior au produs o unificare a practicii judiciare, stabilind mecanismele de restituire a bunurilor preluate abuziv in perioada regimului comunist, aducand elemente de predictibilitate si constanta in jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, dar si a altor instante din tara.

Faptul ca partile nu sunt de acord cu modalitatea de solutionare a cauzei si considerentele expuse de Curtea de Apel, nu echivaleaza cu o nemotivare sau o nepronuntare asupra motivelor de apel.

Fata de aceste considerente, Inalta Curte, in temeiul dispozitiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ. a respins, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanti.