Renuntare la dreptul dedus judecatii. Irevocabilitate.

Prin exceptia de la aceasta regula, exista situatii in care revocarea actului juridic unilateral este permisa daca nu aduce atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale tertilor de buna credinta .

Prin urmare, daca in cursul procesului, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat sa se ia act, in temeiul art. 247 C.proc.civ., de faptul ca intelege sa renunte la dreptul dedus judecatii, instanta, neluand act de renuntarea la drept in conditiile art. 247 C.proc.civ. si retinand pozitia exprimata ulterior de reclamant, in sensul ca solicita continuarea judecatii, a pronuntat o solutie nelegala, incalcand dispozitiile procedurale sus mentionate si nedand relevanta cuvenita manifestarii initiale de vointa a partii.

Prin actiunea inregistrata la Tribunalul Bucuresti la 13 septembrie 2010, reclamantul S.S.C. a solicitat in contradictoriu cu paratul Municipiul Bucuresti prin Primarul General anularea hotararii nr. 103/2010 si stabilirea despagubirilor pentru imobilul expropriat situat in Bucuresti, la suma totala de 1.619.105 euro, in lei la cursul BNR din ziua platii efective, obligarea paratului la plata acestor despagubiri intr-un termen care sa nu depaseasca termenul de 30 de zile prevazut de art. 31 din Legea nr. 33/1994 si exproprierea dupa o dreapta si prealabila despagubire .

In motivarea cererii, intemeiate in drept pe dispozitiile art. 9 alin.(1) din Legea nr. 198/2004 si pe dispozitiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, reclamantul a aratat ca este proprietarul imobilului ce se expropriaza si ca a contestat valoarea despagubirilor ce a fost stabilita fara sa i se comunice raportul de evaluare si fara sa se tina seama de faptul ca la parterul imobilului se gaseste un spatiu comercial, pentru care trebuie calculata ca lipsa de folosinta, chiria. De asemenea, s-a sustinut ca la stabilirea despagubirilor nu a fost avut in vedere amplasamentul imobilului care este unul central.

Prin sentinta civila nr. 2119 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI- a civila a admis in parte actiunea, a modificat in parte hotararea de stabilire a despagubirilor din 5 august 2010, cu privire la masurile reparatorii stabilite pentru reclamant, evaluate la suma de 2.132.868 lei, urmand a fi achitata de catre expropriator diferenta dintre valoarea stabilita de instanta si suma incasata de expropriat, de 1.423.027 lei. S-au respins restul cererilor ca neintemeiate.

Prima instanta a retinut, raportat la dispozitiile art. 24 si 25 din Legea nr. 33/1994, ca valoarea ce rezulta din expertiza intocmita, reprezinta valoarea reala a imobilului, stabilita tinand seama de dispozitiile art. 26 din actul normativ mentionat, respectiv de pretul cu care se vand, in mod obisnuit, imobilele de acelasi fel la data intocmirii raportului de expertiza, precum si de daunele aduse proprietarilor sau altor persoane indreptatite.

Tribunalul a considerat ca solicitarea de acordare a unor masuri reparatorii constand in valoarea chiriei pentru spatiul comercial este neintemeiata, intrucat nu poate fi avuta in vedere valoarea probatorie a contractului de inchiriere incheiat pro causa, la 3 februarie 2010, cand reclamantul cunostea deja ca este demarata procedura de expropriere, fiind depusa intampinare prin care se contesta valoarea despagubirilor. S-a avut in vedere ca acest contract a fost incheiat pentru o perioada de 20 de ani, nefigurand inregistrat la Administratia Financiara.

Referitor la contractul de inchiriere nr. 26xxx/2004, s-a apreciat ca urmare a contractului mentionat anterior, acesta nu mai poate produce efecte juridice si nici nu poarta semnaturile partilor contractante. Contractul de inchiriere incheiat la data de 1 februarie 2008 a fost reziliat incepand cu data de 8 martie 2009, iar contractul de inchiriere din 15 aprilie 2009 s-a reziliat la 1 iulie 2010, acestea privind valoarea chiriei pentru o perioada anterioara celei care intereseaza in cauza.

Prin urmare, tribunalul a considerat ca reclamantul este indreptatit la despagubiri doar pentru contravaloarea spatiului comercial, prejudiciul cauzat de lipsa de folosinta pe o perioada de 20 de ani neputand fi determinat si, deci, nefiind un prejudiciu previzibil.

In raport de dispozitiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, s-a retinut ca dreptul de proprietate se transmite de drept la data platii despagubirilor pentru expropriere, insa aceasta nu impiedica pe expropriat sa conteste cuantumul despagubirilor potrivit art. 9 din actul normativ mentionat, astfel ca solicitarea de obligare la plata acestora intr-un termen util stabilit de instanta, cat si dispunerea exproprierii dupa plata despagubirilor este neintemeiata.

Nici Legea nr. 198/2004 si nici Legea nr. 225/2010 nu stabilesc un termen in care expropriatorul sa plateasca despagubirile stabilite de instanta, acestea achitandu-se in baza hotararii judecatoresti definitive si irevocabile.

Impotriva sentintei mentionate au declarat apel reclamantul, Ministerul Public - Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti si paratul Municipiul Bucuresti.

Prin motivele sale de apel, reclamantul a criticat sentinta primei instante pentru gresita omologare a raportului de expertiza intocmit de expertul M.V., care a avut in vedere un pret nereal, iar in ceea ce priveste lipsa de folosinta, pentru spatiul comercial si-a declinat competenta, incalcand dispozitiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care mentioneaza ca despagubirea se compune din valoarea reala a imobilului si din prejudiciul cauzat proprietarului.

De asemenea, reclamantul a sustinut ca motivele pentru care i s-au respins pretentiile pentru spatiul comercial nu isi regasesc fundamentarea in probele existente, din care rezulta ca acest spatiu producea venituri din chirii inca din anul 2002, fiind o sursa de venit constant, toate contractele fiind inregistrate la Administratia Financiara.

S-a aratat ca pentru cuantificarea prejudiciului ar fi putut fi avute in vedere concluziile expertului L.A., care a calculat valoarea chiriei prin metoda comparatiei directe, actualizand ofertele de pe piata imobiliara pentru spatii similare, iar nu prin raportare la valoarea inscrisa in contractele de inchiriere depuse de apelant, fapt ce infirma natura pretins speculativa a contractului.

Apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a criticat sentinta primei instante sub aspectul cuantumului despagubirilor acordate pentru imobilul expropriat, invocand nerespectarea dispozitiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, in conditiile in care cei trei experti din comisie au avut opinii separate, intocmind rapoarte distincte, cu incalcarea dispozitiilor legale mentionate.

Prin apelul sau, Municipiul Bucuresti prin Primarul General a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, iar in subsidiar a solicitat sa se ia act de acceptul exprimat de reclamant in declaratia notariala autentificata din 24 ianuarie 2011 cu privire la cuantumul despagubirilor propuse de expropriator si deja incasate de S.S.C.

De asemenea, s-a solicitat ca, in subsidiar, sa se stabileasca cuantumul despagubirilor conform dispozitiilor art. 25 - 27 din Legea nr. 33/1994, iar in ceea ce priveste celelalte capete de cerere formulate de reclamant, sa se mentina sentinta apelata.

Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie, prin decizia civila nr. 131 A din 23 martie 2012, a admis apelul declarat de paratul Municipiului Bucuresti si a schimbat sentinta in sensul respingerii in tot a actiunii ca nefondata. S-au respins ca nefondate apelurile declarate impotriva aceleiasi sentinte de reclamant si de Ministerul Public - Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti.

Instanta de apel a apreciat ca este intemeiata critica formulata de paratul Municipiul Bucuresti sub aspectul gresitei solutionari a exceptiei inadmisibilitatii actiunii, retinand ca, dupa contestarea hotararii de stabilire a despagubirilor, reclamantul a dat o declaratie autentica, prin care, pe de o parte, a renuntat la dreptul dedus judecatii si, pe de alta parte, a invederat ca este de acord cu cuantumul despagubirii stabilite de expropriator si consemnate la dispozitia lui, conform art. 8 din Legea nr. 198/2004.

Curtea de Apel Bucuresti a analizat continutul declaratiei autentice date de reclamant, concluzionand ca acesta a renuntat la dreptul de a contesta hotararea de stabilire a despagubirii si de a solicita majorarea cuantumului acesteia, declaratia fiind depusa in faza judecatii in prima instanta, la 1 februarie 2011, anterior termenului de judecata din data de 11 martie 2011, ocazie cu care si-a retractat verbal in fata tribunalului renuntarea, insistand pentru continuarea judecatii.

Instanta de apel a facut aplicarea principiului irevocabilitatii renuntarii ca act unilateral de vointa, pentru acest motiv considerand ca prima instanta ar fi trebuit sa dea relevanta cuvenita manifestarii initiale de vointa a reclamantului si sa pronunte o hotarare in temeiul art. 247 C.proc.civ., cu consecinta respingerii cererii de chemare in judecata .

Chiar trecand peste aceste aspecte, instanta de apel a avut in vedere faptul ca declaratia de renuntare cuprinde si acordul expres al reclamantului pentru suma stabilita de expropriator, cu titlu de despagubire, mentionand in finalul inscrisului autentic ca scopul acesteia este reprezentat de necesitatea deblocarii sumelor consemnate pe numele sau.

Pornind de la aceasta premisa, curtea de apel a apreciat ca sunt incidente in cauza prevederile art. 5 al. (8) si 9 al. (1) din Legea nr. 198/2004.

Fata de aceste argumente, s-a considerat ca cel de-al doilea motiv de apel formulat de parat, precum si apelurile declarate de reclamant si de Ministerul Public, prin care se aduc sentintei atacate critici referitoare la modul de stabilire a cuantumului despagubirii cuvenite reclamantului, sunt nefondate.

Impotriva deciziei mentionate a declarat recurs reclamantul, invocand motivul prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Reclamantul a criticat decizia atacata pentru interpretarea eronata a legii, fara a se avea in vedere ca revocabilitatea sau irevocabilitatea unui act unilateral trebuie analizata prin prisma consecintelor juridice produse de manifestarea de vointa consemnata in respectivul act.

S-a sustinut, astfel, ca poate opera revocabilitatea actului in discutie, ce a intervenit inainte ca instanta de judecata sa ia act de manifestarea de vointa si, pe cale de consecinta, anterior ca acesta sa produca efecte juridice.

Recurentul a precizat ca a fost fortat sa formuleze respectiva declaratie, deoarece nu dispunea de mijloace materiale pentru a-si asigura o locuinta, fapt ce nu echivaleaza cu intentia de a nu continua procesul, sub aspectul cuantumului despagubirilor.

O alta critica a vizat contrarietatea considerentelor hotararii, de vreme ce s-a retinut ca, in virtutea art. 5 alin. (8) din Legea nr. 184/2004 expropriatorul devine proprietar al imobilului expropriat de la momentul consemnarii sumei oferite drept despagubire, deci independent de incasarea efectiva a sumei de bani, astfel ca paratul nu este afectat de manifestarea de vointa a reclamantului.

Recurentul a concluzionat, in finalul motivelor de recurs, ca exproprierea nu opereaza in masura in care nu sunt indeplinite cele doua conditii cumulative, respectiv despagubirea trebuie sa fie prealabila si justa, iar nu stabilita prin rapoarte de evaluare necomunicate expropriatului, in afara realitatii existente pe piata imobiliara.

Examinand criticile invocate prin motivele de recurs, care in parte se circumscriu motivului de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea a constatat ca recursul reclamantului este nefondat pentru considerentele ce succed:

Imobilul proprietatea reclamantului recurent a fost supus procedurii de expropriere in temeiul dispozitiilor Legii nr. 198/2004, modificate, procedura finalizandu-se prin emiterea hotararii din 5 august 2010 de stabilire a despagubirii, prin care s-a dispus consemnarea sumei de 1.423.027 lei cu acest titlu, in conformitate cu dispozitiile art. 8 din actul normativ mentionat.

La acest moment a operat transferul dreptului real din patrimoniul reclamantului recurent in cel al unitatii administrativ - teritoriale, conform art. 15 din Legea nr. 198/2004.

Reclamantul a contestat hotararea mentionata sub aspectul cuantumului despagubirilor stabilite, insa in cursul procesului, in faza judecatii in prima instanta, a depus la 31 ianuarie 2011 o cerere prin care a solicitat sa se ia act, in temeiul art. 247 C.proc.civ., de faptul ca intelege sa renunte la dreptul dedus judecatii, conform declaratiei autentificate din 24 ianuarie 2011 de catre BNP A., anexate petitiei, solicitand, totodata, preschimbarea termenului de judecata cu aceasta motivare.

Prima instanta nu a luat act de renuntarea reclamantei la drept in conditiile art. 247 C.proc.civ., retinand pozitia exprimata de acesta la termenul ulterior, din 11 martie 2011, in sensul ca solicita continuarea judecatii.

Prin incheierea de sedinta de la termenul mentionat, tribunalul a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii invocata de paratul apelant Municipiul Bucuresti, motivat de faptul ca incasarea despagubirii de catre reclamant nu il impiedica pe acesta sa conteste in instanta cuantumul despagubirii.

Curtea a retinut ca instanta de apel a facut o corecta analiza a continutului declaratiei reclamantului, raportat la dispozitiile art. 247 C.proc.civ.

Examinand actul unilateral al renuntarii din perspectiva caracterului sau irevocabil, curtea de apel a apreciat corect ca fundamentul acestui principiu rezida, ca si in ipoteza actului juridic bilateral, in necesitatea respectarii drepturilor tertilor, precum si a situatiilor juridice create, cu scopul asigurarii securitatii circuitului civil.

Irevocabilitatea actului juridic unilateral se impune cu atat mai mult cu cat tertii nu sunt protejati de principiul relativitatii efectelor contractelor.

Prin exceptia de la aceasta regula, exista situatii in care se poate admite revocabilitatea actului juridic unilateral, aceasta fiind prohibita daca sunt indeplinite cumulativ conditiile ca manifestarea de vointa sa produca consecinte juridice, existenta acestora sa fie legata de mentinerea vointei initiale, iar consecintele produse sa determine crearea sau consolidarea unor drepturi ale tertilor.

Prin urmare, revocarea actului juridic unilateral este permisa daca nu aduce atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale tertilor de buna credinta .

In acest context, instanta de apel, dand eficienta principiului enuntat, si retinand ca sunt intrunite cumulativ conditiile mentionate, a apreciat corect ca prima instanta a pronuntat o solutie nelegala, incalcand dispozitiile art. 247 C.proc.civ. si nedand relevanta cuvenita manifestarii initiale de vointa a reclamantului.

In conditiile in care prin declaratia autentica, reclamantul si-a exprimat acordul cu privire la cuantumul despagubirilor stabilite de expropriator, pe care le-a si incasat, continuarea judecatii s-a facut cu incalcarea dispozitiilor art. 9 din Legea nr. 184/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004, potrivit carora expropriatul nemultumit de cuantumul despagubirii consemnate in conditiile art. 5 al. (4) - (8), se poate adresa instantei de judecata .

Prin acordul exprimat si prin efectele produse de declaratia autentica din 24 ianuarie 2011, dreptul reclamantului expropriat de a mai solicita instantei majorarea cuantumului despagubirilor deja incasate, a incetat.

Potrivit art. 24 al. (1) din Legea nr. 33/1994, instanta era obligata sa ia act de invoiala si sa pronunte o hotarare definitiva.

Instanta de apel a considerat in mod corect ca in cauza sunt incidente dispozitiile art. 9 al. (1) din Legea nr. 198/2004, care prevad posibilitatea adresarii instantei judecatoresti competente in termen de 30 de zile de la data comunicarii hotararii de stabilire a cuantumului despagubirii, sub sanctiunea decaderii, fara a putea contesta transferul dreptului de proprietate catre proprietar, in cazul in care expropriatul este nemultumit de cuantumul despagubirii consemnate in conditiile art. 5 al. (4) - (8) si ale art. 6 al. (2) din acelasi act normativ.

Contrar sustinerilor formulate de recurentul reclamant prin motivele de recurs invocate, la data promovarii contestatiei erau aplicabile dispozitiile Legii nr. 198/2004, modificata si completata prin Legea nr. 184/2008, imobilul fiind deja expropriat, iar contestatorul nemaiavand calitatea de proprietar a imobilului.

Efectele declaratiei autentice data de reclamant la 24 ianuarie 2011, referitoare la acceptarea sumei propuse cu titlu de despagubiri, in cuantum de 1.423.027 lei, s-au produs, acesta incasand suma in luna februarie 2011.

Argumentele legate de motivul pentru care s-a dat declaratia autentica, determinate de lipsa posibilitatilor financiare ale reclamantului, nu pot fi primite, fiind lipsite de relevanta fata de normele legale expuse.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat ca sunt neintemeiate criticile invocate de reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 312 al. (1) C.proc.civ., a fost respins recursul reclamantului, ca nefondat