Revendicare. Incalcarea dreptului la respectarea proprietatii

Recurentii nu contesta imprejurarea ca nu au formulat notificare in temeiul Legii nr. 10/2001 si nici nu invoca existenta unor piedici obiective in calea formularii notificarii in termenul legal. Insa recurentii considera ca, indiferent de aceasta imprejurare, pot formula oricand o actiune in revendicare, iar respingerea unei astfel de actiuni pe motiv ca nu au urmat procedura legii speciale ar fi de natura sa le incalce dreptul la respectarea proprietatii.

Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie, reclamantii ar trebui sa aiba un "bun" in sensul acestui articol .

In ceea ce priveste aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 in materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului sau conturat cateva principii. In primul rand, dispozitiile Conventiei Europene nu se aplica decat in masura in care ingerinta s-a produs dupa intrarea in vigoare a Conventiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate retine aplicabilitatea in speta a art. 1 din Protocolul 1 in privinta actului de preluare a imobilului de catre stat, intrucat preluarea s-a petrecut inainte de ratificarea Conventiei de catre statul roman .

In al doilea rand, Conventia nu garanteaza dreptul persoanei de a dobandi un bun. Cel care pretinde protectia Conventiei, trebui ca faca dovada existentei in patrimoniul sau a unui bun actual sau a unei sperante legitime.

Notiunea de "bun" are semnificatie autonoma in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale asa cum sunt ele definite in dreptul nostru intern, dar si asa numitele sperante legitime, cum ar fi speranta de a obtine o despagubire . Sperantele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate in dreptul intern si recunoscute fie printr-o hotarare judecatoreasca fie printr-un act administrativ.

In al treilea rand, statul dispune de o larga marja de apreciere in ceea ce priveste stabilirea conditiilor pe care trebuie sa le indeplineasca persoanele carora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul roman a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit conditiile in care se acorda masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre conditiile esentiale pe care persoanele indreptatite la restituire trebuie sa le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea in termenul prevazut de lege.

Numai in cazul in care reclamantii ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi ramas nesolutionata sau ar fi fost respinsa, instanta ar fi putut proceda, in virtutea plenitudinii de jurisdictie, la examinarea cererii de restituire si stabilirea masurilor reparatorii. Formularea notificarii in termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaste dreptul la restituire (in natura sau in echivalent), ceea ce ar fi facut sa se nasca "o speranta legitima" in patrimoniul reclamantilor, drept ce putea fi aparat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

In speta, reclamantii nu au formulat notificare in temeiul Legii nr. 10/2001 si nici alte demersuri anterioare care sa se finalizeze cu o hotarare judecatoreasca de restituire sau cu un act administrativ prin care sa li se recunoasca dreptul la restituire (in natura sau in echivalent), motiv pentru care Curtea considera, ca si instantele de fond si de apel, ca acestia nu au un "bun actual" si nici macar "o speranta legitima" care sa atraga incidenta prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

In lipsa notificarii si in conditiile inexistentei unui drept de proprietate in patrimoniul lor, reclamantii nu mai pot pretinde restituirea in natura a bunului sau despagubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.

Aceasta solutie este in acord cu Decizia nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in considerentele careia s-a retinut ca nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, caci este posibil ca reclamantul intr-o atare actiune sa se poata prevala la randul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.

Asadar, instanta suprema recunoaste posibilitatea exercitarii unei actiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat in situatia in care reclamantul dovedeste existenta in patrimoniul sau a unui "bun", situatie care nu se regaseste in speta.

Analiza conflictului dintre legea interna si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, invocat de recurentii reclamanti in motivarea recursului, s-ar fi impus in masura in care s-ar fi facut dovada existentei unui "bun" in patrimoniul lor. Este adevarat ca, in numeroase hotarari pronuntate impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca mecanismul Legii nr. 10/2001 si Fondul Proprietatea, nu sunt functionale intr-o maniera care sa corespunda exigentelor Conventiei. Insa, in toate situatiile, aceasta constatare a fost subsecventa constatarii existentei unui "bun" in patrimoniul reclamantilor din cauzele respective.

Asa cum in mod corect au retinut prima instanta si instanta de apel, reclamantii aveau la dispozitie calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea conditiilor si termenelor legale, sa obtina, fie restituirea in natura a imobilului, daca acesta era liber, fie masuri reparatorii in echivalent si care stabilea o procedura speciala de acces la instanta.

Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicata, decizia sau, dupa caz, dispozitia motivata de respingere a notificarii putea fi atacata de reclamanti la sectia civila a tribunalului in a carui circumscriptie se afla sediul unitatii detinatoare sau, dupa caz, al entitatii investite cu solutionarea notificarii, in termen de 30 de zile de la comunicare .

In aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciara, unificata prin decizie data de instanta suprema, a statuat ca instanta de judecata poate analiza pe fond notificarea, chiar si in ipoteza refuzului unitatii detinatoare de a raspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).

O astfel de procedura reglementata de norma interna speciala, nu este in principiu contrara dreptului de acces la un tribunal, prevazut de art. 6 par. 1 din Conventia europeana a drepturilor omului. In repetate randuri, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aratat ca acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Conventiei o anumita marja de apreciere.

In ce masura o astfel de cale era una concreta si efectiva s-ar fi impus a se examina in masura in care s-ar fi facut dovada ca reclamantii au indeplinit conditiile prevazute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea .

Imprejurarea ca, la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul era deja vandut catre chiriasi, in temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate justifica lipsa de diligenta a reclamantilor in efectuarea demersurilor legale pentru obtinerea masurilor reparatorii prevazute de legea speciala de reparatie. De asemenea, aspectul vanzarii bunului catre chiriasi anterior anului 2001 nu poate conferi reclamantilor dreptul de a uza de calea actiunii in revendicare de drept comun, in conditiile in care demersul lor judiciar se situeaza in timp dupa intrarea in vigoare a legii speciale si, deci, se supune dispozitiilor acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

De asemenea, in mod corect a apreciat instanta de apel in sensul ca, intrucat imobilul cade sub incidenta Legii nr. 10/2001, cererea de restituire, precum si cea privind analiza titlului statului, trebuie examinate prin prisma dispozitiilor acestei legi speciale. Or, in conditiile in care se constata ca, datorita nedepunerii notificarii, reclamantii au pierdut insusi dreptul subiectiv la restituire, nejustificand existenta unui drept de proprietate, a unui "bun" sau cel putin a unei "sperante legitime" in patrimoniul lor, acestia nu pot pretinde pe calea unei actiuni de drept comun (cum este cea de fata) constatarea nulitatii titlului statului.

Mai trebuie avut in vedere si faptul ca, prin hotararea pilot pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Atanasiu si altii contra Romaniei (Hotararea din 12 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), instanta europeana nu mai acorda simplei constatari a nevalabilitatii titlului statului relevanta urmarita de reclamanti, in sensul ca nu se mai recunoaste dreptul la restituire (revendicare) in natura in astfel de situatii, ci doar dreptul de creanta in contradictoriu cu statul, drept avand ca obiect masurile reparatorii prevazute de legea speciala (a se vedea paragrafele 140-146 din hotararea pilot).

Daca pana la pronuntarea hotararii in cauza Atanasiu, existenta unei hotarari judecatoresti pronuntata pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilitatii titlului statului isi gasea utilitatea, deoarece practica instantei europene era in sensul ca recunoasterea prin hotarare judecatoreasca a nevalabilitatii titlului statului echivaleaza cu o recunoastere indirecta si cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantilor, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Conventiei (a se vedea in acest sens, cauzele Gingis impotriva Romaniei, Hotararea din 4 noiembrie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 458/02.07.2009, Czaran si Grofcsik impotriva Romaniei, Hotararea din 02.06.2009, Reichardt impotriva Romaniei, Hotararea din 13 noiembrie 2008, Popescu si Dimeca impotriva Romaniei, Hotararea din 9 decembrie 2008), dupa cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibila.

Fiind astfel lamurit faptul ca, prin simpla constatare a nevalabilitatii titlului statului, reclamantii nu ar putea obtine castig de cauza in actiunea in revendicare, ci ar trebui sa urmeze calea legii speciale pentru obtinerea masurilor reparatorii in echivalent si avand in vedere ca legea speciala la randul sau, stabileste in sarcina entitatii investite cu solutionarea notificarii atributia analizarii valabilitatii titlului statului (art. 2 din Legea nr. 10/2001 si art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007), verificare care este supusa cenzurii instantei de judecata, odata cu solutia data notificarii, potrivit dispozitiilor aceleiasi legi speciale, Curtea apreciaza ca verificarea valabilitatii titlului statului intr-un proces separat, pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale (mai ales ca posibilitatea urmarii caii prevazute de legea speciala este pierduta ca urmare a neformularii notificarii in termenul legal) este nu numai contrara principiului specialia generalibus derogant, dar si inutila, in conditiile in care, masurile reparatorii prin echivalent se acorda in toate situatiile de preluare abuziva enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001, chiar si in cazul in care preluarea imobilului de catre stat s-a facut cu titlu valabil.