ICCJ. Comunicarea deciziei de concediere prin posta electronica

In vigoare de la 09.01.2017

In Monitorul Oficial Partea I, nr. 18 din 09.01.2017 a fost publicata Decizia nr. 34/2016 privind examinarea sesizarii formulate de Curtea de Apel Iasi - Sectia litigii de munca si asigurari sociale in Dosarul nr. 6.975/99/2014, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept .

Prin decizia sus-amintita, Inalta Curte a admis sesizarea formulata si a stabilit ca:

"In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la dispozitiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii si la dispozitiile art. 1.326 din Codul civil, decizia de concediere individuala emisa potrivit dispozitiilor art. 76 din Codul muncii se poate comunica prin posta electronica, aceasta reprezentand o modalitate de comunicare apta din punct de vedere procesual sa declanseze curgerea termenului de contestare jurisdictionala a deciziei, potrivit dispozitiilor art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 raportat la dispozitiile art. 216 din acelasi act normativ, cu referire la dispozitiile art. 184 alin. (1) din Codul de procedura civila, in conditiile in care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact si exista o uzanta a acestei forme de comunicare intre parti.

Decizia astfel comunicata prin posta electronica, in format PDF accesibil electronic, trebuie sa respecte doar cerintele formale impuse de dispozitiile art. 76 din Codul muncii, nu si pe cele impuse de Legea nr. 455/2001, referitor la inscrisul in forma electronica.

Prima chestiune de drept cu care instanta de trimitere a sesizat Inalta Curte de Casatie si de Justitie vizeaza modalitatea de interpretare si aplicare a dispozitiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii si art. 1.326 din Codul civil, in sensul in care comunicarea, prin posta electronica, de catre angajator a deciziei de concediere individuale emise potrivit art. 76 din Codul muncii, reprezinta o modalitate de comunicare apta din punct de vedere procesual sa declanseze curgerea termenului de contestare jurisdictionala a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedura civila, fiind aplicabile ca norma generala prevederile art. 154 alin. (6) din Codul de procedura civila.

S-a retinut ca decizia de concediere este actul juridic unilateral al angajatorului prin care acesta dispune incetarea contractului individual de munca . Reglementarea legala a conditiilor de forma si fond ale acestui act are ca scop prevenirea unor eventuale abuzuri ale acestuia, precum si asigurarea unor elemente de verificare a legalitatii si temeiniciei masurii dispuse.

Potrivit art. 62 alin. (3) coroborat cu art. 76 si 79 din Codul muncii, decizia se emite in scris, sub sanctiunea nulitatii absolute. Forma scrisa a deciziei de concediere a salariatului reprezinta, deci, o conditie ad validitatem. Comunicarea trebuie sa vizeze insasi decizia de concediere, ca atare, nefiind admisa comunicarea concedierii prin intermediul altui act juridic al angajatorului.

In conformitate cu dispozitiile art. 76 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie comunicata salariatului in scris. O comunicare verbala nu prezinta nicio relevanta, echivaland cu necomunicarea.

Judecatorii Inaltei Curti au apreciat ca actul comunicarii este extrem de important, cu consecinte juridice evidente, deoarece masura angajatorului isi produce efectele "de la data comunicarii" (art. 77 din Codul muncii) sau in exprimarea Legii nr. 62/2011 "de la data luarii la cunostinta a masurii dispuse" (art. 211). Aceasta inseamna ca incetarea raporturilor de munca are loc nu la data eventual mentionata de angajator in decizie, ci prin forta si in temeiul legii, la data comunicarii deciziei de concediere .

In Decizia nr. 34/2016 s-a aratat ca dispozitiile art. 77 din Codul muncii, potrivit carora "Decizia de concediere produce efecte de la data comunicarii ei salariatului", se regasesc in sectiunea a 6-a din cap. V - Incetarea contractului individual de munca, titlul II - Contractul individual de munca .

In acelasi act normativ, in cadrul titlului XI - Raspunderea juridica, cap. II - Raspunderea disciplinara, sunt prevazute dispozitiile art. 252 alin. (3) si (4), conform carora: "(3) Decizia de sanctionare se comunica salariatului in cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii si produce efecte de la data comunicarii. (4) Comunicarea se preda personal salariatului, cu semnatura de primire, or, in caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandata, la domiciliul sau resedinta comunicata de acesta."

Analizandu-se doctrina in materie, s-a retinut ca in privinta termenului si a modalitatii de comunicare trebuie apelat la dispozitiile art. 252 alin. (3) si (4) din Codul muncii (care priveste decizia de sanctionare disciplinara).

S-ar putea sustine ca, de vreme ce decizia de sanctionare disciplinara se comunica personal salariatului, cu semnatura de primire, cu atat mai mult decizia de concediere, care produce efecte mult mai grave pentru salariat, trebuie sa urmeze aceeasi procedura strict reglementata.

Cu toate acestea, analizand in mod sistematic prevederile acestui act normativ - Codul muncii, se poate constata ca, acolo unde a considerat necesar, legiuitorul a stabilit, in mod expres, anumite reguli procedurale, ca, de exemplu, dispozitiile art. 275 si dispozitiile art. 278.

In atare situatie, se apreciaza ca aceasta modalitate de comunicare a deciziei de concediere poate fi utilizata de angajator, oferind maxima garantie a posibilitatii de a proba faptul comunicarii si continutul inscrisului comunicat, insa nu poate fi retinuta ca singura varianta procedurala de comunicare .

Tot in doctrina s-a aratat ca "modalitatile de comunicare a deciziei retinute in literatura juridica si in jurisprudenta raman valabile si in raport cu prevederile actualului cod al muncii: comunicarea deciziei prin condica de expeditie sub luare de semnatura, atestarea primirii deciziei pe un alt exemplar al acesteia sub luare de semnatura, comunicarea prin scrisoare recomandata, cu confirmare de primire sau prin modalitatile utilizate in cadrul procedurii de citare conform art. 92 din Codul de procedura civila din 1865".

Din cele mentionate mai sus se poate retine ca dispozitiile art. 77 din Codul muncii nu pot fi complinite cu prevederile art. 252 alin. (2) si (3) din Codul muncii, care reprezinta prevederi speciale, de stricta aplicare in materia raspunderii disciplinare a salariatului, insa pot fi completate cu dispozitiile legii generale civile si procesual civile, in temeiul art. 278 din Codul muncii, respectiv art. 216 din Legea nr. 62/2011.

Astfel, potrivit dispozitiilor art. 154 alin. (6) din Codul de procedura civila, comunicarea citatiilor si a altor acte de procedura se poate face de grefa instantei si prin telefon, posta electronica sau prin alte mijloace ce asigura transmiterea textului actului si confirmarea primirii acestuia daca partea a indicat instantei datele corespunzatoare in acest scop. In vederea confirmarii, instanta, odata cu actul de procedura, va comunica un formular care va contine: denumirea instantei, data comunicarii, numele grefierului care asigura comunicarea si indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de catre destinatar cu data primirii, numele in clar si semnatura persoanelor insarcinate cu primirea corespondentei si va fi expediat instantei prin telefax, posta electronica sau prin alte mijloace .

Prin asa-numitele mijloace moderne de comunicare se asigura transmiterea textului actului si confirmarea primirii acestuia.

Recurgerea la comunicarea actelor de procedura prin intermediul acestor mijloace moderne poate avea loc numai cu acordul partii, din moment ce partea trebuie sa indice datele necesare in acest scop [art. 154 alin. (6) din Codul de procedura civila]. Indicarea datelor unor asemenea mijloace nu este obligatorie, insa mentionarea lor lasa a se presupune vointa partii de a-i fi comunicate actele de procedura in aceasta modalitate. Totodata, ratiunea formularului fiind aceea de a confirma primirea actului comunicat, procedura de comunicare nu poate fi considerata indeplinita in absenta confirmarii primirii de catre destinatarul comunicarii. S-a apreciat ca nici aceasta forma de comunicare nu ofera garantii absolute, intrucat partea poate refuza sau neglija restituirea formularului, asumandu-si angajarea raspunderii sale pentru neindeplinirea cu buna-credinta a obligatiilor procesuale [art. 12 alin. (3) din Codul de procedura civila].

In raporturile de dreptul muncii dintre angajator si salariat s-a apreciat ca aceasta cerinta a completarii unui formular si a retransmiterii sale poate parea greoaie.

Prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronuntata in Dosarul nr. 1.362/1/2016 s-a statuat ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, dispozitiile art. 1.324, 1.325 si 1.326 din Codul civil, pot fi aplicate in interpretarea dispozitiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de munca .

Conform prevederilor art. 1.326 din Codul civil, actul unilateral este supus comunicarii atunci cand constituie, modifica sau stinge un drept al destinatarului si ori de cate ori informarea destinatarului este necesara potrivit naturii actului. Daca, prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face in orice modalitate adecvata, dupa imprejurari. Actul unilateral produce efecte din momentul in care comunicarea ajunge la destinatar, chiar daca acesta din urma nu a luat cunostinta de comunicare .

In considerentele hotararii Inaltei Curti de Casatie si Justitie, anterior citate, s-a retinut ca, in cazul deciziei de concediere - act juridic unilateral, nu exista o derogare expresa de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o alta norma reglementata de Codul muncii; dimpotriva dispozitiile art. 77 din Codul muncii deschid posibilitatea aplicarii art. 1.326 din Codul civil si in privinta deciziei de concediere fara insa ca aplicarea respectivului articol sa aduca modificari regimului juridic al acestei decizii, cum era reglementat deja in Codul muncii.

Asa fiind, decizia de concediere reprezinta un act juridic unilateral, o manifestare de vointa a autorului sau, care produce efecte de la data comunicarii prin orice modalitate adecvata, dupa imprejurari, potrivit art. 1.326 din Codul civil.

Decizia de concediere ii este opozabila salariatului de la momentul comunicarii, nefiind necesar potrivit legii, ca, pentru producerea efectelor, destinatarul sa fi transmis vreo confirmare. Actul primirii/comunicarii nu poate fi conditionat de vreo manifestare de vointa subiectiva a salariatului, ci efectele deciziei se produc in momentul comunicarii ei catre salariat .

Simpla primire de catre angajat a deciziei de concediere expediate de catre angajator constituie o prezumtie relativa ca angajatul a luat cunostinta de decizie, in conformitate cu prevederile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu dispozitiile art. 1.326 din Codul civil.

Relatiile de munca se bazeaza pe principiul consensualitatii si al bunei-credinte (art. 8 din Codul muncii). Prin urmare, participantii la raporturile de munca se informeaza si se consulta reciproc.

Atat la incheierea contractului individual de munca, cat si pe parcursul derularii raporturilor de munca, angajatul are obligatia de a informa angajatorul in legatura cu datele sale de identificare: adresa domiciliu, adresa de e-mail, telefon, in vederea bunei desfasurari a raporturilor de munca .

S-a apreciat ca atata vreme cat angajatul a pus la dispozitie angajatorului o adresa electronica in vederea comunicarii actelor ce emana de la acesta si sunt obligatorii a fi aduse la cunostinta salariatului, comunicarea deciziei de concediere in aceasta modalitate este valabila.

Mai mult decat atat, in conditiile unei dezvoltari accelerate a tehnologiei, a evolutiei raporturilor de munca ce se pot desfasura la distanta prin intermediul internetului, se apreciaza ca se poate realiza o comunicare intre angajator si salariat prin intermediul postei electronice, apta din punct de vedere procesual sa declanseze curgerea termenului de contestare jurisdictionala a deciziei de concediere in conditiile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011.

Pe de alta parte, mijloacele informatice de comunicare a textului asigura posibilitatea dovedirii imprejurarii ca salariatul a primit decizia de concediere, precum si a datei exacte a primirii.

Comunicarea prin posta electronica a deciziei poate fi chiar mai transparenta decat comunicarea prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, intrucat, la rubrica "subiect" din e-mailul transmis, se poate mentiona "comunicare decizie de concediere".

In cazul comunicarii prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, prin mentiunile inserate pe acest document nu se poate dovedi care anume inscris s-a expediat in aceasta maniera. Utilizarea tehnologiei informatiei pentru transmiterea de date asigura dovezi mult mai puternice decat in cazul mijloacelor traditionale.

In concluzie, comunicarea prin posta electronica de catre angajator a deciziei de concediere individuala emise potrivit art. 76 din Codul muncii reprezinta o modalitate de comunicare apta din punct de vedere procesual sa declanseze curgerea termenului de contestare jurisdictionala a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, in conditiile in care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact si exista o uzanta a acestei forme de comunicare intre parti, fara a fi necesara confirmarea expresa de catre salariatul-contestator a primirii acestei corespondente.

In ceea ce priveste a doua intrebare, se apreciaza ca decizia comunicata prin posta electronica nu trebuie sa respecte cerintele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la inscrisul in forma electronica, fiind suficienta transmiterea acestuia in format accesibil (document PDF).

Legea nr. 455/2001 distinge intre semnatura electronica extinsa si semnatura electronica simpla.

Semnatura electronica simpla desemneaza o colectie de date atasate sau continute intr-un inscris (de exemplu: adresa de e-mail a expeditorului atasata e-mailului).

Chiar daca din raspunsurile curtilor de apel nu a rezultat o practica judecatoreasca semnificativa, nu inseamna ca, pana la formularea intrebarii, nu au existat raporturi juridice perfectate prin mijloace electronice, fara utilizarea semnaturii electronice extinse.

S-a apreciat ca refuzul recunoasterii acestor raporturi juridice pentru lipsa semnaturii electronice extinse ar goli de continut prevederile legale procedurale privind inscrisurile pe suport electronic, privind posibilitatea comunicarii prin telex, fax sau posta electronica, precum si prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 455/2001, care instituie obligatia instantei de a dispune ca verificarea sa se faca prin expertiza tehnica de specialitate in cazul in care una dintre parti contesta inscrisul sau semnatura .

Comunicarea, ca act distinct de decizia de concediere, reprezinta o situatie de fapt, ce poate fi dovedita prin orice mijloc de proba, inclusiv cu martori si prezumtii.

Prin urmare, comunicarea unui inscris pe suport informatic se bucura de eficienta juridica in conditiile art. 283 din Codul de procedura civila, care instituie o prezumtie de validitate in sensul ca exista garantii suficient de serioase daca inscrierea este efectuata de catre un profesionist.

In conditiile in care prezumtia legala de validitate instituita de art. 283 din Codul de procedura civila nu este rasturnata, documentul ce reproduce mesajul redat pe suportul informatic constituie instrument probator cu respectarea conditiilor impuse de art. 282 din Codul de procedura civila, respectiv sa fie inteligibil (sa poata fi citit, sa fie accesibil) si sa prezinte garantii suficient de serioase pentru a face deplina credinta in privinta continutului sau si a identitatii persoanei de la care emana.

Astfel, daca contestatorul caruia i-a fost comunicata decizia de concediere ar fi primit un alt document decat cel mentionat in e-mail sau daca documentul PDF nu ar fi putut fi deschis, acestuia ii revenea obligatia de diligenta de a reclama situatia in termen de 45 de zile de la comunicare .

Prin urmare, in raport cu dispozitiile art. 76 din Codul muncii, care impun emiterea deciziei in forma scrisa, si cu dispozitiile art. 77 din Codul muncii, care se refera la comunicarea insasi a deciziei de concediere si nu a masurii concedierii (in sensul ca niciun alt inscris nu poate inlocui decizia de concediere), se apreciaza ca, odata ce manifestarea de vointa a angajatorului nu este materializata in format electronic, ci in forma clasica (pe suport hartie) nu este necesara semnatura electronica, care trebuie sa respecte cerintele formale impuse de Legea nr. 455/2001, documentul PDF reprezentand doar o copie a documentului emis in forma clasica.

Decizia este general obligatorie si produce efecte de la data publicarii in Monitorul Oficial, Partea I, respectiv 09.01.2017.

Prelucrat de avocat Andrei-Gheorghe Gherasim, Colaborator Cabinet de Avocat "Marius-Catalin Predut"