Neconstitutionalitatea dispozitiilor referitoare la durata arestului la domiciliu

Curtea Constitutionala a fost sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate prin Incheierea din data de 5 februarie 2015, pronuntata in Dosarul nr. 445/42/2014, de judecatorul de camera preliminara din cadrul Curtii de Apel Ploiesti - Sectia penala si pentru cauze cu minori si de familie .

Exceptia a fost ridicata de Ala Hani Khalil Hassan, inculpat arestat la domiciliu pe durata procedurii de camera preliminara timp de 10 luni. Acesta a invocat faptul ca nereglementarea in normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusa masura arestului la domiciliu in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instanta determina incalcarea dispozitiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 si 53 din Constitutia Romaniei.

In motivarea solutiei pronuntate, Curtea Constitutionala a aratat ca masura arestului la domiciliu a fost reglementata pentru prima data prin dispozitiile Codului de procedura penala - Legea nr. 135/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.

Potrivit art. 202 alin. 4 lit. d) din Codul de procedura penala, una dintre masurile preventive care se pot dispune este cea a arestului la domiciliu, aceasta masura fiind reglementata de dispozitiile art. 218-222, titlul V, capitolul I, sectiunea a 5-a din acelasi Cod.

Prin Decizia nr. 650/2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 30 din 14.01.2015, paragraful 20, Curtea Constitutionala a statuat in sensul ca, din perspectiva naturii/substantei, duratei, efectelor, modalitatii de executare si a intensitatii, atat masura arestului preventiv, cat si masura preventiva a arestului la domiciliu privesc o interferenta majora in dreptul la libertate individuala a persoanei.

Asa fiind, atat persoanele aflate in arest preventiv, cat si cele aflate in arest la domiciliu se afla intr-o forma de privare de libertate, inculpatul fiind obligat, pe durata luarii masurilor, sa se afle intr-un loc anume desemnat.

In sustinerea caracterului de masura privativa de libertate a arestului la domiciliu, Curtea a retinut doua argumente de natura normativa. Astfel, cat priveste conditiile de luare a masurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedura penala face trimitere la art. 223 din acelasi cod care reglementeaza conditiile si cazurile de aplicare a masurii arestarii preventive si, totodata, reglementeaza expres faptul ca aceasta masura poate fi dispusa de catre un judecator (judecatorul de drepturi si libertati, judecatorul de camera preliminara si instanta de judecata), iar nu de catre procuror, asa incat cele doua masuri preventive au un regim juridic similar.

Instanta de control constitutional a retinut si Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 6 noiembrie 1980, pronuntata in Cauza Guzzardi impotriva Italiei, (paragrafele 93 si 95), potrivit careia privarea de libertate poate imbraca diverse forme, nu intotdeauna asemanatoare cu inchisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a continutului, cum ar fi obligatia de a sta intr-un spatiu limitat, izolarea de societate si de familie, incetarea indeplinirii indatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane .

Cat priveste durata masurii arestului la domiciliu, Curtea retine ca, potrivit art. 222 din Codul de procedura penala, in cursul urmaririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durata de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungita numai in caz de necesitate, daca se mentin temeiurile care au determinat luarea masurii sau au aparut temeiuri noi, fiecare prelungire neputand sa depaseasca 30 de zile . De asemenea, durata maxima a masurii arestului la domiciliu, in cursul urmaririi penale, este de 180 de zile .

Curtea Constitutionala observa ca, in mod identic, este reglementata si durata masurii arestului preventiv in cursul urmaririi penale, art. 233 alin. 1 din Codul de procedura penala stabilind ca, in cursul urmaririi penale, durata arestului preventiv al inculpatului nu poate depasi 30 de zile, in afara de cazul cand este prelungita in conditiile legii, respectiv art. 236 alin. 2 raportat la art. 234 din acelasi cod, pentru o durata de cel mult 30 de zile . Art. 236 alin. 4 din Codul de procedura penala stabileste ca durata totala a arestului preventiv al inculpatului in cursul urmaririi penale nu poate depasi un termen rezonabil si nu poate fi mai mare de 180 de zile .

In continuare, art. 238 alin. 1 din Codul de procedura penala prevede ca arestarea preventiva a inculpatului poate fi dispusa, in procedura de camera preliminara si in cursul judecatii, de catre judecatorul de camera preliminara sau de catre instanta de judecata in fata careia se afla cauza, din oficiu ori la propunerea motivata a procurorului, pentru o perioada de cel mult 30 de zile, pentru aceleasi temeiuri si in aceleasi conditii ca si arestarea preventiva dispusa de catre judecatorul de drepturi si libertati in cursul urmaririi penale.

Art. 239 din acelasi Cod stabileste ca, in cursul judecatii in prima instanta, durata totala a arestarii preventive a inculpatului nu poate depasi un termen rezonabil si nu poate fi mai mare de jumatatea maximului special prevazut de lege pentru infractiunea care face obiectul sesizarii instantei de judecata . In toate cazurile, durata arestarii preventive in prima instanta nu poate depasi 5 ani.

In ceea ce priveste insa masura arestului la domiciliu, Curtea retine ca art. 220 din Codul de procedura penala prevede ca judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata in fata careia se afla cauza pot dispune, prin incheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivata a procurorului sau din oficiu, neprecizandu-se, insa, nici termenul si nici durata maxima pentru care poate fi dispusa aceasta masura in cele doua faze procesuale.

Referitor la verificarea legalitatii si a temeiniciei masurilor preventive, judecatorii curtii constitutionale observa ca, in procedura de camera preliminara, art. 207 alin. 6 raportat la art. 348 din Codul de procedura penala prevede ca, in tot cursul procedurii de camera preliminara, judecatorul de camera preliminara, din oficiu, verifica periodic, dar nu mai tarziu de 30 de zile, daca subzista temeiurile care au determinat luarea masurii arestarii preventive si a masurii arestului la domiciliu .

Totodata, potrivit art. 208 alin. 4 raportat la art. 362 din Codul de procedura penala, in tot cursul judecatii, instanta, din oficiu, prin incheiere, verifica periodic, dar nu mai tarziu de 60 de zile, daca subzista temeiurile care au determinat mentinerea masurii arestarii preventive si a masurii arestului la domiciliu dispuse fata de inculpat.

Instanta de control constitutional retine ca aceste din urma dispozitii reprezinta aplicarea, in cadrul legislatiei infraconstitutionale, a garantiilor constitutionale privitoare la libertatea individuala, de vreme ce, potrivit art. 23 alin. 6 din Constitutie, in faza de judecata instanta este obligata, in conditiile legii, sa verifice periodic, si nu mai tarziu de 60 de zile, legalitatea si temeinicia arestarii preventive si sa dispuna, de indata, punerea in libertate a inculpatului, daca temeiurile care au determinat arestarea preventiva au incetat sau daca instanta constata ca nu exista temeiuri noi care sa justifice mentinerea privarii de libertate.

Aceasta verificare periodica presupune insa existenta unei masuri preventive luate initial, pe o anumita durata, insa tocmai acest lucru nu este reglementat de dispozitiile art. 218-222 din Codul de procedura penala in ceea ce priveste arestul la domiciliu .

In acest context, Curtea a observat si ca, potrivit Recomandarii nr. 11(80) a Comitetului de ministri catre statele membre cu privire la detentiunea in asteptarea judecarii, adoptata de catre Comitetul de ministri al Consiliului Europei in data de 27 iunie 1980, in lumina Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, statele membre trebuie sa se asigure ca legislatia si practica lor in cazuri care implica detentiunea in asteptarea procesului se calauzesc dupa anumite principii. Printre acestea se regaseste si cel statuat la art. II pct. 13, potrivit caruia "Detentiunea in asteptarea judecarii nu se va prelungi mai mult decat este necesar in lumina obiectivelor stabilite in principiul 3, nici nu va fi continuata daca perioada petrecuta in detentiune in asteptarea judecarii ar fi disproportionata fata de sentinta care poate fi pronuntata in cazul condamnarii".

Trebuie avut in vedere si faptul ca in preambulul recomandarii se afirma ca "este de dorit, din motive umanitare si sociale, reducerea aplicarii detentiunii in asteptarea judecarii la un minimum compatibil cu interesele justitiei".

Retinand ca atat persoanele aflate in arest preventiv, cat si cele aflate in arest la domiciliu se afla intr-o forma de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substantei, efectelor, manierii de executare si a intensitatii, a conditiilor si cazurilor de luare a acestora, cele doua masuri privesc o interferenta majora in dreptul la libertatea individuala a persoanei, si observand ca doar in cazul arestarii preventive normele procesual penale reglementeaza atat termenele, cat si durata maxima pentru care aceasta masura poate fi dispusa in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instanta, Curtea va examina sustinerile autorului exceptiei potrivit carora nereglementarea in normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusa masura arestului la domiciliu in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instanta determina incalcarea dispozitiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 si 53 din Legea fundamentala.

Sub un prim aspect, Curtea reaminteste faptul ca atat instanta de la Strasbourg, cat si Curtea Constitutionala au stabilit in jurisprudenta lor ca arestul la domiciliu este considerat "o privare de libertate", in sensul art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, constituind o ingerinta in dreptul fundamental al libertatii individuale, prevazut de art. 23 din Constitutie[1].

Curtea retine ca arestul la domiciliu reprezinta o masura intruziva ce poate afecta si alte drepturi si libertati fundamentale, respectiv:

- libera circulatie [art. 221 alin. (1) si (2) lit. a) si b) din Codul de procedura penala];

- viata intima, familiala si privata [art. 221 alin. (9) si (10) din Codul de procedura penala];

- dreptul la invatatura si munca si protectia sociala a muncii [art. 221 alin. (6) din Codul de procedura penala], reglementate in art. 25, 26, 32, respectiv, art. 41 din Constitutie .

Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putand fi supuse unor limitari rezonabile, insa, in cauza, normele procesual penale se refera la o restrangere a exercitarii drepturilor, situatie in care Curtea constata incidenta in cauza a art. 53 din Legea fundamentala, asa incat urmeaza sa analizeze daca aceasta restrangere este conforma cu prevederile textului constitutional.

Din analiza dispozitiilor constitutionale ale art. 53, forul constitutional retine conditiile care trebuie indeplinite pentru restrangerea exercitiului unor drepturi sau libertati, respectiv:

- domeniul sa vizeze doar drepturile fundamentale, si nu orice drepturi subiective de natura legala sau conventionala;

- restrangerea exercitiului acestor drepturi sa poata fi infaptuita numai prin lege;

- restrangerea sa poata opera numai daca se impune si doar daca este necesara intr-o societate democratica;

- restrangerea sa poata opera numai in una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constitutie;

- restrangerea sa fie proportionala cu cauza;

- restrangerea sa fie nediscriminatorie;

- restrangerea sa nu afecteze substanta dreptului[2].

Raportand conditiile aratate la prezenta cauza, Curtea retine ca ingerinta generata de masura arestului la domiciliu vizeaza drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuala, libera circulatie, viata intima, familiala si privata, dreptul la invatatura si munca si protectia sociala a muncii.

Aceasta ingerinta este reglementata prin lege, respectiv art. 218-222 din Codul de procedura penala, avand ca scop legitim desfasurarea instructiei penale.

Fiind o masura judiciara aplicabila in cursul urmaririi penale, al procedurii de camera preliminara si al judecatii in prima instanta, masura preventiva a arestului la domiciliu se impune, este nediscriminatorie si este necesara intr-o societate democratica, pentru protejarea valorilor statului de drept .

Ingerinta analizata nu este insa proportionala cu cauza care a determinat-o, asa incat dispunerea masurii arestului la domiciliu, in procedura de camera preliminara si a judecatii in prima instanta, fara a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusa si durata maxima a acesteia, nu asigura un just echilibru intre interesul public si cel individual, intrucat aceasta masura poate fi dispusa pentru o perioada nelimitata de timp .

Principiul proportionalitatii, astfel cum este reglementat in ipoteza particulara a art. 53 din Constitutie, presupune caracterul exceptional al restrangerilor exercitiului drepturilor sau libertatilor fundamentale, ceea ce implica, in mod necesar, si caracterul lor temporar. Din moment ce autoritatile publice pot recurge la restrangerea exercitiului unor drepturi in lipsa unor alte solutii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca aceasta masura grava sa inceteze de indata ce a incetat si cauza care a provocat-o[3].

Acesta este si sensul dat dispozitiilor art. 53 din Legea fundamentala de catre Curtea Constitutionala, prin jurisprudenta sa constanta.

De altfel, aceste considerente de principiu se regasesc si in Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014[4] prin care Curtea a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 211-217 din Codul de procedura penala, statuand faptul ca masura controlului judiciar reprezinta o masura intruziva ce afecteaza atat dreptul fundamental al libertatii individuale, cat si libera circulatie, viata intima, familiala si privata, libertatea intrunirilor, munca si protectia sociala a muncii si libertatea economica, asa incat nereglementarea termenelor si a duratei maxime pentru care controlul judiciar si controlul judiciar pe cautiune pot fi dispuse aduce atingere principiului proportionalitatii, astfel cum este reglementat in art. 53 din Constitutie, si care presupune caracterul exceptional al restrangerilor exercitiului drepturilor sau libertatilor fundamentale, ceea ce implica, in mod necesar, si caracterul lor temporar.

Fata de dispozitiile constitutionale la care s-a facut referire, Curtea constata ca normele procesual penale ale art. 222 cu denumirea marginala "Durata arestului la domiciliu", prin faptul ca nu reglementeaza nici termenele pentru care poate fi dispusa si nici durata maxima a acestei masuri in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instanta, sunt neconstitutionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune masura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinta fiind restrans, in mod nelimitat temporal, exercitiul drepturilor si libertatilor fundamentale vizate de continutul acestei masuri .

Potrivit standardelor de constitutionalitate anterior aratate, Curtea constata ca o asemenea restrangere este neconstitutionala, intrucat incalca principiul proportionalitatii, afectand substanta drepturilor fundamentale vizate, nerezumandu-se la restrangerea exercitiului acestora.

In acest context, Curtea retine Hotararea din 28 martie 2000, pronuntata in Cauza Baranowski impotriva Poloniei (paragraful 56), in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca practica prin care, datorita unei lacune legislative, o persoana este detinuta pentru o perioada nedeterminata este in contradictie cu principiul securitatii raporturilor juridice.

S-a retinut, de asemenea, ca o alta instanta constitutionala[5] a stabilit ca "notiunea de A�privare de libertateA� are o semnificatie autonoma, implicand faptul ca orice masura legala care in fapt se traduce printr-o privare de libertate trebuie sa respecte criteriile de legalitate stabilite prin art. 22 din Constitutie si art. 5 din Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Nimeni nu poate fi supus restrangerii drepturilor pentru un termen nedefinit sau exagerat de lung. Legiuitorul trebuie sa stabileasca termene clare si rezonabile pentru restrangerile permise de lege a drepturilor si libertatilor. [...] Arestul la domiciliu este o masura de restrangere a drepturilor care implica izolarea persoanei, fapt care obliga legiuitorul sa stabileasca prin lege o perioada care sa fie in acord cu principiile justitiei si echitatii, pentru a exclude posibilitatea arbitrariului si a restrangerilor disproportionate a libertatii."

Curtea Constitutionala a Federatiei Ruse a constatat, totodata, ca atat detentia, cat si arestul la domiciliu implica sederea obligatorie intr-un spatiu limitat, izolarea de societate, incetarea indeplinirii indatoririlor oficiale sau de munca, imposibilitatea de a circula liber si de a lua legatura cu diferite categorii de persoane, restrangand nemijlocit insusi dreptul la libertate, nu doar conditiile de realizare a acestuia.

Acelasi for constitutional a retinut ca "Principiul egalitatii juridice impune cerinte de certitudine formala, precizie, claritate, lipsa de ambiguitate a normelor legale, precum si coordonarea acestora, pentru o intelegere si interpretare uniforma a legii. Codul de procedura penala nu indica termenul arestului la domiciliu si nici procedura de stabilire si prelungire a sa. [...] In absenta bazei legale pentru modificarea masurii arestului la domiciliu, aceasta poate depasi termenele maxime stabilite pentru detentie . Asadar, persoanele care respecta conditiile arestului la domiciliu, fara a atrage luarea in privinta lor a masurii mai aspre a detentiei, sunt puse intr-o pozitie mai precara decat cele care au eludat aceste conditii, fapt ce incalca principiul constitutional al dreptatii. Mai mult, arestul la domiciliu poate depasi nu doar termenul-limita al detentiei stabilit de art. 109, ci si durata pedepsei stabilita de instanta pentru infractiunea comisa, ceea ce incalca principiul prezumptiei de nevinovatie prevazut la art. 49 din Constitutie, care implica faptul ca, pana cand sentinta pronuntata nu devine aplicabila, suspectului sau acuzatului nu i se pot impune restrictii comparabile, ca termen si severitate, cu pedeapsa penala."

Cat priveste dispozitiile art. 241 alin. 11 din Codul de procedura penala, Curtea observa ca acestea reglementeaza doua cazuri de incetare de drept aplicabile exclusiv masurii arestului la domiciliu si arestarii preventive, respectiv:

- in cursul urmaririi penale sau in cursul judecatii in prima instanta, la implinirea duratei maxime prevazute de lege;

- in apel, daca durata masurii a atins durata pedepsei pronuntate in hotararea de condamnare.

Curtea observa ca art. 241 alin. 1 lit. a) din Codul de procedura penala reglementeaza, ca o prima modalitate de incetare de drept a masurilor preventive, expirarea termenelor prevazute de lege.

Din interpretarea sistematica a normelor procesual penale precitate, reiese necesitatea reglementarii in cuprinsul legii procesual penale a termenelor si a duratei maxime pentru care poate fi dispusa masura arestului la domiciliu, in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instant. Aceasta, avand in vedere si faptul ca, in ceea ce priveste masurile preventive pentru care legea prevede o durata maxima, implinirea acesteia are ca efect incetarea de drept a masurii, punerea in libertate a inculpatului si ridicarea celorlalte restrictii impuse.

O astfel de reglementare are caracter de ocrotire si de garantie impotriva unei prelungiri ilegale a masurii preventive dispuse.

Fata de cele aratate, Curtea Constitutionala constata ca, desi prevederile art. 241 alin. 11 din Codul de procedura penala stabilesc acelasi regim juridic, sub aspectul cazurilor de incetare de drept, atat pentru masura arestului la domiciliu, cat si pentru masura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu in procedura de camera preliminara si de judecata in prima instanta atrage ineficienta acestor prevederi, iar nu neconstitutionalitatea lor.

In privinta efectelor deciziilor Curtii Constitutionale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constitutie, "Dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept ."

In cauza, remedierea deficientei de reglementare constatata prin prezenta decizie pana la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a determinat inlaturarea viciului de neconstitutionalitate si mentinerea in fondul activ al legislatiei a dispozitiilor art. 222 din Codul de procedura penala, impreuna cu corectivele aduse in sensul aratat prin prezenta decizie .

Pentru considerentele aratate mai sus, Curtea Constitutionala a Romaniei a admis exceptia de neconstitutionalitate ridicata de Ala Hani Khalil Hassan in Dosarul nr. 445/42/2014 al Curtii de Apel Ploiesti - Sectia penala si pentru cauze cu minori si de familie si a constatat ca dispozitiile art. 222 din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale.

AutorAvocat Gheorghe-Andrei Gherasim,Cabinet avocat Marius-Catalin Predut