Prezentarea si analiza Legii din 1912 - primul Cod al muncii roman

Adoptata in 1912, Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti, cunoscuta si sub numele de Legea Nenitescu, dupa numele initiatorului ei, este un adevarat cod al muncii, atat prin istoricul sau, prin campul general de aplicare cat si prin reglementarea institutiilor sale.
Legea din 1912 este structurata in cinci capitol, din care numai primul capitol ``Despre organizarea meseriilor`` prezinta importanta pentru material pe care o analizam, celelalte patru capitole reglementeaza asigurarile sociale, pe care le-am analizat cu alta ocazie¹.
De asemenea din primul capitol numai primele sase sectiuni reprezinta reglementarea raporturilor de munca dintre patroni si lucratori, celelalte sectiuni reglementand organizarea breslelor si a corporatiilor.

1. Campul de aplicare
Ca si Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicata si Legea din 1912 reglementeaza in primele sale articole campul de aplicare al legii.
Spre deosebire insa de legiuitorul din 2003 care a delimitat campul de aplicare al legii printr-o definitie², legiuitorul de al 1912, preluand structura Legii meseriilor din 1902, care la randul ei are ca model statutul breslei, defineste campul de aplicare al legii prin enumerarea tuturor meseriilor, incercandu-se o enumerare exhaustiva, acordand insa, spre deosebire de Legea din 1902, Casei centrala a meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti prerogativa de a ``mari numarul meseriilor``³.
Dar, asemanator statutelor breslelor, legiuitorul opteaza pentru enumerarea meseriilor carora li se aplica legea, fiind din acest punct de vedere o legislatie de trecere intre reglementarea contractului de munca prin statutul breslelor si reglementarea relatiei de munca pe principii specifice. Nicolae Iorga mentiona urmatoarele bresle: ``alte breasle de pintraa��a��alte targuri si orase, cari erau, pe la 1730, blanarii intaiu, apoi, dupa insemnatate si cinste, ca si dupa castigul ce putea prinde fiecare, croitorii, ceprazarii, abagerii, sahaidacarii, zlatarii, cismarii, sapunarii, curelarii, meserciii sau macelarii, olarii, traistarii, teslarii, selarii, lacatusii, panzarii, pietrarii, stolerii, soronarii, talpalarii, faclierii si barbierii``. Asadar, legea de la 1912 nu face altceva decat se mentioneze meseriilor carora li se aplica, pentru a realiza astfel o unitate de reglementare, incluzand in campul de aplicare al noii legi pe langa toate meseriile care se desfasurau in cadrul breslelor, desfiintate de altfel, si pe lucratorii din fabrici.
Spre deosebire de Legea meseriilor din 1902 care avea un camp de aplicare restrans, fiind inclusi numai lucratorii din bresle, prin articolul 2 din Legea din 1912 campul de aplicare se extinde fiind inclusi toti lucratorii, indiferent ca acestia ``lucreaza pe socoteala lor sau pe socoteala altuia, fie acesta mester, intreprinzator sau fabricant``⁴, inclusiv cei din fabrici, stabilimente industriale, precum si mestesugarii din comunele rurale. Acesta este motivul pentru care am apreciat ca primul Cod al muncii roman il reprezinta Legea din 1912 si nu Legea meseriilor din 1902, deoarece aceasta din urma avea un camp de aplicare restrans.
De asemenea, Legea Nenitescu se aplica si lucratorilor straini, cu conditia ca si romanii sa se bucure de acelasi tratament in tara de origine a strainului (art. 5 alin. (1) din Legea din 1912)⁵. Cu exceptia acestei conditii de reciprocitate si Codul muncii din 2003 cuprinde prevederea legislativa conform careia ``dispozitiile acestuia se aplica si cetatenilor straini sau apatrizi incadrati cu contract individual de munca, care presteaza munca pentru un angajator roman pe teritoriul Romaniei`` (art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003).
Asadar, gasim o similitudine, intre Legea din 1912 si Codul muncii din 2003, atat in ceea ce priveste reglementarea campului de aplicare dar si in ceea ce priveste structura legii: ambele legi incep cu campul de aplicare, apoi cu reglementarea muncii strainilor.
Reglementarea muncii strainilor o regasim si in statutele breslelor, care insa nu aveau voie sa munceasca. ``AA�StreiniiAA� naa��a��au voie sa lucreze blanarie, nici sa jupoaie, sa AA�scoata pielcealeAA� pentru acest scop, supt pedeapsa confiscarii lor si a unei amenzi foarte mari, de 24 de zloti`` scria Nicolae Iorga in comentariul la statutul breslei blanarilor din Botosani.
Pct. 7 si 8 din Statutul Breslei Blanarilor din Botosani prevedea:
`` 7. De va veni vre unu blanaru streinu si va vrea sa sa aseze la breasla acasta ca sa sa hraneasca cu acestu mestesugu, iarasu sa aiba a da barbinta deplinu, iaru, nedandu, sa nu fie volnicu.
8. Streinii sa nu fie volnici a scoate pielceale ce sintu de mestesugulu acestii bresle, asupra carora sa fie puternici cu cartea luminatului Domnu, ca sa ia toate pelcealele de la dansii, dupa veachea asazare si obiceiu, si inca sa dea si gloaba 24 zloti``.

Capacitatea juridica a lucratorului
Codul muncii din 2003 trateaza capacitatea juridica a lucratorului in art. 13, in care se prevede ca ``persoana fizica dobandeste capacitate de munca la implinirea varstei de 16 ani``.
Legea din 1912 trateaza institutia capacitatii de munca in art. 4, stabilind ca tinerii dobandesc capacitate de munca la implinirea varstei de 16 ani, cu conditia ca acestia sa fi dovedit buna purtare⁶.
Asadar, gasim si din aceasta perspectiva similitudine intre Codul muncii actual si primul Cod al muncii, ambele acte normative reglementeaza aceeasi varsta pentru dobandirea capacitatii de munca si anume: 16 ani.
Avand in vedere dispozitiile din epoca privind capacitatea juridica a femei maritate, este normal sa gasim in Legea din 1912 dispozitii speciale cu privire capacitatea juridica a acesteia. Astfel, pentru a presta o activitatea femeia are nevoie de manifestarea de vointa expresa sau tacita a barbatului. In masura in care acesta se opunea, femeia nu mai putea sa presteze activitate salariata (art. 3 din Legea din 1912).

Libertatea muncii
Reglementata de actualul Cod al muncii in art. 3, principiul libertatii muncii este prevazut si in Legea din 1912 (art. 6 si art. 7) din sub forma libertatii prestarii uneia sau mai multe meserii (asadar curmului de functii, reglementat de actualul Cod al muncii in art. 35) si a libertatii de a ``lucra nu numai in localitatea unde locueste, ci si in oricare localitate)⁷.
Asadar, Legea din 1912 prevedea libertatea de a presta mai multe meserii precum si libertatea de a presta munca in orice localitate.

Notiunea de patron
Legea Nenitescu utilizeaza termenul de ``patron``, spre deosebire de Codul muncii din 2003 care foloseste termenul de ``angajator`` ``in sensul prezentului cod, prin angajator se intelege persoana fizica sau juridica ce poate, potrivit legii, sa angajeze forta de munca pe baza de contract individual de munca`` (art. 14 alin (1) din Codul muncii).
Articolul 8 din Legea din 1912 defineste notiunea de patron astfel: ``Mesterii cari lucreaza singuri, pe socoteala lor, precum si aceia cari intrebuinteaza in exercitarea meseriei lor ucenici, calfite sau calfe, se numesc patroni``.
De asemenea, sunt considerati patroni, conform art. 8 alin (2) din Lege ``si intreprinzatorii industriali, cari intrebuinteaza in lucrarile lor ucenici, calfite, calfe, mesteri, lucratori si muncitori``.
Se poate observa similitudinea dintre cele doua acte normative. Numai chestiuni care tin de tehnica legislativa si de evolutia normala a acestei, fac diferenta dintre cele doua definitii. Astfel, ambele texte de lege au la baza intrebuintarea/angajarea fortei de munca .
Legiuitorul din 2003 opteaza pentru expresia ``orice persoana fizica sau juridica``, in vreme de legiuitorul din 1912 utilizeaza expresii. Astfel, in loc de persoana fizica foloseste sintagma ``mesterii cari intrebuinteaza`` iar in loc de persoana juridica expresia ``intreprinzatorii industriali``, ideea fiind insa aceeasi.
In continuare Legea din 1912 reglementeaza modalitatile in care o persoana putea sa ajunga mester, eliberarea carnetului de mester, precum si sanctiunile aplicabile in cazul nerespectarii dispozitiile prezentei legi. Este practic o preluare din statutele breslelor, deoarece acestea reglementau modalitatile prin care o persoana putea sa devina calfa si apoi bascallu.⁸

Carnetul de munca
Legea din 1912 prevede obligativitatea existentei unei carti pentru fiecare calfa sau lucrator .
Astfel, art. 16 din Lege prevedea ca: ``fiecare calfa sau lucrator din fabrica, cu pregatire de mestesug, sau meserias, trebuie sa aiba o carte de calfa sau de lucrator . Cartea de calfa sau de lucrator se da in mod obligator, de comitetul breslei respective din resedinta judetului unde se afla inscris``.
Prestarea muncii se putea face numai dupa prezentarea cartei de calfa sau de lucrator . Primirea la munca de catre patron a unei persoane care nu avea cartea de lucrator se sanctiona cu amenda, iar in caz de recidiva cuantumul amenzii era minim dublu .
Astazi, primirea la munca fara incheierea contractului individual de munca se considera munca fara forme si se sanctioneaza cu amenda sau chiar inchisoare. Este ceea ce acum se numeste prestarea muncii fara forme legale.
Legea din 1912 in art. 16 alin. (4) si (5) prevedea: ``lucratorii vor putea insa munci, la inceput, cincisprezece zile numai in baza dovezii ca au facut la comitetul breslei cerere pentru obtinerea cartii. Acei cari nu se vor conforma acestor dispozitiuni se vor pedepsi de Casa centrala, cu amenda pana la 50 lei in folosul breslei; iar in caz de vor cadea din nou in aceeasi vina, cu cel putin indoitul amenzii precedente``.
Lucratorii ``intrebuintati in fabrici si ateliere ca lucratori nemeseriasi sau muncitori vor trebui sa aiba o carte de identitate, eliberata de patron, care si-o va procura de la corporatia judetului`` (art. 19). Aceasta carte de identitate se elibera contra unei taxe care se incasa in folosul corporatiei.
Asadar, exista similitudine majore intre modalitatea de reglementare a relatiilor de munca prevazuta de Legea din 1912 si Legea 53/2003 - Codul muncii.

Registrul de evidenta a lucratorilor
Conform art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 500/2011 privind registrul general de evidenta a salariatilor⁹, fiecare angajator are obligatia de a infiinta si transmite la inspectoratul teritorial de munca un registru general de evidenta a salariatilor si de a-l prezenta inspectorilor de munca, la solicitarea acestora.
Regasim aceasta organizare si in cadrul Legii din 1912. Astfel art. 28 din lege prevedea ``comitetul breslei va tine cate un registru special de toate cartile de mester, de cartile de calfa si de lucrator, de adeverintele de ucenic si de calfita; iar consiliul de administratie al corporatiei va tine un registru special de toate cartile de identitate ale muncitorilor si lucratorilor din fabrici fara pregatire de mestesug``. Dupa cum am vazut exercitarea unei activitati fara cartea de mester, calfa sau lucrator constituia sanctiune.
Un argument in plus ca izvorul dreptului muncii trebuie cautat in statutele breslelor si nu in dispozitiile Codului civil, rezulta si din faptul ca regasim un registrul al lucratorilor si la 1768. ``Registrul, AA�catastihulAA�, cum il numiau de sigur blanarii`` cuprindea, pe langa reglementarile specifice raporturilor de munca incipiente si lista tuturor persoanelor care puteau presta activitate ca blanar``¹⁰.
Art. 50 prevedea obligatia Comitetului breslei de a tine un registru al ucenicilor si calfitelor, aratand in detaliu ca un astfel de registru trebuie sa contina:

• ``numele, meseria, nationalitatea, religia si domiciliul patronului la care s`a invoit ucenicul sau calfita;


• numele si data nasterii ucenicului sau calfitei.


• numele, profesia, nationalitatea, religia si domiciliul parintelui sau a ingrijitorului;


• data inregistrarii actului de ucenic sau calfita;


• data eliberarii adeverintei de ucenic sau calfita si actele in temeiul carora certificatul a fost eliberat;


• principalele clauze ale contractului;


• data incetarii contractului de ucenic sau calfita``.

Legea prevedea obligatia ca fiecare lucrator sa aiba carte de munca, care se pastra, ca si carnetele de munca reglementate de Decretul 92/1976 privind carnetul de munca11, de catre angajator . Astfel art. 54 din legea din 1912 prevedea ca ``patronul poate cere si pastra la sine cartea muncitorului, cartea calfei sau lucratorului si cartea mesterului, si acestia sunt datori a i-o incredinta. Aceste acte vor fi infatisate de patron oricand i se vor cere de cei in drept .``
Ca si legislatia actuala si legea din 1921 interzice primirea la munca fara forme legale. Astfel, teza a doua a art. 55 din Legea din 1912 prevedea ca ``nici un patron nu va primi in lucru pe un mester, calfa, lucrator sau muncitor, daca nu-i infatiseaza cartea, in care se certifica, sub semnatura fostului patron, timpul si locul unde a lucrat mai inainte. Daca insa mesterul, calfa, lucratorul sau muncitorul a stat un timp oarecare fara lucru, se va arata de catre presedintele breslei, pe temeiul marturiei a trei membri din breasla, timpul cat n`a lucrat.``
Orice inscriere in cartea de munca se facea numai de catre patron si numai pentru perioada in care lucratorul si-a desfasurat activitatea . Era ``interzise cu desavarsire a se face in carti observatiuni, indicari de hotariri judecatoresti sau orice alte semne. Lucratorul, bresla, corporatia, Casa centrala sunt in drept a cere preschimbarea unor asemenea carti``.
``Insemnarile si marturiile neadevarate, dovedite de rea credinta``, se sanctionau de Casa centrala cu amenda pana la 200 lei, iar in caz de recidiva amenda era cel putin dubla .
Art. 58 prevedea ca ``patronul care va primi pe un mester, calfa,lucrator sau muncitor fara carte sau carte cu insemnarile aratate mai sus, se va pedepsi de Casa centrala cu amenda pana la 100 lei; si in caz de va cadea din nou in aceeas vina, cu cel putin amenda indoita, in folosul casei de asigurare in contra boalei``.
Dincolo de reglementarea in sine a carnetului de munca, de paralelismul existent intre reglementarea meseriilor la 1912 si reglementarile actuale, trebuie remarcata ezitarea legiuitorului cu privire la terminologia pe care o utilizeaza atunci cand vorbeste de salariati, folosind atat termenul de lucrator cat si cel de muncitor . NU este de mirare, aceeasi ezitare o intalnim si in actuala legislatie Codul mucii folosind termenul de ``lucrator``, in vreme ce legea nr. 62/2011 - Legea dialogului social foloseste termenul de ``angajat``.

Contractul de ucenicie
Ca si Legea contractelor de munca din 1929 si spre deosebire de Legea nr. 53/2003, din care a fost extras contractul de ucenicie, fiind reglementat prin lege speciala, Legea din 1912 reglementeaza ucenicia.
Numit de Legea Nenitescu ``act scris de invoiala`` contractul de ucenicie se incheia in forma scrisa, fiind semnat de reprezentantul legal al minorului, de patron dar si de presedintele breslei.
Asadar, avem prima reglementare a unui contract specific de dreptul muncii care trebuia incheiat in scris, iar acesta nu este un contract izvorat din
Ucenicia putea sa fie, conform legii, atat cu plata, cat si fara plata (art. 21); de asemenea Legea reglementa atat conditiile de admisibilitate (art. 22), cat si ``conditiile de munca``¹² ale ucenicului si perioada de ucenicie, care era cuprinsa intre 3 si 5 ani. Dupa parcurgerea perioadei de ucenicie, ucenicul putea sa fie promovat ``calfita sau practicant sau simbrias, pe timp de unul sau doi ani``¹³.
In masura in care ucenicul ``si-a facut toata invatatura la un singur patron``, termenul de calfita era de un an, iar daca ``schimbase doi sau mai multi patroni``, acest termen era de doi ani. Dupa acest termen, calfita dobandea adeverinta, in baza careia putea cere cartea de calfa (art. 23 din Legea din 1912).
De asemenea, legea prevede sanctiuni pentru patronul care refuza eliberarea documentelor doveditoare cu privire la ucenicie.
Legea stabilea obligatiile patronului in ceea ce priveste raportul cu ucenicii, insa nu si in raport cu lucratorii, acestea stabilindu-se prin invoiala partilor conform obiceiului locului.

Astfel, conform art. 39 din Legea din 1912 patronul avea urmatoarele obligatii fata de ucenic:

• ``sa invete pe ucenici si calfite mestesugul si sa-i intrebuinteze numai la lucrul meseriei;


• sa puna pe ucenici si calfite la inceput la muncile usoare ale mestesugului si mereu sa aiba grija ca muncile sa fie potrivite cu varsta si cu puterile lor;


• sa ingrijeasca de cresterea morala si religioasa a lor;


• sa sileasca pe ucenici si calfite sa mearga la scoala de ucenicie a corporatiei, a fabricei sau a comunei;


• sa privegheze curatenia lor; in caz de boala sau accident sa vesteasca corporatia si pe parinti sau pe acei cari ii ingrijesc;


• sa privegheze ca ucenicii si calfitele sa aiba, cusut pe haina, semnul distinctiv al breslei lor``.


• Legea prevedea doua modalitati de incetare a contractului de ucenicie: incetarea contractului cu si fara preaviz (art. 48 si art. 49 din Legea din 1912).

Patronul avea dreptul de a dispune incetarea contractului de ucenicie, fara preaviz, in urmatoarele situatii:

• ``daca, in urma plangerii patronului, presedintele breslei constata ca ucenicul nu poate invata mestesugul;


• daca acesta insulta sau loveste pe patron sau pe oricine din familia patronului;


• daca ucenicul este atins de o boala molipsitoare``.


• Ucenicul avea dreptul sa inceteze contractul de ucenicie fara preaviz in urmatoarele situatii:


• ``daca patronul abuzeaza de dreptul sau de putere parinteasca;


• daca patronul sau cineva din ai casei sau atelierului savarseste acte imorale asupra ucenicului sau calfitei;


• daca sanatatea,ucenicului sau calfitei ar fi amenintata prin continuarea lucrului``.

In urmatoarele situatii, patronul putea dispune incetarea contractului de ucenicie numai dupa respectarea unui termen de preaviz:

• ``daca ucenicul sau calfita este bolnav mai mult de doua luni.


• daca mesterul inceteaza exercitiul meseriei sale, dator fiind in acest caz a despagubi pe ucenic sau calfita de cheltuielile pricinuite``.


• Ucenicul, calfita, parintii sau cei cari il ingrijesc puteau dispune incetarea contractul de ucenic sau calfita, cu o instiintare premergatoare de 15 zile, in urmatoarele situatii:


• ``daca patronul nu-si indeplineste indatoririle legale si contractuale fata de el;


• daca patronul cade in stare de faliment; in acest caz si judecatorul sindic poate desface contractul de ucenic sau calfita;


• daca patronul isi stramuta atelierul in alta localitate;


• daca patronul este atins de o boala care tine mai mult de o luna sau de o boala molipsitoare si nu are inlocuitor``.

Av. Costel Gilca
Director - Revista de Drept Social

¹ A se vedea Costel Gilca ``Aparitia si dezvoltarea sistemului de securitate sociala in Romania`` in RRDM nr. 1/2006
² Art. 1 (1) Prezentul cod reglementeaza domeniul raporturilor de munca, modul in care se efectueaza controlul aplicarii reglementarilor din domeniul raporturilor de munca, precum si jurisdictia muncii.
(2) Prezentul cod se aplica si raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai in masura in care acestea nu contin dispozitii specifice derogatorii.
³ ``Art. 1. - Meseriile supuse dispozitiunilor legii de fata sunt acelea de: "Abagiu, alamagiu, argintar, armuirier; Barbier, blanar, boiangiu, brodist, brutar; Caldarar. caramidar, caretas, caciular, cartonagist, cavaf, ceaprazar, ceasornicar, ceramist, betonist, cizelar, cioplitor in piatra, cizmar, coafor, cofetar, cojocar, corsetier, croitor, cuferar, curelar, cusutoreasa, cutitar; Decorator, dogar, dulgher; Fierar, florist, fochist; Giuvaergiu, gravor, geamgiu; Incadrator, impletitor de cosuri, de scaune, etc.; instalator de apa, gaz, electricitate, etc.; Lacatus, lampist, legator de carti, litograf, lumanarar; Manusar, mecanic, modista, mozaist; Olar, ornamentist; Palarier, pantofar, parchetar, pavator, perier, plapumar, pictor de firme, poleitor; Rotar, richtuitor; Sapunar, scarar, sculptor, sculptor in lemn. selar, sobar, sforar, strungar, stucator, sepcar, sindrilar, stipuitor; Tabacar, tapetar, tapiter, tamplar, tesator, tinichigiu, tipograf, tricotar, turnator de metale; Umbrelar; Vopsitor; Zidar, zincograf, zugrav; precum si meseriile similare cu cele de mai sus.
Casa centrala a meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti poate mari numarul meseriilor aratate mai sus``.
⁴ ``Art. 2. aa��`` Sunt supusi legii de fata in tot ce priveste participarea la breasla:
Ucenicii, calfitele, calfele, lucratorii din fabrici cu pregatire de mestesug si mesterii, cari se indeletnicesc cu vreuna din meseriile aratate mai sus, fie ca lucreaza pe socoteala lor sau pe socoteala altuia, fie acesta mester, intreprinzator sau fabricant;
Mestesugarii din comunele rurale, cari in exercitiul mestesugului intrebuinteaza calfe sau ucenici.
Vor participa numai la corporatie muncitorii si lucratorii nemeseriasi sau fara pregatire de mestesug din fabrici, mine si cariere si din orice intreprindere industriala``.
<sup>5</sup> ``Art. 5. aa��`` Strainii pot exercita in Romania oricare din meseriile enumerate la art. 1, daca si Romanii se bucura de aceleasi drepturi in Statul ai carui supusi sunt acei straini. Strainii cari nu se bucura de nici o protectiune sunt scutiti de aceasta dovada.
Casa centrala poate, insa, da autorizarea de a exercita una din aceste meserii, chiar in cazul cand nu se va putea constata reciprocitatea.
Legea de fata nu schimba nimic din cele statornicite in aceasta materie prin conventiunile internationale``.
⁶ ``Art. 4: Nevarstnicii de la 16 ani in sus, cu buna purtare si sarguinta la mestesug, pot fi declarati de comitetul breslei ca majori, in tot ce priveste meseria lor``.
⁷ Art. 6. aa��`` Oricine se poate indeletnici cu una sau mai multe meserii, daca indeplineste conditiunile cerute pentru fiecare din ele.
Art. 7. aa��`` Orice meserias este liber a lucra nu numai in localitatea unde locueste, ci si in oricare localitate``.
<sup>8</sup> A se vedea N. Iorga Breasla blanarilor din Botosani - Catastihul si actele ei, Librariile Socec & Comp., C. Sfetea si Libraria Nationala, 1911
<sup>9</sup> Publicat in Monitorul Oficial, partea I, nr. 372 din data de 27 mai 2011
<sup>10</sup> ``Ca sa fii luotori de sama si purtatori de grija la toate trebile si oranduelile breslii, si noi, breslasii, inca sa fimu supusi la toate poruncile ce sa va porunci de acesti mai susu aratati, dupa cumu arata si carte gospodu si catastivulu; la cari saa��a��au primitu toata briasla si saa��a��au si iscalitu mai AA�osu. Letu 726[8]: Toderu Muculu blanaru; Tanase capt., blanaru; Todosi sinu Gligore blanaru, epitropu; Stefanu slicaru Caramalau, Lupulu Bordeianu; Ionita Esanu, ginere Soponaru; Pavalu frate lui Mihalache; Tudose tiju; Ionita Dabije; Ionita bratu Neculai; Toderu Zgarce; Ionu bratu Iamandache; Stefanu Camanaru; Manoli sanu popei Dumitrasu otu (?) Barati``
<sup>11</sup> Publicat in Buletinul Oficial nr. 37 din 26 aprilie 1976
<sup>12</sup> ``Art. 22. aa��`` Copiii cari naa��a��au implinit 11 ani nu pot fi primiti ca ucenici. Baietii cari au mai putin de 15 ani si fetele cari au mai putin de 17 ani nu pot fi intrebuintati la lucrari primejdioase, vatamatoare sanatatii sau nepotrivite cu puterile lor.
Lista lucrarilor primejdioase se va stabili de Casa centrala in urma parerii Consiliului mixt de igiena industrial``.
¹³ Art. 22.