INTEGRAL: Hotararea CEDO in Cauza Rupa impotriva Romaniei (Nr. 1)

"(...) Actiunea poate fi pornita in termen de un an de la ramanerea definitiva a hotararii de achitare sau de la data ordonantei de scoatere de sub urmarire."

87. Articolul 410 alin. 3 din Codul de procedura penala a fost introdus prin Legea nr. 281/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta prevede urmatoarele:

"(3) De asemenea, pot fi atacate cu recurs in anulare hotararile definitive pronuntate in cauzele in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a unui drept prevazut de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Instanta nu va putea obliga statul la plata unor despagubiri care au fost acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului si incasate de victima incalcarii unui drept prevazut de aceasta.

[...]"

III. Izvoare internationale

A. Recomandarea nr. R (87) 3 a Comitetului Ministrilor Consiliului Europei catre statele membre referitoare la regulile europene ale penitenciarelor (adoptata de Comitetul Ministrilor la 12 februarie 1987, in cadrul celei de-a 404-a reuniuni a Delegatilor Ministrilor)

88. Fragmentele relevante din regulile europene ale penitenciarelor sunt redactate dupa cum urmeaza:

"Disciplina si pedeapsa

(...)

Masuri de constrangere

39. Utilizarea lanturilor sau catuselor trebuie sa fie interzisa. Catusele, camasile de forta si alte mijloace de constrangere corporala nu vor fi niciodata aplicate cu titlu de sanctiune. Ele nu vor putea fi folosite decat in cazurile urmatoare:

(...)

b. pentru motive medicale, ca urmare a indicatiilor si sub ingrijirea doctorului;

c. din ordinul directorului, in cazul in care celelalte mijloace de control au dat gres pentru protejarea detinutului impotriva automutilarii (...)

40. Modelul si modul de utilizare a instrumentelor de constrangere autorizate in articolul precedent trebuie stipulate prin lege sau reglementari in vigoare. Aplicarea lor nu trebuie continuata peste timpul strict necesar."

B. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) privind vizita efectuata in Romania in perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995

89. La data de 19 februarie 1998, CPT a publicat un raport in urma vizitei efectuate in Romania in perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995, ce cuprinde urmatoarele constatari referitoare la conditiile materiale din locurile de detentie ale politiei:

"(...)

84. Pe langa locurile de detentie ale politiei desemnate oficial ca atare, delegatia CPT a mai vizitat si cateva alte cladiri ale politiei in care pot fi privati de libertate suspectii: sediile politiei municipale din Cluj-Napoca si Timisoara, comisariatele de politie nr. 2, 3 si 4 din Timisoara si doua cladiri ale politiei transporturilor din Timisoara, si anume sediul politiei si localurile de politie situate in interiorul garii feroviare.

85. Sediul politiei municipale din Cluj-Napoca dispunea de o celula de 15 m² de care se servea pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Celula continea o banca, avea acces la lumina zilei si era prevazuta cu iluminat artificial. In consecinta, era potrivita pentru sederi temporare in detentie (adica pentru o durata de cateva ore).

Totusi, in momentul vizitei delegatiei (ora 21,00), in celula se afla o persoana care, in mod evident, urma sa isi petreaca noaptea acolo; partea interesata nu avea la dispozitie nici saltea, nici paturi.

86. La sediul politiei municipale din Timisoara, delegatiei i s-a prezentat mai intai un amfiteatru folosit pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Cateva astfel de persoane se aflau in sala - prinse cu catusele de scaun - in momentul vizitei delegatiei. Din discutiile cu mai multe persoane detinute s-a constatat ca sediul politiei dispunea si de un loc de retinere la parter/subsol. Deoarece delegatia a insistat sa il vada (...), acest spatiu a fost in final localizat; parea sa fie in curs de renovare.

Conform declaratiilor persoanelor detinute si ale functionarilor de politie, precum si din observatiile facute de delegatia insasi, era evident ca in mod frecvent persoanele isi petreceau noaptea in detentie la sediul politiei municipale, insa fara a avea la dispozitie nici saltea, nici paturi.

87. Celelalte cladiri de politie vizitate la Timisoara nu dispuneau de niciun loc conceput special pentru a retine persoane. Persoanele private de libertate erau tinute intr-un birou si ar fi putut fi prinse cu catusele de un corp de mobila daca ar fi fost necesar din motive de securitate. (...)"

IN DREPT

I. Asupra exceptiilor preliminare ale Guvernului

90. In stadiul initial al analizei admisibilitatii prezentei cereri, Guvernul a invocat doua exceptii de neepuizare a cailor de recurs interne: a) a sustinut ca, chiar si in lipsa unei solutii de a cerceta penal persoanele pe care reclamantul le considera raspunzatoare de relele tratamente pe care pretinde ca le-ar fi suferit, acesta ar fi putut sa obtina o redresare in dreptul intern introducand o actiune in daune-interese in fata instantelor civile, neinceperea urmaririi penale data de parchet in urma plangerilor sale neimpiedicand sesizarea instantelor civile; b) daca reclamantul nu era multumit de avocatul sau numit din oficiu, considerand ca acesta nu i-a asigurat o aparare eficienta, asa cum prevede art. 6 A§ 3 c) din Conventie, ar fi putut sa ii ceara fie procurorului sesizat cu ancheta, fie instantelor, sa il inlocuiasca.

In decizia sa din data de 14 decembrie 2004 asupra admisibilitatii, Curtea a apreciat ca aceste chestiuni erau atat de strans legate de fondul capetelor de cerere intemeiate pe art. 13 coroborat cu art. 3 din Conventie si, respectiv, pe art. 6 A§ 3, incat nu putea sa le disocieze de analiza capetelor de cerere respective (paragrafele 98 si 100 din decizie). Din acest motiv, Curtea va analiza exceptiile preliminare ale Guvernului in cadrul aprecierii sale cu privire la capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva art. 3 coroborat cu art. 13 si din perspectiva art. 6 A§ 3 c) din Conventie.

II. Asupra pretinselor incalcari ale art. 3 din Conventie

91. Reclamantul sustine ca ar fi avut loc mai multe incalcari ale art. 3 din Conventie, care prevede urmatoarele:

"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

92. Curtea constata ca acest capat de cerere se refera, pe de o parte, la tratamentele suferite de reclamant cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998 si in timpul detentiei sale pana la data de 29 ianuarie 1998 la sediul Politiei din Deva, precum si cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 si in timpul detentiei sale la sediul Politiei din Deva pana la data de 4 iunie 1998 si, pe de alta parte, la lipsa unei anchete efective in ceea ce priveste aceste sustineri.

A. Principii generale

93. Curtea reaminteste ca art. 3 din Conventie consfinteste una dintre valorile fundamentale ale societatilor democratice. Chiar si in cele mai dificile situatii, cum ar fi lupta impotriva terorismului sau a crimei organizate, Conventia interzice in termeni absoluti tortura, pedepsele si tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restrictie, aspect prin care contrasteaza fata de majoritatea clauzelor normative ale Conventiei si Protocoalelor nr. 1 si 4, iar conform art. 15 A§ 2, el nu sufera nicio derogare, nici macar in caz de pericol public ce ameninta viata natiunii (Labita impotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, A§ 119, CEDO 2000-IV; Selmouni impotriva Frantei [MC], nr. 25.803/94, A§ 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absoluta, indiferent de provocarile victimei (Chahal impotriva Regatului Unit, hotararea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-V, p. 1.855, A§ 79). Natura infractiunii reprosate reclamantului este, asadar, lipsita de relevanta pentru analiza din perspectiva art. 3.

94. Pentru a intra sub incidenta art. 3, un rau tratament trebuie sa atinga un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativa prin esenta; ea depinde de toate datele cauzei si, in special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice si psihice, precum si, uneori, de sexul, varsta si starea de sanatate a victimei. Atunci cand un individ este privat de libertate, utilizarea fortei fizice asupra sa atunci cand ea nu este strict necesara prin comportamentul sau, lezeaza demnitatea umana si constituie, in principiu, o incalcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita impotriva Italiei, A§ 120, Ribitsch impotriva Austriei, hotararea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, A§ 38, si Tekin impotriva Turciei din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, A§A§ 52 si 53).

95. Curtea a considerat ca un anumit tratament este "inuman", in special pentru ca a fost aplicat cu premeditare ore intregi si pentru ca a produs, daca nu adevarate leziuni, cel putin puternice suferinte fizice si morale, si, in acelasi timp, "degradant", deoarece este capabil sa produca victimelor sale sentimente de teama, angoasa si inferioritate, menite sa le umileasca si sa le injoseasca. Pentru ca o pedeapsa sau tratamentul care o insoteste sa fie considerate "inumane" sau "degradante", suferinta sau umilinta trebuie, in orice caz, sa le depaseasca pe cele pe care le presupune o anumita forma de tratament sau de pedeapsa legitima. Intrebarea daca tratamentul a avut ca scop umilirea sau injosirea victimei este un alt element de luat in calcul (vezi, de exemplu, hotararile V. impotriva Regatului Unit [MC], nr. 24.888/94, A§ 71, CEDO 1999-IX, si Raninen impotriva Finlandei, mentionata mai sus, pp. 2821-2822, A§ 55). Totusi, lipsa unui asemenea scop nu exclude in mod definitiv o constatare de incalcare a art. 3.

In ciuda caracterului subsidiar al rolului sau in raport cu cel al instantelor interne, in contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 si 3 din Conventie, pentru a stabili daca in speta a avut loc incalcarea acestor articole, Curtea nu se considera legata nici de constatarile de fapt ale instantelor nationale, nici de modul de solutionare a procedurilor interne, atunci cand exista motive serioase care fac inevitabila abaterea de la ele.

96. Plangerile privind relele tratamente trebuie sustinute in fata Curtii prin elemente de proba adecvate (vezi, mutatis mutandis, Klaas impotriva Germaniei, Hotararea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, A§ 30). Curtea precizeaza in acest sens ca, pentru aprecierea elementelor de proba, ea retine criteriul probei "dincolo de orice indoiala rezonabila". Totusi, ea nu a avut niciodata ca scop sa imprumute demersul din ordinea juridica de la nivel national care aplica acest criteriu. Acesteia nu ii revine obligatia de a statua asupra vinovatiei in domeniul dreptului penal sau asupra raspunderii civile, ci asupra raspunderii statelor contractante fata de Conventie. Specificitatea sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Conventie - sa asigure respectarea de catre inaltele parti contractante a angajamentului lor, ce consta in recunoasterea drepturilor fundamentale consfintite de acest instrument - ii conditioneaza modul de a aborda problematica legata de probatoriu. In cadrul procedurii in fata Curtii nu exista niciun obstacol procedural in calea admisibilitatii unor elemente de proba sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adopta concluziile care, in opinia sa, sunt sustinute de o evaluare independenta a tuturor elementelor de proba, inclusiv deductiile pe care le poate extrage din faptele si observatiile partilor. In conformitate cu jurisprudenta sa constanta, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumtii necontestate, suficient de grave, exacte si concordante. In plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumita concluzie si, in acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate in mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plangerii formulate si de dreptul conventional aflat in joc. Curtea este atenta si la gravitatea unei constatari conform careia un stat contractant a incalcat drepturile fundamentale (vezi, printre altele, Natchova si altii impotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 si 43.579/98, A§ 147, CEDO 2005-VII, si jurisprudenta citata in aceasta).

97. Sensibila la vulnerabilitatea deosebita a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agentilor statului, cum sunt persoanele detinute, Curtea reitereaza ca procedura prevazuta de Conventie nu se preteaza intotdeauna unei aplicari riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba ii revine celui care afirma). Intr-adevar, in procedurile legate de cauzele de acest tip, in care un individ acuza agenti ai statului ca i-ar fi incalcat drepturile ce ii sunt garantate prin Conventie, este inevitabil ca Guvernul parat sa fie uneori singurul care are acces la informatiile capabile sa confirme sau sa infirme aceste afirmatii. Din acest motiv, faptul ca Guvernul nu furnizeaza astfel de informatii, fara a da acestui lucru o justificare multumitoare, poate nu numai sa aduca atingere respectarii de catre un stat parat a obligatiilor ce ii revin conform art. 38 A§ 1 a) din Conventie, ci si sa ii permita Curtii sa traga concluzii cu privire la temeinicia sustinerilor reclamantului (vezi Khoudoyorov impotriva Rusiei, nr. 6.847/02, A§ 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru acelasi principiu, din perspectiva art. 2, vezi hotararile Timurtas impotriva Turciei, nr. 23.531/94, A§ 66, CEDO 2000-VI, Akkum si altii impotriva Turciei, nr. 21.894/93, A§ 185, CEDO 2005-II (extrase).

98. Pentru aplicarea acestor principii, fiind vorba de o sustinere ce pune la indoiala conformitatea cu art. 2 A§ 2 a unei recurgeri la forta care provoaca moartea de catre agenti ai statului, in circumstante aflate sub controlul lor, Curtea a statuat ca imposibilitatea de a aduce lumina asupra circumstantelor exacte ale unei cauze nu ridica obstacole in calea constatarii unei incalcari materiale a art. 2, atunci cand Curtea s-a aflat in aceasta imposibilitate din motive imputabile in mod obiectiv organelor statului, si anume nerespectarea de catre guvernul parat a obligatiei sale de a explica intr-o maniera multumitoare si convingatoare desfasurarea faptelor si de a expune elemente care sa permita respingerea sustinerilor reclamantilor (Mansuroglu impotriva Turciei, nr. 43.443/98, A§A§ 80 si 99-100, 26 februarie 2008, si jurisprudenta citata in aceasta).

99. Aceasta solutie a fost preferata de Curte datorita apropierii dintre situatia persoanelor gasite vatamate sau moarte intr-o zona aflata sub controlul exclusiv al autoritatilor statului si cea a detinutilor, a caror stare de sanatate tine de raspunderea statului. Astfel, Curtea a statuat ca, in cele doua cazuri, persoanele in discutie se afla intr-o stare deosebit de vulnerabila fata de autoritati, iar evenimentele in discutie, in totalitatea lor sau doar intr-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea (vezi, mutatis mutandis, Akkum, mentionata mai sus, A§ 211).

100. Prin urmare, Curtea apreciaza, de aceasta data din perspectiva art. 3, ca imposibilitatea de a stabili circumstantele exacte in care o persoana a fost ranita, atunci cand ea se afla sub controlul agentilor statului, nu o impiedica sa ajunga la o constatare a incalcarii laturii materiale a acestui articol, in lipsa stabilirii de catre guvernul parat a desfasurarii faptelor intr-o maniera multumitoare si convingatoare, cu elemente de proba in sprijinul sau.

B. Aplicarea acestor principii in speta

1. Prima prindere a reclamantului si detentia sa din 28 pana la 29 ianuarie 1998

a) Argumentele partilor

101. Reclamantul sustine ca ar fi fost agresat la data de 28 ianuarie 1998 de catre 12 politisti care, dupa ce l-au batut, l-ar fi condus la sectia de politie din Hunedoara in portbagajul masinii. Acesta se plange de loviturile pe care le-ar fi primit in timp ce astepta sa fie audiat, precum si de conditiile inumane in care ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, inchis intr-o camera fara pat si fara toaleta, prins cu catusele de o bara metalica, fara sa poata bea sau manca si fara ca familia sa sa fie anuntata. In fine, partea interesata considera ca ancheta inceputa in urma plangerilor sale penale nu a respectat cerintele art. 3 din Conventie, in ceea ce priveste latura sa procedurala.

102. Guvernul sustine ca, la prinderea reclamantului in data de 28 ianuarie 1998, "singurul act de violenta aplicat in vederea imobilizarii [sale]" a constat in stropirea lui cu gaz lacrimogen si in punerea acestuia in catuse si ca aceste acte erau proportionate, avand in vedere necesitatea imobilizarii partii interesate. Acesta nu ar fi fost deloc agresat si nu ar fi prezentat nicio adeverinta medicala care sa dovedeasca sustinerile sale. In ceea ce priveste marturia pe care a adus-o in fata Curtii pentru a-si sustine pretentiile, ea ar fi indoielnica, deoarece acelasi martor nu a semnalat actele de brutalitate politieneasca cu ocazia depozitiilor pe care le-a dat la parchet si in fata judecatorului, in cadrul procesului sau penal.

Pentru a respinge sustinerile reclamantului, Guvernul se sprijina si pe concluziile anchetei conduse de parchetul militar teritorial. Admitand ca exista neconcordante intre depozitiile politistilor in ceea ce priveste desfasurarea interventiei lor si numarul de politisti care au participat la aceasta, Guvernul justifica aceste concluzii prin faptul ca, fiind repartizati in parcul hotelului si in parcare la momentul evenimentelor, politistii nu au intervenit toti in acelasi moment.

103. In plus, Guvernul sustine ca reclamantul nu a fost supus unor tratamente contrare art. 3 din Conventie in timpul detentiei sale in sala de retinere a Comisariatului de Politie din Hunedoara, in noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998; dimpotriva, partea interesata ar fi avut acces la toaleta, politistii i-ar fi oferit hrana si nu i s-ar fi pus catusele.

104. In final, Guvernul considera ca ancheta condusa de procurorul parchetului militar teritorial a respectat cerintele de celeritate si de eficienta prevazute de art. 3 din Conventie.

105. Reclamantul raspunde ca forta politieneasca folosita in momentul prinderii sale a fost disproportionata si ca nu a incercat sub nicio forma sa ii atace pe politisti. Acesta arata ca sufera de psihopatie de tip iritabil-impulsiv, pe care o califica drept boala psihica, si ca discernamantul sau este diminuat. Din cauza ca ar fi fost lovit in zona capului cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998, ar fi fost nevoie sa se interneze in spitalul psihiatric din Zam, unde ar fi fost ingrijit timp de o luna, pana la data de 9 martie 1998. In timpul internarii sale, simtindu-se mai in siguranta, acesta ar fi depus doua plangeri impotriva politistilor, la datele de 21 si 23 februarie 1998, insa, in mod evident, a fost prea tarziu pentru a obtine o adeverinta cu privire la leziunile cauzate cu 3 saptamani mai devreme. In fine, martorul I. Selaru i-ar fi declarat judecatorului ca i-ar fi vazut pe politisti agresandu-l, insa judecatorul nu l-ar fi lasat sa termine si ar fi refuzat sa consemneze aceasta parte a declaratiei.

106. In ceea ce priveste detentia sa in sala de retinere, reclamantul afirma ca ar fi avut mainile legate cu catuse de o bara metalica, a carei descriere ar figura in Ordinul Inspectoratului General de Politie nr. S/925/1994 privind salile de retinere. Deoarece si-a petrecut intreaga noapte de 28 spre 29 ianuarie 1998 imobilizat in acest fel, i-ar fi fost imposibil sa doarma, sa mearga la toaleta si sa se hraneasca. In acest sens, reclamantul gaseste prea putin credibile declaratiile date dupa mai mult de 4 ani de la incident de catre politistii care l-au supravegheat cu aceasta ocazie.

b) Aprecierea Curtii

107. Curtea se confrunta cu doua versiuni divergente ale circumstantelor prinderii reclamantului si ale detentiei sale din 28 pana la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Politie din Hunedoara.

108. Prin urmare, sarcina sa este sa isi formeze o opinie cu privire la faptele denuntate de reclamant, analizand cu o atentie deosebita datele ce i-au fost furnizate de parti.

i. In ceea ce priveste prinderea reclamantului

alfa) Latura materiala

109. In cauza de fata, Curtea distinge doua grupuri de elemente referitoare la circumstantele exacte ale prinderii reclamantului din data de 28 ianuarie 1998. In primul rand, aceasta dispune de textul a doua dintre cele 3 declaratii date de un martor ocular, I. Selaru, cu privire la evenimentele petrecute la data de 28 ianuarie 1998.

110. Analizand prima declaratie din data de 28 ianuarie 1998 (paragraful 16 de mai sus), Curtea observa ca martorul a declarat ca nu este in masura sa indice cu certitudine care a fost reactia reclamantului la sosirea politistilor. Circumstantele ce au caracterizat audierea martorului obliga Curtea sa dea dovada de prudenta in evaluarea acestei declaratii. In acest sens, este suficient sa reamintim ca I. Selaru a fost condus la comisariatul de politie in acelasi timp cu reclamantul, din motive ce raman incerte, ca a dat declaratia in fata ofiterilor ce apartineau aceleiasi unitati de politie, intocmai ca aceia care l-au prins pe reclamant, si ca ulterior a fost lasat liber.

111. In ceea ce priveste cea de-a doua declaratie data de I. Selaru ca martor in fata Tribunalului Judetean Hunedoara (paragraful 66 de mai sus), dosarul lasa sa se inteleaga ca aceasta a corespuns afirmatiilor reclamantului, insa, deoarece Guvernul a omis sa prezinte referatul cu privire la desfasurarea sedintei, cuvintele exacte ale acestei depozitii raman necunoscute.

112. In aceste circumstante, Curtea nu distinge niciun motiv de a se indoi de veridicitatea relatarii reclamantului, in masura in care declaratia scrisa de I. Selaru in data de 10 mai 2000 (paragraful 13 de mai sus), pe care Guvernul a omis sa o comenteze, corespunde cu cea data de acelasi martor in fata tribunalului judetean cu privire la circumstantele ce au caracterizat prinderea din data de 28 ianuarie 1998 si la incercarile lipsite de izbanda de a le denunta judecatorului.

113. Aceasta concluzie se impune cu atat mai mult cu cat Curtea Suprema de Justitie a calificat drept "contrar deontologiei, abuziv chiar" comportamentul politistilor in momentul prinderii reclamantului in luna ianuarie 1998. In opinia Curtii, aceasta recunoastere a faptelor pretinse de reclamant vine sa confirme declaratia lui I. Selaru. O astfel de constatare, neurmata de o reactie din partea organelor judiciare, este capabila sa dea nastere unei prezumtii de coniventa sau, cel putin, de asentiment din partea instantelor nationale fata de faptele reprosate agentilor statului din perspectiva art. 3 din Conventie.

114. Declaratiile succesive ale lui I. Selaru, dintre care una confirma fara echivoc relatarea reclamantului, iar celelalte doua nu o infirma sub niciun aspect, in concordanta cu constatarea Curtii Supreme de Justitie, precum si internarea reclamantului, la cererea sa, in spitalul din Zam, dupa 5 zile de la prinderea sa, constituie asadar primul grup de elemente relevante in analiza sustinerilor reclamantului.

115. In ceea ce priveste al doilea grup, acesta consta in elementele cunoscute numai de politistii care au participat la operatiunea din data de 28 ianuarie 1998. Daca exista documente referitoare la desfasurarea faptelor, trebuie constatat ca ele sunt detinute de organele statului parat. Pentru a sustine afirmatia ca forta de care au facut uz politistii pentru a-l aresta pe reclamant s-a limitat la utilizarea gazului lacrimogen si a catuselor, ar fi trebuit ca politia sa se fi prezentat cu reclamantul la medic in momentul retinerii sale. In lipsa unui examen medical efectuat in acel moment, Guvernul isi inchide posibilitatea de a respinge sustinerile referitoare la loviturile aplicate reclamantului in cap si in stomac.

116. Constienta de necesitatea de a da dovada de prudenta in analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins impotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, A§ 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregatita sa admita ca, in anumite circumstante, politia poate recurge la un anumit grad de forta, poate utiliza gaz lacrimogen si catuse pentru a imobiliza un suspect.

117. Mai ramane de aflat daca, in speta, recurgerea la astfel de metode era indispensabila. In circumstante precum cele din cauza de fata, Curtea se cuvine sa insiste in analiza sa asupra pregatirii arestarii. In acest sens, ea observa ca reclamantul era inscris la autoritatile publice ca suferind de psihopatie de tip iritabil-impulsiv din anul 1994 si ca, potrivit afirmatiilor politistului N.B. (paragraful 10 de mai sus), afectiunea de care suferea reclamantul era cunoscuta de serviciile de politie de mai multi ani.

118. De asemenea, Curtea constata ca operatiunea condusa de politie la data de 28 ianuarie 1998 a fost planificata, fiind vorba de organizarea unui flagrant delict asupra unei persoane cunoscute de serviciile de politie. Cu toate acestea, nu pare sa fi fost prevazuta nicio masura specifica pentru a preveni riscurile inerente unei operatiuni care ar implica prinderea unei persoane ce prezenta tulburari comportamentale, care s-ar fi putut manifesta prin riposte agresive si a carei capacitate de autocontrol, asa cum precizeaza raportul de expertiza din 26 martie 1998, era suprimata in timpul acestor episoade. In cazul concret, reclamantul fiind cunoscut, ar fi putut fi mobilizate forte de politie mai numeroase in vederea arestarii sale sau, in absenta acestei masuri, s-ar fi putut folosi o furgoneta speciala, pentru a evita sa fie transportat in portbagajul masinii de politie.

119. In ceea ce priveste loviturile ce i-au fost date in regiunea capului, din dosar reiese ca, dupa 5 zile de la prima sa prindere, la data de 4 februarie 1998, reclamantul a fost internat la spitalul psihiatric din Zam. Totusi, Guvernul nu a depus la dosar copia dosarului reclamantului din momentul internarii sale in acest spital, in ciuda cererii adresate de Curte la data de 19 martie 2002.

120. Astfel, omitand sa supuna partea interesata unui examen medical imediat dupa prinderea sa si sa furnizeze informatiile obtinute dupa 5 zile de la aceasta, Guvernul si-a anulat posibilitatea de a respinge sustinerile reclamantului in ceea ce priveste loviturile primite.

121. In aceste conditii, Curtea apreciaza ca reclamantul a suferit tratamente contrare art. 3 din Conventie.

beta) Latura procedurala

122. In ceea ce priveste ancheta initiata pornind de la plangerile depuse de reclamant, pentru a fi considerata eficienta, aceasta ar fi trebuit sa includa, de exemplu, investigatii detaliate si eficiente, care sa conduca la stabilirea circumstantelor exacte ale prinderii reclamantului si, daca ar fi fost cazul, la identificarea si la pedepsirea vinovatilor, precum si sa permita accesul efectiv al reclamantului la procedura de ancheta (Ay impotriva Turciei, nr. 30.951/96, A§A§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea impotriva Romaniei, mentionata mai sus, A§ 199).

123. Curtea reaminteste ca a statuat deja in mai multe cauze impotriva Romaniei ca anchetele conduse de procurorii militari ridicau indoieli serioase prin faptul ca acestia nu erau independenti prin raportare la politistii pe care trebuia sa ii cerceteze (Barbu Anghelescu impotriva Romaniei, nr. 46.430/99, A§ 67, 5 octombrie 2004; Bursuc impotriva Romaniei, nr. 42.066/98, A§ 107, 12 octombrie 2004).

124. In acest sens, Curtea constata ca, in ciuda starii vulnerabile a reclamantului, procurorul militar s-a limitat la a constata in rezolutia sa de neincepere a urmaririi penale din 22 mai 1998 ca partea interesata nu prezentase niciun certificat medical in sprijinul sustinerilor sale. Astfel, procurorul nu a considerat necesar sa identifice alti martori in afara politistilor care sa fi participat la prinderea din 28 ianuarie 1998, nici sa audieze martorii ce fusesera identificati, cum ar fi I. Selaru, pentru a stabili desfasurarea exacta a incidentului in discutie. De asemenea, procurorul nu i-a audiat nici pe membrii familiei reclamantului si a omis sa cerceteze daca dosarul partii interesate de la spitalul psihiatric din Zam continea precizari referitoare la sustinerile sale de rele tratamente.

125. Daca din dosarul anchetei reiese ca politistii cercetati au dat declaratii, Curtea se afla in imposibilitatea de a stabili daca procurorul a putut sa ii interogheze el insusi sau daca era vorba de depozitii scrise ce ii fusesera comunicate, conform practicii obisnuite folosite atunci cand sunt pusi sub acuzare politisti. Dosarul nu lasa sa se inteleaga nici daca aceste depozitii au fost date in cadrul procedurii pornite impotriva reclamantului sau cu privire la plangerea acestuia impotriva politistilor. In plus, Curtea observa ca nicio confruntare intre reclamant si acestia nu a fost organizata, desi relatarile lor referitoare la evenimentele din 28 ianuarie 1998 erau divergente in puncte esentiale.

126. Rezolutia de neincepere a urmaririi penale din 22 mai 1998 reflecta, pe de alta parte, aceste lipsuri, in masura in care procurorul s-a multumit sa rezume in cadrul acesteia faptele pe care le considera stabilite, fara nicio trimitere la probele ce fusesera stranse in cadrul anchetei si fara nicio analiza a acestora. In ceea ce il priveste pe procurorul ierarhic superior, acesta a confirmat neinceperea urmarii penale, tot fara a o motiva.

127. In concluzie, ancheta efectuata cu privire la plangerile penale ale reclamantului a dus la o rezolutie de neincepere a urmaririi penale bazata exclusiv pe declaratia partii interesate din 20 martie 1998 si pe probe neidentificate in rezolutia respectiva. In opinia Curtii, aceasta ancheta este departe de a respecta cerintele de eficienta si efectivitate pe care le impune art. 3 din Conventie (Sultan Oner si altii impotriva Turciei, nr. 73.792/01, A§A§ 139-143, 17 octombrie 2006).

128. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata, tinand cont de conditiile in care s-a desfasurat prinderea reclamantului in data de 28 ianuarie 1998, incalcarea art. 3 din Conventie, atat sub aspectul laturii sale materiale, cat si pe latura sa procedurala.

ii. In ceea ce priveste detentia din 28 pana la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Politie din Hunedoara

alfa) Latura materiala

129. In acest moment, Curtea trebuie sa analizeze conditiile in care reclamantul afirma ca ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 in sala de retinere a Comisariatului de Politie din Hunedoara.

Curtea se arata deosebit de preocupata de sustinerile reclamantului, avand in vedere circumstantele ce au caracterizat prinderea partii interesate si starea sa psihica. Sub acest din urma aspect, Curtea constata ca antecedentele medicale ale reclamantului fusesera aduse la cunostinta politistilor de catre acesta, dupa cum se arata in procesul-verbal intocmit cu ocazia plasarii sale in sala de retinere.

130. In acest context, Curtea apreciaza ca este important sa reaminteasca faptul ca interdictia generala enuntata la art. 3 din Conventie le impune autoritatilor nationale obligatia de a veghea asupra sanatatii si confortului general ale unui detinut, ceea ce presupune, printre altele, obligatia de a-l hrani corespunzator (vezi Ilascu si altii impotriva Moldovei si Rusiei [MC], nr. 48.787/99, A§ 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs impotriva Letoniei, nr. 64.846/01, A§ 78, 15 iunie 2006).

131. Curtea observa in continuare ca nu au aparut controverse intre parti cu privire la faptul ca in sala de retinere in care reclamantul a fost tinut singurul mobilier erau niste banci metalice, precum si o bara metalica a carei destinatie era sa permita legarea cu ajutorul catuselor a persoanelor violente. Referitor la acest lucru, Curtea face trimitere la constatarile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii referitoare la echiparea defectuoasa a salilor de retinere, precum si la practica ce consta in legarea cu catuse de diversele piese de mobilier a persoanelor retinute in aceste sali (paragraful 89 de mai sus).

132. Curtea nu considera necesar sa mai insiste asupra sustinerilor reclamantului, contestate de Guvern, conform carora acesta a fost lipsit de hrana in timpul noptii si nu a putut merge la toaleta.

133. Intr-adevar, Curtii ii este suficient sa constate faptul ca reclamantul si-a petrecut noaptea urmatoare prinderii sale intr-o sala prevazuta numai cu banci metalice, vadit nepotrivita pentru detentia unei persoane ce prezenta probleme medicale precum cele de care suferea reclamantul, si fara niciun examen medical.

134. Tinand cont de vulnerabilitatea reclamantului, prins cu cateva ore mai inainte in conditii pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din Conventie, aceasta considera ca starea de angoasa inerenta conditiilor descrise a fost fara indoiala exacerbata de faptul ca supravegherea sa a fost incredintata unor politisti ce participasera la prinderea sa.

135. Aceste considerente determina Curtea sa constate ca conditiile in care reclamantul a fost tinut in noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 in sala de retinere a Comisariatului de Politie din Hunedoara au constituit un tratament degradant, contrar art. 3 din Conventie.

beta) Latura procedurala

136. In ceea ce priveste ancheta inceputa in urma celor doua plangeri ale reclamantului prin care acesta denunta, printre altele, conditiile de detentie din sala de retinere si, in mod special, faptul ca a fost tinut cu catuse intreaga noapte, Curtea nu distinge niciun element capabil sa duca la o concluzie diferita de cea la care a ajuns cu privire la sustinerile de rele tratamente aplicate cu ocazia prinderii reclamantului, si anume ca aceasta ancheta a fost lipsita de efectivitatea impusa de art. 3 din Conventie. Referitor la acest lucru, Curtea se limiteaza la a constata ca rezolutia de neincepere a urmaririi penale din 22 mai 1998 nu contine nicio trimitere la afirmatiile reclamantului referitoare la conditiile materiale de detentie din sala de retinere a Comisariatului de Politie din Hunedoara.

137. Pe scurt, este cazul sa se constate incalcarea art. 3 din Conventie, sub aspectul laturii sale materiale, precum si pe latura sa procedurala, din cauza conditiilor in care a fost tinut reclamantul in noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 si a ineficientei anchetei referitoare la acestea, desfasurata de parchetul militar teritorial.

2. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 si detentia sa pana la data de 4 iunie 1998 la Comisariatul de Politie din Deva

a) Argumentele partilor

138. Reclamantul sustine ca ar fi suferit rele tratamente la data de 11 martie 1998: cativa politisti ar fi patruns ilegal in apartamentul sau, l-ar fi tras afara si l-ar fi snopit in bataie cu lovituri de picioare, apoi l-ar fi condus la comisariat in lipsa unui mandat de arestare. In ceea ce priveste regimul detentiei sale pana la data de 4 iunie 1998, reclamantul sustine ca ar fi fost imobilizat timp de 16 zile cu ajutorul dispozitivului "T", cu picioarele si mainile prinse in lanturi, ca ar fi petrecut restul de 81 de zile de detentie cu picioarele prinse in lanturi si ca, ocazional, ar fi fost legat de pat. In timpul acestor 81 de zile nu si-ar fi putut vedea familia si nu ar fi putut beneficia de asistenta medicala adecvata, ceea ce i-ar fi determinat o situatie de dependenta, frustrare, umilinta si de angoasa. Pe tot parcursul perioadei in care ar fi fost legat de pat, nu ar fi putut sa se spele, sa manance singur sau sa mearga la toaleta si sa se miste si ar fi fost nevoit sa apeleze la colegii sai de celula pentru a-si satisface nevoile fiziologice. Aceasta situatie i-ar fi cauzat o suferinta si o umilinta teribila, pe care o califica drept tortura. In fine, el sustine ca in timpul procesului sau penal, a fost dus in fata Tribunalului Judetean Hunedoara cu catuse la maini si cu lanturi la picioare si ca aceste dispozitive de imobilizare nu i-au fost scoase in timpul sedintelor publice. El considera ca expunerea sa in acest mod in fata judecatorilor, a avocatilor, a familiei sale si a altor persoane constituie un tratament degradant.

139. Reclamantul mai sustine ca plangerile sale referitoare la relele tratamente ce i-ar fi fost aplicate cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 nu au facut obiectul unor investigatii din partea autoritatilor nationale competente.

140. Guvernul subliniaza caracterul periculos al reclamantului, care ar fi fost pregatit sa recurga la acte de violenta de indata ce nu se mai afla intr-o situatie familiara si ale carui reactii ar fi fost disproportionate cu situatia cu care era confruntat. Guvernul califica psihopatia de care sufera reclamantul drept boala psihica si sustine ca aceasta boala este capabila sa ii accentueze inclinatia spre violenta. La data de 11 martie 1998, petentul i-ar fi amenintat cu un briceag pe politistii veniti sa il aresteze si chiar l-ar fi lovit pe unul dintre ei cu un topor. Politistii nu ar fi facut uz excesiv de forta, avand in vedere caracterul periculos, violent si antisocial al reclamantului. Guvernul recunoaste totusi ca, in lipsa unei anchete oficiale asupra circumstantelor prinderii, este greu de evaluat gradul de forta utilizata impotriva reclamantului in momentul ridicarii sale.

In ceea ce priveste conditiile de detentie, Guvernul afirma ca reclamantul a avut picioarele legate cu lanturi timp de 10 zile, si nu 81 de zile, drept sanctiune pentru diferitele abateri de la regulamentul de ordine interioara al institutiei de detentie in care fusese plasat. Aceasta sanctiune ar fi avut ca scop protejarea persoanelor detinute in aceeasi celula, si nu umilirea sau injosirea reclamantului. In timpul detentiei sale, reclamantul ar fi putut sa mearga in mod liber la toaleta; el ar fi beneficiat de asistenta medicala adecvata si ar fi primit de 8 ori vizita medicului institutiei. In plus, el ar fi avut contacte cu familia sa, deoarece a primit de la aceasta 3 pachete.

141. Reclamantul considera ca numarul de politisti prezenti la retinerea sa era in mod evident disproportionat fata de scopul urmarit, si anume obligarea sa de a prezenta in fata parchetului adeverintele medicale cerute. Politistii l-ar fi hartuit pentru a-l face sa cedeze din punct de vedere psihic si, astfel, ar fi dat politiei un motiv sa il aresteze. Reclamantul reitereaza faptul ca a avut picioarele legate cu lanturi in cele 81 de zile de detentie la Comisariatul de Politie din Deva si sustine ca acest regim este contrar standardelor internationale in materie de persoane detinute, printre care si anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei, si nu se putea justifica.

In ceea ce priveste reactiile sale de irascibilitate, consecinta a handicapului sau atestat de autoritatile medicale inca din anul 1994, reclamantul sustine ca nu a primit un tratament medical adecvat, capabil sa ii stabilizeze starea psihica, ci i s-au prescris de catre medicul institutiei de detentie numai calmante utilizate in caz de insomnie.

b) Aprecierea Curtii

142. Ca si in cazul circumstantelor ce au caracterizat prima prindere a reclamantului si detentia sa din 28 pana la 29 ianuarie 1998, Curtea observa ca versiunile partilor in ceea ce priveste desfasurarea faptelor difera sub aspecte esentiale. Astfel, spre deosebire de reclamant, Guvernul sustine ca utilizarea fortei la prinderea sa a fost necesara tocmai din cauza reactiei petentului fata de politisti si ca forta folosita a ramas proportionala cu opozitia manifestata de acesta. In plus, regimul aplicat reclamantului in timpul detentiei sale la centrul de detentie al Comisariatului Central de Politie din Deva ar fi fost justificat de comportamentul sau violent.

i. In ceea ce priveste conditiile prinderii

alfa) Latura materiala

143. In analizarea circumstantelor ce au caracterizat prinderea reclamantului din data de 11 martie 1998, sarcina Curtii se dovedeste a fi deosebit de dificila deoarece, dupa cum admite si Guvernul in observatiile sale, autoritatile nationale nu au efectuat investigatii referitoare la sustinerile de rele tratamente formulate de reclamant.

Prin urmare, Curtea se vede constransa sa isi limiteze analiza la documentele depuse de parti la dosar, intelegandu-se faptul ca va putea trage concluzii din absenta investigatiilor, in masura in care elementele pe care le detine nu ii permit sa stabileasca in mod clar si neechivoc desfasurarea faptelor contestate.

144. In speta, Curtea observa ca, astfel cum a afirmat reclamantul, dupa ce l-au imobilizat, politistii i-au aplicat lovituri de picioare inainte sa il conduca la comisariatul de politie. Aceasta versiune a faptelor, mentinuta in mod constant de catre reclamant in fata autoritatilor interne, in special in depozitiile sale in fata procurorului din data de 11 martie 1998, este sustinuta de declaratiile celor 2 martori oculari, mama partii interesate si domnul Stoica (paragrafele 29-30). In declaratiile lor din data de 10 mai 2000, cei 2 martori au afirmat intr-adevar ca i-au vazut pe politisti lovindu-l cu picioarele pe reclamant.

145. Curtea nu distinge motive pentru a pune la indoiala credibilitatea acestor declaratii, cu atat mai mult cu cat, pe de o parte, Guvernul admite ca a fost folosita forta in vederea imobilizarii reclamantului si, pe de alta parte, deoarece este imposibil, in absenta unei anchete, sa se stabileasca daca forta utilizata cu aceasta ocazie a fost proportionala cu comportamentul reclamantului. Desigur, acesta din urma a fost vazut de un medic chiar in ziua arestarii sale preventive. Totusi, Curtea nu este sub nicio forma convinsa de caracterul riguros si aprofundat al examenului practicat cu aceasta ocazie. Intr-adevar, spre deosebire de situatia altor detinuti, fisa acestui examen medical nu indica ora la care a avut loc. In plus, singurele mentiuni inscrise in registrul medical se refera la antecedentele medicale ale reclamantului si constata faptul ca acesta putea suporta conditiile de privare de libertate. Astfel, nu se mentioneaza rezultatul exact al investigatiilor si nici actele medicale efectuate la acest examen, pe baza carora medicul a evaluat aptitudinea reclamantului de a suporta detentia inainte de a-l declara "apt de detentie". In final, Curtea acorda o importanta deosebita faptului ca medicul nu a precizat ca l-ar fi examinat cu stetoscopul pe reclamant si nici nu a constatat in mod formal lipsa urmelor de violenta de pe corpul partii interesate, lipsa mentiunilor in acest sens neputand in sine, in circumstante precum cele ce au caracterizat retinerea reclamantului, sa infirme sustinerile acestuia.

146. Curtea reaminteste ca nivelul probatoriului impus de art. 3 poate fi atins prin intermediul unei sume de indicii suficient de grave, exacte si concordante, asa cum este cazul in speta. Intr-adevar, in aprecierea sa, Curtea nu poate face abstractie de faptul ca autoritatile nationale sunt cele care detin singurul mijloc de proba care ar putea sa confirme sau sa infirme aceste sustineri, si anume caseta video inregistrata in momentul prinderii reclamantului. Or, acest mijloc de proba nu i-a fost prezentat Curtii, iar explicatia Guvernului, care sustine ca ar fi distrus caseta video deoarece nu putea fi folosita ca proba in procesul penal al reclamantului, nu convinge Curtea, din moment ce Guvernul nu a furnizat nici decizia autoritatii competente de a o distruge si nici actul procedural care sa ateste executarea acestei decizii, si nici nu a formulat vreun comentariu cu privire la originea inregistrarii cu prinderea reclamantului prezentata la televiziune (paragraful 38 de mai sus).

In acest sens, Curtea considera ca este cazul sa reaminteasca faptul ca, atunci cand numai statul parat are acces la informatiile care ar putea confirma sau infirma sustinerile unui reclamant, faptul ca acesta nu furnizeaza aceste informatii, fara a oferi vreo justificare satisfacatoare pentru omisiunea sa, ii poate permite Curtii sa traga concluzii referitoare la temeinicia sustinerilor reclamantului (Akkum si altii, mentionata mai sus, A§ 209).

147. In speta, avand in vedere tulburarile de personalitate pe care le prezenta reclamantul, precum si propria versiune a faptelor, Curtea poate admite, astfel cum a procedat si in ceea ce priveste prinderea din 28 ianuarie 1998, ca recurgerea la un anumit grad de forta pentru a-l dezarma pe reclamant ar fi putut fi impusa de reactia partii la incercarile fortelor de ordine de a executa un mandat de aducere.

Cu toate acestea, avand in vedere ca in speta nu era vorba de o operatiune inopinata si ca tulburarile de personalitate ale reclamantului erau cunoscute de fortele de ordine, Curtea nu isi poate explica de ce autoritatile nu au luat nicio masura pentru a preveni eventualele riscuri. Dimpotriva, actiunile politistilor care s-au prezentat la domiciliul reclamantului in jurul orei 5,00 dimineata, imbracati in civil, fara mandat de perchezitie sau de aducere, au determinat in mod sigur o crestere a nivelului de tensiune, facand astfel previzibila opozitia reclamantului.

148. Tocmai din cauza acestui comportament initial al politistilor, in speta, reactia ulterioara a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce ii revine Guvernului, care trebuie sa demonstreze ca forta folosita in timpul interventiei nu a fost excesiva sau disproportionata (vezi, per a contrario, Abdulkadir Aktas impotriva Turciei, nr. 38.851/02, A§ 83, 31 ianuarie 2008).

149. Curtea observa ca incidentul in cauza a fost mentionat de instantele interne numai cu ocazia procedurii penale indreptate impotriva reclamantului pentru acuzatia de trafic de mercur si cea de ultraj verbal. Or, hotararile instantelor nationale nu reusesc sa convinga asupra proportionalitatii fortei utilizate de organele de politie deoarece, pe de o parte, masurile luate de politisti pentru a-l imobiliza pe reclamant nu au fost deloc descrise in cadrul acestora, iar, pe de alta parte, probele ce au stat la baza declararii reclamantului ca vinovat de infractiunea de ultraj nu au fost precizate.

150. In aceste conditii, in lipsa unei anchete oficiale si efective cu privire la sustinerile reclamantului, astfel cum recunoaste Guvernul in observatiile sale, Curtii ii este imposibil sa stabileasca daca forta utilizata a ramas proportionala cu opozitia manifestata de reclamant.

151. Situatia ar fi putut fi alta daca reclamantul ar fi fost supus inainte de incarcerarea sa unui examen medical conform legii, in urma caruia medicul ar fi constatat in mod categoric lipsa oricaror urme de violenta pe corpul sau. Intrucat Guvernul nu a furnizat elemente care sa poata respinge sustinerile reclamantului in ceea ce priveste caracterul excesiv al fortei utilizate pentru a-l imobiliza, Curtea nu poate decat sa constate temeinicia capatului de cerere.

152. Curtea subliniaza si ca, in decizia sa din 20 februarie 2000, Curtea Suprema de Justitie a calificat drept abuzive actiunile politistilor cu ocazia prinderii reclamantului. Pentru Curte, aceasta constatare confirma nu numai realitatea faptelor sustinute de partea interesata, ci si lipsa de proportionalitate dintre interventia fortelor de ordine si opozitia manifestata de reclamant.

153. Aceste motive ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona in sensul ca, la prinderea sa, reclamantul a fost victima unui recurs excesiv la forta, constand in lovituri aplicate acestuia, acte de violenta ce constituie tratamente inumane.

Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie sub aspectul laturii sale materiale, din cauza circumstantelor ce au caracterizat prinderea reclamantului in data de 11 martie 1998.

beta) Latura procedurala

154. In decizia sa asupra admisibilitatii din data de 14 decembrie 2004, Curtea a observat ca reclamantul denuntase de mai multe ori autoritatilor relele tratamente suferite la data de 11 martie 1998, fara ca acest lucru sa determine o ancheta in acest sens.

155. In aceste conditii, Curtea considera ca lipsa totala de reactie a autoritatilor sesizate cu pretentiile reclamantului in ceea ce priveste prinderea sa din data de 11 martie 1998 constituie, fara nicio indoiala, o incalcare a art. 3 din Conventie sub aspectul laturii sale procedurale.

ii. In ceea ce priveste conditiile de detentie la Comisariatul de Politie din Deva

alfa) Latura materiala

156. Curtea constata ca relele tratamente denuntate de reclamant constau in imobilizarea sa cu ajutorul dispozitivului "T" timp de cel putin 16 zile si prin legarea lanturilor la picioare in timpul celor 81 de zile petrecute in arest preventiv la Comisariatul de Politie din Deva. In plus, reclamantul se plange ca nu a primit ingrijiri medicale adecvate starii sale de sanatate. In fine, el sustine o incalcare distincta a art. 3 din Conventie din cauza prezentarii sale in fata Tribunalului Judetean Hunedoara cu catuse la maini si cu lanturi la picioare.

157. In speta, informatiile cuprinse in adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judetean de Politie Hunedoara ii permit Curtii sa stabileasca faptul ca, in lunile martie si aprilie 1998, pe cand se afla la Comisariatul de Politie din Deva, reclamantul a fost supus unei sanctiuni cu izolarea celulara pentru 25 de zile, masura insotita de fiecare data de imobilizarea sa cu ajutorul catuselor la maini si al lanturilor la picioare. Din aceasta adresa mai reiese ca ambele masuri in discutie i-au fost aplicate reclamantului ca sanctiune pentru diferite abateri de la regulamentul de ordine interioara.

158. De asemenea, din adresa mentionata mai sus reiese ca in timpul detentiei sale la comisariatul de politie, reclamantul a fost imobilizat cu ajutorul catuselor la maini sau al lanturilor la picioare de fiecare data cand a fost dus la interogatoriu, precum si "cu alte ocazii, pentru a-l impiedica de la actiuni agresive si de la automutilare" (paragraful 44 de mai sus). Pe de alta parte, Curtea observa ca, in adresa sa din data de 11 iunie 2002, Directia Generala a Penitenciarelor nu a exclus posibilitatea ca reclamantul sa fi avut picioarele si mainile legate cu ajutorul dispozitivului "T" in timpul celor 81 de zile petrecute in detentie la Comisariatul de Politie din Deva (paragraful 50 de mai sus) si ca Guvernul nu a comentat acest document.

159. In aceste circumstante, din moment ce elementele de proba mentionate mai sus sustin la prima vedere versiunea prezentata de reclamant, Curtea considera ca Guvernului ii revine obligatia de a preciza care au fost masurile de constrangere aplicate reclamantului, precum si durata lor, comunicandu-i procesele-verbale referitoare la episoadele in care comportamentul reclamantului ar fi facut necesara imobilizarea sa. Or, astfel de documente nu i-au fost prezentate, astfel incat Curtea nu poate stabili cu exactitate numarul de zile in care reclamantul a fost imobilizat cu lanturi.

In orice caz, Curtea nu va mai insista asupra acestei chestiuni, dat fiind faptul ca, in cauza de fata, ii este suficient sa constate ca masurile de constrangere in discutie i-au fost aplicate reclamantului nu doar o data, dar si pe perioade lungi in timpul detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva.

160. Prin urmare, Curtea considera a fi un fapt cert faptul ca, in perioada incriminata, reclamantul a fost plasat in izolare celulara timp de 25 de zile si ca a fost imobilizat de mai multe ori si timp de mai multe zile cu ajutorul catuselor la maini si al lanturilor la picioare, precum si cu ajutorul dispozitivului "T". In plus, deoarece Guvernul nu a contestat versiunea reclamantului, Curtea considera de asemenea un lucru deja stabilit faptul ca, in prezentarile sale in fata Tribunalului Judetean Hunedoara, in cadrul sedintelor de judecata, reclamantului i s-a impus sa poarte lanturi la picioare si catuse.

161. In trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizarii catuselor si a altor instrumente de constrangere cu dispozitiile art. 3 din Conventie. Astfel, ea a statuat ca recurgerea la astfel de mijloace de constrangere nu ridica in mod normal nicio problema in ceea ce priveste art. 3 atunci cand ea este legata de o detentie legala si nu este insotita de utilizarea fortei sau expunerea in public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar in limite rezonabile. In acest sens, trebuie luat in considerare, de exemplu, inlaturarea pericolului ca persoana sa fuga sau sa produca vatamari sau alte prejudicii (Raninen impotriva Finlandei, mentionata mai sus, p. 2.822, A§ 56; Mathew impotriva Olandei, nr. 24.919/03, A§ 180, CEDO 2005-IX).

Atunci cand s-a recurs la mijloace de constrangere, Curtii ii revine obligatia de a stabili daca nu s-a depasit, in ceea ce priveste utilizarea fortei, gradul de proportionalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk impotriva Ucrainei, nr. 2.570/04, A§A§ 140-145, CEDO 2007-...). In ceea ce priveste analiza necesitatii de a imobiliza persoanele detinute in afara mediului penitenciar, Curtea acorda o importanta deosebita circumstantelor fiecarei spete in parte si se pliaza unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev impotriva Rusiei, nr. 52.058/99, A§ 102, 24 mai 2007).

162. In speta, Curtea constata mai intai ca, potrivit afirmatiilor Guvernului, izolarea celulara si imobilizarea reclamantului au fost aplicate drept sanctiuni, in special pentru faptul ca a distrus componente ale sistemului de iluminat natural din celula, pentru ca a proferat amenintari impotriva celorlalti detinuti, pentru ca a lovit in usa si ca a scos tipete.

163. Totusi, Curtea reaminteste ca tratamentul denuntat ca fiind contrar art. 3 din Conventie a constat nu numai in imobilizarea reclamantului cu ajutorul catuselor, dar si in utilizarea lanturilor la picioare pe o perioada de timp care, in mod evident, a depasit cele 25 de zile de izolare celulara impuse reclamantului.

164. Curtea nu dispune de niciun raport de incident care, potrivit afirmatiilor Guvernului, ar fi facut necesare izolarea si imobilizarea reclamantului. Astfel, Guvernul nu a prezentat nici procesele-verbale referitoare la aceste episoade, nici fisele medicale intocmite cu aceste ocazii, desi a sustinut in observatiile sale ca reclamantul fusese examinat de un medic inainte de plasarea sa in izolare celulara. Omitand sa trimita aceste documente, Guvernul si-a suprimat inca de la inceput posibilitatea de a dovedi ca masurile de constrangere aplicate reclamantului au fost impuse de comportamentul acestuia si ca perioada in care au fost aplicate aceste masuri nu depasise strictul necesar pentru a-l disciplina pe reclamant.

165. In orice caz, admitand chiar ca, din cauza tulburarilor sale comportamentale, reclamantul ar fi putut sa se manifeste in modul descris de Guvern, Curtea nu poate admite argumentele acestuia in ceea ce priveste necesitatea de a-l imobiliza. Intr-adevar, ea considera ca lipsita de relevanta justificarea intemeiata pe necesitatea de a-i proteja pe codetinuti impotriva manifestarilor agresive ale reclamantului, deoarece plasarea in izolare celulara ar fi fost mai mult decat suficienta in acest scop.

166. Daca reclamantul reprezenta un pericol pentru propria persoana, astfel cum sustine Guvernul, Curtea remarca faptul ca plasarea in izolare celulara si imobilizarea partii in cauza, in lipsa unui examen medical prealabil care sa permita stabilirea compatibilitatii starii sale psihice cu o astfel de masura si, la modul mai general, aptitudinea sa pentru viata in detentie, departe de a se dovedi necesare, ridica o problema distincta in ceea ce priveste obligatiile ce le revin statelor in temeiul art. 3 din Conventie.

167. Intr-adevar, astfel cum a mai afirmat Curtea in mai multe randuri, autoritatile au obligatia de a proteja sanatatea persoanelor private de libertatea lor si, in acest context, lipsa ingrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Conventie (KudAą²a impotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, A§ 94, CEDO 2000-XI; Keenan impotriva Regatului Unit, nr. 27.229/95, A§ 111, CEDO 2001-III).

168. In speta, reclamantul prezenta la data evenimentelor severe tulburari de personalitate care, conform raportului de expertiza psihiatrica din 26 martie 1998 al Laboratorului judetean de medicina legala din Hunedoara, presupuneau "o diminuare a campului constiintei" si "o nevoie imperioasa de a se manifesta intr-un mod agresiv si antisocial" (paragraful 82 de mai sus), care il lipseau de autocontrol in timpul acestor episoade. In plus, in aceste conditii, discernamantul sau era diminuat. Or, atat existenta tulburarilor de personalitate la reclamant, cat si modul in care acestea se manifestau, erau cunoscute de autoritati cu mult timp inainte de examenul psihiatric din 26 martie 1998 (paragrafele 10, 80-83 de mai sus).

169. Curtea observa in continuare ca reclamantul a fost plasat in izolare celulara si imobilizat de doua ori pentru o perioada totala de cel putin 25 de zile, fara ca autoritatile sa fi cerut in prealabil opinia unui medic psihiatru. In ceea ce priveste expertiza psihiatrica din 26 martie 1998, ea avea ca unic scop sa stabileasca daca reclamantul avea discernamant, in contextul faptelor de care era acuzat.

In plus, niciun element din dosar nu indica faptul ca reclamantul ar fi beneficiat de un control psihiatric in perioada petrecuta in izolare celulara. Dimpotriva, din adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judetean de Politie Hunedoara reiese ca singurele persoane autorizate sa il viziteze pe reclamant au fost seful departamentului de cercetari penale si ofiterul responsabil cu persoanele detinute.

170. Pe scurt, Curtea considera ca, avand in vedere antecedentele medicale ale reclamantului, tulburarile comportamentale care s-au manifestat imediat dupa arestarea sa preventiva si care ar fi putut sa puna in pericol propria persoana a reclamantului, autoritatilor le revenea sarcina de a-l supune de indata unui examen efectuat de un medic psihiatru pentru a determina compatibilitatea starii sale psihice cu detentia, precum si masurile terapeutice ce trebuiau luate in cazul sau special.

171. In ceea ce priveste perioadele in care reclamantul a avut picioarele legate cu lanturi, Curtii ii este suficient sa constate ca Guvernul nu a adus nicio justificare pentru aceasta masura.

172. Guvernul nu a incercat nici sa dovedeasca necesitatea de a-l imobiliza pe reclamant in timpul infatisarilor sale la Tribunalul Judetean Hunedoara cu lanturi la picioare si catuse la maini. In ceea ce o priveste, Curtea ar fi pregatita sa admita ca antecedentele medicale ale reclamantului dadeau motive de ingrijorare fata de existenta unui risc de violenta si ca, in aceste circumstante, utilizarea catuselor nu ridica o problema din perspectiva art. 3 din Conventie. Cu toate acestea, in lipsa oricarei justificari din partea Guvernului, ea considera ca acest risc ar fi putut fi acoperit prin intarirea escortei care il insotea pe reclamant si ca, prin urmare, recurgerea la lanturi pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea miscarii partii intr-un mod nerezonabil (Gorodnitchev, mentionata mai sus, A§ 105). La aceasta se adauga caracterul public necontestat al masurii in cauza.

173. Pentru a incheia, Curtea considera ca Guvernul nu a aratat motivele relevante capabile sa convinga ca, in speta, masurile de constrangere aplicate reclamantului in timpul detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva au fost necesare. Prin urmare, imobilizarea partii interesate timp de cel putin 25 de zile cu ajutorul catuselor si lanturilor, precum si pastrarea prelungita a lanturilor la picioare, constituie un tratament contrar art. 3 din Conventie.

174. Curtea se arata in mod deosebit preocupata de utilizarea lanturilor, in ciuda consensului care exista la nivel european in ceea ce priveste caracterul din punct de vedere obiectiv inuman si degradant al acestor mijloace de constrangere (vezi in acest sens anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de ministri al Consiliului Europei). Aplicate pentru o perioada atat de lunga, insotite de situatii atat de umilitoare precum imposibilitatea de a se spala si cea de a-si satisface nevoile fiziologice fara ajutorul altor persoane si provocand dureri acute, aceste masuri trebuie calificate, in opinia Curtii, drept tratament inuman. Fara indoiala, consecintele acestui tratament au fost amplificate de lipsa unui control medical adecvat, avand in vedere starea psihica vulnerabila a reclamantului, precum si de expunerea partii interesate in public, in fata instantei, cu picioarele legate cu lanturi.

175. Pe de alta parte, Curtea apreciaza ca, omitand sa il supuna pe reclamant unui examen medical in vederea stabilirii compatibilitatii starii sale psihice cu detentia, autoritatile si-au incalcat obligatiile care le sunt impuse de art. 3 din Conventie in materie de protectie a sanatatii si a confortului persoanelor detinute, in special prin acordarea unor ingrijiri medicale adaptate starii lor.

176. Rezulta ca, in speta, a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie din cauza circumstantelor ce au caracterizat detentia reclamantului la Comisariatul de Politie din Deva, in perioada 11 martie-4 iunie 1998.

beta) Latura procedurala

177. Referitor la acest capat de cerere, Guvernul i-a reprosat reclamantului, inca din stadiul analizei initiale a admisibilitatii, ca a omis sa aduca la cunostinta parchetului competent doleantele sale referitoare la conditiile materiale de detentie impuse in Comisariatul de Politie din Deva in perioada 11 martie-4 iunie 1998 (Rupa impotriva Romaniei (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, A§ 91).

178. Curtea apreciaza ca poate sa revina asupra argumentului initial pe care Guvernul l-a extras din nesesizarea parchetului referitor la aceasta parte a cererii, avand in vedere legatura stransa pe care argumentul il prezinta cu temeinicia acestui capat de cerere din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Conventie.

In acest context, Curtea constata ca, printre numeroasele petitii pe care reclamantul le-a adresat autoritatilor pentru a denunta conditiile de detentie la Comisariatul de Politie din Deva, cea pe care a trimis-o la Parlament a fost retransmisa Parchetului de pe langa Tribunalul Judetean Hunedoara, iar cea cu care l-a sesizat pe Presedintele Republicii, Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie. Curtea mai observa ca Codul de procedura penala roman obliga foarte clar procurorul sa faca cercetari cu privire la sustinerile de rele tratamente si de tortura, chiar si in lipsa unei plangeri penale formale din partea victimei, atunci cand afla prin orice mijloace ca a fost comisa o astfel de infractiune (paragraful 86 de mai sus). Or, in speta, desi plangerile cu care reclamantul a sesizat Camera Deputatilor si Presedintele Republicii au fost aduse la cunostinta organelor de urmarire penala, parchetul nu a pornit nicio ancheta pentru a stabili veridicitatea gravelor acuzatii de rele tratamente cu care a fost sesizat si, daca ar fi fost cazul, pentru a stabili identitatea persoanelor vinovate.

179. Astfel, Curtea apreciaza ca a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie si sub aspectul laturii sale procedurale, din cauza lipsei de reactie a organelor de urmarire penala fata de sustinerile reclamantului referitoare la conditiile materiale ale detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva.

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 3 coroborat cu art. 13 din Conventie

180. Reclamantul pretinde ca lipsa unei anchete eficiente cu privire la sustinerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanta care sa poata statua asupra cererii sale de despagubire si invoca in acest sens art. 6 A§ 1 din Conventie.

181. In contextul sustinerilor de incalcare a art. 3 din Conventie, Curtea a considerat intotdeauna ca ar trebui sa analizeze capetele de cerere ce tin de inexistenta, de nelegalitatea sau de ineficienta procedurilor de despagubire din perspectiva art. 13 din Conventie, ale carui garantii sunt mai mari decat cele ale art. 6 (Aydin impotriva Turciei, Hotararea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, A§ 102; Egmez impotriva Ciprului, nr. 30.873/96, A§ 102, CEDO 2000-XII).

182. Prin urmare, Curtea va analiza acest capat de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din Conventie, care prevede urmatoarele:

"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."

A. Argumentele partilor

183. Guvernul sustine ca rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului, emisa pe 22 mai 1998, nu il impiedica pe reclamant sa sesizeze o instanta civila cu o cerere in despagubire pentru rele tratamente, intrucat, spre deosebire de dreptul francez, in care inchiderea anchetei printr-o solutie de neincepere a urmaririi penale ar fi hotaratoare pentru drepturile cu caracter civil, in dreptul roman procurorul care da o solutie de neincepere a urmaririi penale sau trimite cauza in fata instantei penale nu statueaza asupra drepturilor cu caracter civil ale persoanei care s-a constituit parte civila. Din acest motiv, in dreptul roman, numai o hotarare definitiva a unei instante penale ar putea dobandi autoritate de lucru judecat in ceea ce priveste existenta faptei reprosate, identitatea si vinovatia invinuitului. Rezolutia de neincepere a urmaririi penale data de procuror nu ar fi, asadar, investita cu autoritate de lucru de judecat in ceea ce priveste latura civila a cauzei si nu ar putea reprezenta un obstacol in calea solutionarii favorabile a unei actiuni in despagubiri, indiferent care ar fi motivele ce justifica rezolutia de a nu incepe urmarirea penala.

184. Reclamantul sustine, pe de o parte, ca nu ar fi putut sa se constituie parte civila in procesul penal decat daca procurorul ar fi dispus inceperea urmaririi penale. Rezolutia de neincepere a urmaririi penale pronuntate l-ar fi lipsit asadar de dreptul de acces la o instanta competenta sa ii analizeze cererea in reparatie pentru fapte cu caracter penal. Presupunand ca ar fi introdus o actiune civila in daune-interese in fata unei instante, in afara cadrului penal al cauzei, accesul nu ar fi fost efectiv, o astfel de actiune fiind sortita esecului; intr-adevar, temeiul cererii civile ar fi constituit de fapte pe care numai procurorul ar avea competenta sa le stabileasca in cadrul anchetei. Or, in speta, neinceperea data de procuror ar fi fost motivata de lipsa de temei faptic al sustinerilor reclamantului, iar aceasta motivatie ar fi avut in practica o importanta decisiva in fata unei instante civile.

Reclamantul sustine, pe de alta parte, ca o actiune civila separata ar fi fost supusa unei taxe judiciare de timbru in valoare de 10% din suma reparatorie pretinsa. Or, avand in vedere starea sa materiala precara, imposibilitatea de a plati o astfel de suma ar constitui in sine un obstacol in calea sesizarii instantelor civile.

In final, reclamantul denunta pasivitatea organelor de urmarire penala in analiza plangerilor sale, precum si lipsa de reactie a procurorului care l-a audiat cu privire la sustinerile de rele tratamente, care i-au dat convingerea ca orice alt remediu intern ar fi fost sortit esecului.

B. Aprecierea Curtii

185. Curtea reafirma ca art. 13 din Conventie garanteaza existenta in dreptul intern a unei cai de atac care sa permita valorificarea drepturilor si libertatilor prevazute de Conventie, astfel cum le consfinteste aceasta. Consecinta acestei prevederi este, asadar, ca impune o cale de atac interna care sa abiliteze instanta nationala competenta sa fie sesizata cu continutul unui "capat de cerere pertinent", intemeiat pe Conventie, si sa ofere reparatia potrivita, chiar daca statele contractante se bucura de o anumita marja de apreciere in ceea ce priveste modalitatea de a se conforma obligatiilor care le sunt impuse de aceasta prevedere. Sfera de aplicare a obligatiei ce rezulta din art. 13 variaza in functie de tipul capatului de cerere pe care reclamantul il intemeiaza pe Conventie. Totusi, calea de atac prevazuta de art. 13 trebuie sa fie "efectiva" atat in drept, cat si in practica, in special in sensul ca exercitarea sa nu trebuie sa fie impiedicata nejustificat prin actele sau omisiunile autoritatilor statului parat (Aydin impotriva Turciei, mentionata mai sus, pp. 1895-1896, A§ 103; Cobzaru impotriva Romaniei, nr. 48.254/99, A§ 80, 26 iulie 2007).

186. Cand un individ formuleaza o pretentie cu aparenta de veridicitate, referitoare la acte de violenta contrare art. 3 din Conventie, notiunea de cale de atac efectiva presupune, pe langa o ancheta aprofundata si efectiva de tipul celei pe care o impune art. 3 din Conventie, un acces efectiv al reclamantului la procedura de ancheta si plata eventuala a unei despagubiri.

187. In baza probelor aduse in speta, Curtea a considerat statul parat ca fiind raspunzator, in ceea ce priveste art. 3 din Conventie, pentru relele tratamente pe care reclamantul le-a suferit cu ocazia retinerilor sale din 28 ianuarie si 11 martie 1998, precum si in perioada detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva din 28 pana la 29 ianuarie 1998 si din perioada 11 martie-4 iunie 1998. Capetele de cerere enuntate de reclamant in aceasta privinta pot, asadar, "sa fie sustinute" in sensul art. 13 (Boyle si Rice impotriva Regatului Unit, Hotararea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, A§ 52; Cobzaru, mentionata mai sus, A§ 83). Autoritatile aveau, asadar, obligatia de a realiza o ancheta efectiva cu privire la sustinerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite cand s-a aflat sub autoritatea politiei.

188. Curtea reaminteste ca a constatat deja incalcarea procedurala a art. 3 din Conventie cu privire la fiecare dintre incidentele denuntate de reclamant (paragrafele 128, 137, 155 si 179 de mai sus).

Prin urmare, Curtii ii revine sarcina de a stabili daca, in aceste circumstante, o actiune civila in despagubiri indreptata impotriva autorilor relelor tratamente denuntate de reclamant ar fi reprezentat o cale de atac efectiva, in sensul pe care art. 13 din Conventie il da acestei notiuni.

189. Curtea observa ca in rezolutia de neincepere a urmaririi penale din 22 mai 1998 procurorul a negat insasi realitatea faptelor denuntate de reclamant. Ramane de vazut daca aceasta constatare ar fi putut fi rasturnata in cadrul unei actiuni civile in despagubiri.

190. Referitor la acest lucru, Curtea reaminteste ca a analizat deja plangeri privind rele tratamente comise de agenti ai statului roman si ca a statuat ca, desi instantele civile nu sunt tinute de aprecierea pe care organele de urmarire penala o dau faptelor, importanta acordata anchetei penale ce a precedat sesizarea instantei civile este atat de mare incat o actiune civila separata ar fi fost iluzorie si teoretica, de vreme ce in practica ar fi fost inlaturate chiar si cele mai convingatoare probe (Cobzaru, mentionata mai sus, A§ 83).

191. Revenind la cauza de fata, Curtea constata ca Guvernul nu aduce niciun element capabil sa duca la o alta concluzie. Intr-adevar, nicio hotarare a instantelor civile care sa infirme constatarile de neincepere a urmaririi penale ale procurorului cu privire la realitatea faptelor reprosate unui politist nu a fost supusa atentiei Curtii.

192. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea constata ca, in circumstantele spetei, calea civila indicata de Guvern nu are caracterul efectiv prevazut de art. 13 din Conventie.

193. Prin urmare, aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a respinge exceptia preliminara a Guvernului si pentru a constata incalcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Conventie in aceasta privinta.

IV. Asupra pretinselor incalcari ale art. 5 din Conventie

194. Reclamantul a denuntat si incalcarile art. 5 A§A§ 1 c), 3, 4 si 5 din Conventie. Astfel, el s-a plans de: nelegalitatea detentiei sale din 28 pana la 29 ianuarie 1998 si incepand cu 11 martie 1998, in primul rand cand politistii au patruns in apartamentul sau si s-au retras apoi in afara, impiedicandu-l astfel sa isi paraseasca in mod liber domiciliul, si ulterior la Comisariatul de Politie din Deva, deoarece mandatul de arestare emis impotriva sa nu era intemeiat pe motive plauzibile de a-l banui ca ar fi comis o infractiune; de neprezentarea sa in fata unui judecator sau magistrat abilitat prin lege sa exercite functii judiciare; de imposibilitatea, in primele 30 de zile ale detentiei sale, incepand cu data de 11 martie 1998, de a introduce un recurs in fata unei instante care sa statueze in cel mai scurt timp asupra legalitatii detentiei sale si asupra cererii sale de reparatie pentru detentie nelegala.

Art. 5 din Conventie prevede urmatoarele in partea sa relevanta:

"1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:

(...)

c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice ale necesitatii de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia;

(...)

3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare (...);

4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.

5. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii."

A. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A§ 1

195. Reclamantul se plange de faptul ca a fost arestat si detinut nelegal, fara a exista motive plauzibile de a considera ca era necesar sa fie impiedicat sa fuga dupa comiterea unei infractiuni. Aceasta nerespectare a legii se refera la prinderea sa din data de 28 ianuarie si la doua fapte distincte ce au avut loc la data de 11 martie 1998: a) intrarea in forta a politistilor in apartamentul sau fara mandat de perchezitie si replierea lor in exteriorul apartamentului dupa amenintarile proferate de reclamant, avand ca rezultat impiedicarea sa de a parasi in mod liber propriul domiciliu; si b) arestarea sa pe baza unui mandat emis la data de 11 martie 1998, ce vizeaza atat incidentul din 28 ianuarie 1998, cat si cel din 11 martie 1998, mandat ce nu avea la baza motive plauzibile de a-l suspecta ca ar fi comis o infractiune. Reclamantul arata ca nu a fost emis niciun mandat pentru retinerea sa din noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, cu incalcarea astfel a dreptului intern. In plus, pe de o parte, in mandatul emis de parchet la data de 11 martie 1998 nu figura niciun indiciu din care sa reiasa ca ar fi fost comisa o infractiune la data de 28 ianuarie 1998 si, pe de alta parte, la data de 11 martie 1998 nu fusese comisa nicio infractiune flagranta in sensul art. 465 din CPP, decat poate de catre politia insasi. Intr-adevar, amenintarile verbale proferate de reclamant nu constituiau o infractiune, ci o reactie la o infractiune comisa de politisti, care in acel moment se aflau in apartamentul sau. Aceste fapte nu puteau constitui o infractiune flagranta in sensul art. 465 din CPP, care defineste infractiunea flagranta ca o infractiune descoperita in timpul comiterii sale. Or, in momentul intrarii in forta a politistilor in apartamentul reclamantului, acesta nu era pe cale sa comita nicio infractiune, deoarece dormea.

196. In observatiile sale rezumate in decizia de admisibilitate din 14 decembrie 2004, Guvernul sublinia ca privarea de libertate din 28 pana la 29 ianuarie 1998 se intemeia pe art. 16 lit. b) din Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, care le conferea organelor de politie dreptul de a hotari o privare de libertate de cel mult 24 de ore ce nu necesita mandat. In observatiile sale asupra temeiniciei, Guvernul adauga ca detentia reclamantului dispusa la data de 11 martie 1998 se intemeia pe art. 148 lit. c), d), e) si h) din CPP si viza atat incidentul din 28 ianuarie 1998, cat si delictul flagrant de ultraj la adresa unui politist, care poate atrage dupa sine o plasare in arest preventiv, conform art. 148 lit. b) din CPP. In plus, arestarea reclamantului era necesara, avand in vedere caracterul sau periculos si violent, boala psihica de care suferea fiind capabila sa accentueze aceste trasaturi. Intr-adevar, reclamantul era cunoscut de politisti ca o persoana ce nu ezita sa recurga la violenta imediat ce nu se mai afla intr-o situatie familiara, reactiile sale fiind "disproportionate fata de stimulii externi".

197. In ceea ce priveste lipsa mandatului pentru privarea de libertate din 28 pana la 29 ianuarie 1998, Curtea constata in primul rand ca art. 143 si 144 din CPP, care stabilesc cadrul procedural, printre altele, si drepturile si obligatiile politiei, definite in Legea nr. 26/1994, ii permit acesteia sa retina in custodie o persoana banuita, pe baza unor indicii concludente, ca ar fi comis o infractiune. Inceputul si sfarsitul retinerii trebuie indicate in ordonantele de incepere si incetare a retinerii (paragraful 86 de mai sus). Or, Curtea constata ca reclamantul a fost retinut de pe 28 pana pe 29 ianuarie 1998 in lipsa unei ordonante, contrar cerintelor art. 144 din CPP si, asadar, cu incalcarea cailor legale in sensul art. 5 A§ 1 din Conventie.

198. De asemenea, ea constata ca din elementele depuse de parti la dosar reiese ca faptele desfasurate in dimineata zilei de 11 martie 1998 aveau ca punct de plecare executarea unui mandat ce urmarea sa il aduca pe reclamant in fata organelor de ancheta in legatura cu incidentul din 28 ianuarie 1998 (paragrafele 31 si 32 de mai sus). Arestarea reclamantului pentru ultraj a putut fi posibila numai din cauza modului in care a fost condusa operatiunea de executare a mandatului de aducere de catre fortele de politie. Prin urmare, Curtea va analiza in ansamblu cele doua episoade de care se plange reclamantul.

199. Curtea observa ca, la data evenimentelor, art. 183 si 184 din CPP nu le permiteau autoritatilor nici sa prinda o persoana, nici sa o impiedice sa circule liber in executarea unui mandat de aducere, cu atat mai putin sa patrunda in acest scop in domiciliul sau fara un mandat de perchezitie.

Prin urmare, prinderea cu forta a reclamantului la data de 11 martie 1998 in lipsa unui mandat de arestare si dupa intrarea in forta a politistilor in apartamentul sau, precum si ramanerea lor in fata apartamentului timp de mai multe ore, au incalcat prevederile legale in sensul art. 5 A§ 1 din Conventie.

200. In ceea ce priveste mandatul emis cateva ore mai tarziu in dimineata zilei de 11 martie, Curtea observa ca in afara de enumerarea infractiunilor de care era acuzat reclamantul si de faptul ca pedeapsa pe care o risca era mai mare de 2 ani, el s-a limitat la a afirma periculozitatea reclamantului pentru ordinea publica daca ar fi fost lasat in libertate, fara a sustine in mod concret aceasta afirmatie, in ciuda cerintelor art. 146 si 148 din CPP.

201. In aceste circumstante, Curtea apreciaza ca a avut loc "incalcarea conditiilor legale", atat la retinerea reclamantului din 28 ianuarie 1998, cat si la arestarea sa prin mandatul emis la data de 11 martie 1998.

202. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 5 A§ 1 din Conventie.

B. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A§ 3 din Conventie

203. Guvernul nu se pronunta.

204. Curtea observa ca in capatul de cerere pe care reclamantul il intemeiaza pe art. 5 A§ 3 din Conventie ridica in speta doua intrebari distincte: in primul rand, daca procurorul care a dispus punerea in detentie a reclamantului la data de 11 martie 1998 era un "magistrat", in sensul art. 5 A§ 3; in continuare, daca este cazul, chestiunea de a sti daca controlul judiciar al detentiei reclamantului dispuse la data de 11 martie 1998 a avut loc "de indata", in sensul aceleiasi prevederi a Conventiei.

205. Curtea reaminteste ca a constatat deja ca procurorii care erau competenti la data evenimentelor sa dispuna plasarea in detentie pentru o prima perioada maxima de 30 de zile nu puteau fi considerati drept "magistrati imputerniciti prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare" in sensul art. 5 A§ 3 din Conventie (vezi Cauza Pantea, mentionata mai sus, A§A§ 238-239).

206. Asadar, ramane de vazut daca un control judiciar al detentiei reclamantului a avut totusi loc "de indata", in sensul aceleiasi prevederi a Conventiei.

207. Curtea constata ca reclamantul a fost retinut prin ordonanta procurorului din 11 martie 1998. Asa cum reiese din elementele aflate la dosar, reclamantul a fost adus prima oara in fata unui judecator la data de 3 iunie 1998, cand a inceput procesul sau (paragraful 61 de mai sus), insa problema temeiniciei detentiei sale a fost analizata de Judecatoria Deva pentru prima oara la data de 29 iulie 1998 (paragrafele 63 si 64 de mai sus). Durata totala a detentiei reclamantului inainte de a fi adus in fata unui judecator sau a altui magistrat in sensul art. 5 A§ 3 a fost, asadar, de circa 4 luni.

Deoarece Curtea a statuat deja ca o astfel de durata nu respecta cerintele paragrafului 3 al art. 5 din Conventie (Cauza Pantea, mentionata mai sus, A§ 242), rezulta ca a avut loc incalcarea acestei prevederi.

C. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A§ 4 din Conventie

208. Reclamantul se plange de faptul ca nu a avut la dispozitie niciun recurs prin care sa se poata verifica legalitatea rezolutiei procurorului general de retinere a reclamantului din data de 11 martie 1998, verificare care sa fie exercitata de catre un judecator.

209. In opinia Guvernului, Tribunalul Judetean Hunedoara a procedat din oficiu, in fiecare sedinta, la verificarea impusa de art. 5 A§ 4 din Conventie.

210. Avand in vedere concluziile la care a ajuns in privinta art. 5 A§ 3 din Conventie (vezi mai sus paragraful 206), Curtea apreciaza ca nu se mai ridica nicio alta intrebare distincta din perspectiva art. 5 A§ 4 din Conventie.

D. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A§ 5 din Conventie

211. Reclamantul se plange ca in lipsa unei hotarari prin care sa se recunoasca nelegalitatea detentiei sale, el a fost lipsit de posibilitatea de a cere o reparatie, cu incalcarea art. 5 A§ 5. El subliniaza ca rezolutia de neincepere a urmaririi penale pronuntata de parchet i-a inlaturat orice sansa de reusita, instantele civile neputand sa analizeze problema legalitatii detentiei.

212. Guvernul considera ca reclamantul ar fi putut sa incerce sa obtina o reparatie introducand o actiune in daune-interese in fata instantelor civile. In orice caz, instantele care l-au judecat pe reclamant au statuat ca detentia sa era legala.

213. Curtea reaminteste ca paragraful 5 al art. 5 din Conventie este respectat atunci cand se poate cere reparatie pentru o privare de libertate luata si executata in conditii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink impotriva Olandei, Hotararea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, A§ 38). Dreptul la reparatie enuntat la paragraful 5 presupune asadar ca o incalcare a unuia dintre celelalte paragrafe sa fi fost stabilita de o autoritate nationala sau de institutiile Conventiei (N.C. impotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, A§ 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a intamplat in cauza de fata.

214. Curtea a constatat deja ca prevederile legislative in vigoare la data evenimentelor nu permiteau obtinerea unei reparatii pentru o detentie contrara Conventiei, in lipsa unei solutii de achitare sau a unei rezolutii de neincepere a urmaririi penale in beneficiul partii interesate (Cauza Pantea, mentionata mai sus, A§A§ 264-271).

Or, deoarece reclamantul nu se afla in niciuna dintre aceste situatii, Curtea nu distinge in speta niciun motiv sa se abata de la constatarea sa anterioara.

215. Prin urmare, Curtea constata ca art. 5 A§ 5 din Conventie a fost incalcat.

V. Asupra pretinsei incalcari a art. 13 din Conventie coroborat cu art. 5

216. Reclamantul se plange ca nu a dispus de o cale de atac efectiva pentru pretinsele incalcari ale art. 5 din Conventie si invoca in acest sens art. 13 din Conventie.

217. Curtea reaminteste ca in materie de privare de libertate, garantia prevazuta de art. 5 A§ 4 din Conventie are intaietate fata de cea prevazuta de art. 13 din Conventie, constituind lex specialis (Chahal impotriva Regatului Unit, Hotararea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-V, A§A§ 126 si 146; Bassaieva impotriva Rusiei, nr. 74.237/01, A§ 159, 5 aprilie 2007; Smatana impotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, A§ 145, 27 septembrie 2007).

Prin prisma propriilor concluzii de mai sus, luate din perspectiva art. 5, ce contine mai multe garantii procedurale referitoare la legalitatea detentiei (paragrafele 201, 206 si 214), Curtea nu considera necesar in speta sa stabileasca daca a avut loc nerespectarea cerintelor mai putin stricte ale art. 13 din Conventie.

VI. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 din Conventie

218. Reclamantul sustine ca ar fi suferit din mai multe puncte de vedere, in timpul procedurii penale indreptate impotriva sa, un refuz al unui proces echitabil si incalcari ale drepturilor apararii. El invoca art. 6 A§A§ 1, 2 si 3 din Conventie, a carui parte relevanta in speta prevede urmatoarele:

"1. Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, public si in termen rezonabil, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii penale indreptate impotriva sa. (...)

2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita.

3. Orice acuzat are, in special, dreptul: (...)

b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;

c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare remunerarii unui aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;

d) sa audieze sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii; (...)"

219. Reclamantul sustine in primul rand ca nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece instantele au refuzat sa dispuna prelevarea amprentelor de pe sticla ce continea mercur si intrucat condamnarea pentru ultraj s-a intemeiat numai pe depozitiile politistilor implicati in incident, nefiind audiat niciun martor neutru, precum avocata L.P., prezenta in momentul prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998. In plus, el sustine ca in timpul anchetei derulate de parchet nu a putut sa isi contacteze familia si nici sa se consulte cu un avocat, ca nu a avut acces la dosarul sau nici inainte de punerea sa sub acuzare si nici dupa aceea, cu incalcarea legislatiei romane referitoare la drepturile apararii. In plus, de-a lungul unei bune parti a procedurii, a avut mai multi avocati numiti din oficiu, care nici nu l-au contactat si nici nu l-au tinut la curent cu desfasurarea procedurii. Or, statul are obligatia de a asigura o aparare reala si efectiva a celor lipsiti de mijloace financiare, astfel incat judecatorilor le revenea obligatia de a constata din oficiu lipsa unei aparari efective a reclamantului.

De asemenea, reclamantul sustine o incalcare a dreptului sau la respectarea prezumtiei de nevinovatie si se plange in acest sens de transmiterea la televizor a imaginilor in care el purta catuse in timpul arestarii sale si de cuvintele folosite de prefectul judetului Hunedoara intr-o scrisoare adresata mamei reclamantului la data de 19 octombrie 1998.

220. Guvernul considera ca nu era necesara prelevarea amprentelor de pe sticla pentru a stabili vinovatia partii, deoarece acesta fusese vazut cand a aruncat sticla la pamant de catre politistii care l-au arestat. In plus, reclamantul nu a solicitat instantei in niciun moment sa o audieze pe avocata L.P.

El sustine ca apararea reclamantului a fost adecvata, deoarece a fost reprezentat de-a lungul intregii proceduri in principal de avocati numiti din oficiu. In plus, reclamantul nu s-a plans niciodata instantei de calitatea apararii sale.

Invocand Hotararea Butkevicius impotriva Lituaniei (nr. 48.297/99, CEDO 2002-II), Guvernul subliniaza ca imaginile difuzate la televizor erau justificate de nevoia de a informa publicul. In orice caz, aceste imagini nu erau foarte clare, deoarece un vecin al reclamantului a recunoscut ca nu a fost capabil sa distinga daca partea avea sau nu urme de violenta pe fata. In orice caz, Guvernul considera ca nu este raspunzator pentru faptul ca aceste imagini au fost difuzate de un canal de televiziune privat. In ceea ce priveste cuvintele prefectului, acestea au fost scoase din contextul lor, deoarece a folosit cuvintele "invinuit" si "cercetat de politie".

221. Cum cerintele paragrafelor 2 si 3 ale art. 6 din Conventie reprezinta aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (vezi, printre altele, Doorson impotriva Olandei, Hotararea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, A§ 66, si Van Mechelen si altii impotriva Olandei, Hotararea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, A§ 49).

222. Curtea reaminteste ca art. 6 din Conventie are ca obiectiv principal, in materie penala, asigurarea unui proces echitabil in fata unei "instante" competente sa hotarasca "asupra temeiniciei acuzati[ei]", insa din aceste dispozitii nu rezulta ca fazele care se desfasoara inaintea procedurii de judecata nu ar fi avute in vedere. Cerintele art. 6 din Conventie, in special cele din paragraful 3 al acestuia, pot si ele sa joace un rol inainte de sesizarea judecatorului fondului daca si in masura in care nerespectarea lor initiala risca sa compromita in mod grav caracterul echitabil al procesului (vezi, de exemplu, Imbrioscia impotriva Elvetiei, Hotararea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, A§ 36).

Modalitatile de aplicare a art. 6 A§A§ 1 si 3 c din Conventie in timpul urmaririi penale depind de particularitatile procedurii si de circumstantele cauzei. Pentru a se asigura ca rezultatul urmarit de art. 6 din Conventie - dreptul la un proces echitabil - a fost atins, trebuie vazut in fiecare caz daca, in lumina procedurii in ansamblul sau, restrictia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (vezi, mutatis mutandis, John Murray impotriva Regatului Unit, Hotararea din 8 februarie 1996, Culegere 1996-I, pp. 54-55, A§A§ 63-64, si Magee impotriva Regatului Unit, nr. 28.135/95, A§A§ 44-45, CEDO 2000-VI).

223. In ceea ce priveste admisibilitatea probelor, Curtea reaminteste ca aceasta chestiune intra in primul rand sub incidenta regulilor dreptului intern si ca, in principiu, instantelor nationale le revine sarcina de a aprecia elementele de proba administrate de acestea. Sarcina stabilita in competenta Curtii prin Conventie consta in special in a cerceta daca procedura privita in ansamblul sau a imbracat un caracter echitabil (vezi, printre altele, Doorson, mentionata mai sus, p. 470, A§ 67, Van Mechelen si altii, mentionata mai sus, p. 711, A§ 50, Sadak si altii impotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 si 29.903/96, A§ 63, CEDO 2001-VIII, si Craxi impotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, A§ 84, 5 decembrie 2002).

224. Pe de alta parte, daca este adevarat faptul ca probele trebuie in principiu sa fie administrate in fata acuzatului in sedinta publica, in vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de exceptii, sub rezerva respectarii drepturilor apararii. Astfel, drepturile apararii sunt limitate intr-un mod incompatibil cu garantiile art. 6 din Conventie atunci cand o condamnare se intemeiaza exclusiv sau intr-o masura hotaratoare pe depozitii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut sa o interogheze sau sa o vada interogata nici in stadiul de urmarire penala, nici in timpul dezbaterilor (vezi Saidi impotriva Frantei, Hotararea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, A§A§ 43-44).

225. Curtea reaminteste si faptul ca, daca ii recunoaste oricarui acuzat dreptul "sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator (...)", art. 6 A§ 3 c) din Conventie nu precizeaza conditiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasa statelor contractante dreptul sa aleaga mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar sa il garanteze; sarcina Curtii consta in a cerceta daca metoda pe care au ales-o respecta cerintele unui proces echitabil (Quaranta impotriva Elvetiei, Hotararea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, A§ 30). In acest sens, nu trebuie uitat faptul ca Conventia are ca scop "protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective" si ca doar numirea unui avocat nu asigura prin ea insasi eficienta asistentei pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia impotriva Elvetiei, Hotararea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, A§ 38, si Artico impotriva Italiei, Hotararea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, A§ 33).

226. Din acest motiv, statului nu i se poate imputa raspunderea pentru orice deficienta a asistentei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independenta baroului fata de stat rezulta faptul ca organizarea apararii apartine, in mare parte, acuzatului si avocatului sau, numit din oficiu cu titlu de asistenta judiciara sau retribuit de clientul sau (Cuscani impotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, A§ 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 A§ 3 c din Conventie nu obliga autoritatile nationale competente sa intervina decat daca lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vadite sau daca sunt informate despre acest lucru intr-un mod neechivoc printr-o alta modalitate (Kamasinski impotriva Austriei, Hotararea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, A§ 65, si Daud impotriva Portugaliei, Hotararea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-II, pp. 749-750, A§ 38).

227. In speta, Curtea observa ca partea de considerente a deciziei de condamnare a reclamantului se refera in primul rand la declaratiile politistilor M.B. si M.R., implicati in prinderea partii la data de 28 ianuarie 1998, si la un proces-verbal de infractiune flagranta, in timp ce si I. Selaru fusese audiat. Nu a fost administrata nicio alta proba, in ciuda cererii reclamantului de a se analiza amprentele de pe sticla cu mercur, in ciuda refuzului reclamantului de a recunoaste acuzatiile aduse impotriva sa si in ciuda sustinerilor sale referitoare la rele tratamente aplicate de politisti in momentul prinderii sale si cu ocazia interogatoriului sau.

Curtea mai observa nerespectarea legislatiei interne intr-una dintre probele decisive, si anume in procesul-verbal de flagrant delict (paragrafele 15 si 86 de mai sus).

Considerentele condamnarii pentru ultraj se refera numai la acuzatiile politistilor care au procedat la prinderea reclamantului. Cu exceptia lui I. Selaru, a carui marturie nici macar nu este mentionata in considerentele deciziei, nu a fost audiat niciun alt martor in afara de organele de politie, nici mama reclamantului, nici avocata numita din oficiu, L.P., prezente in momentul prinderii partii interesate, nici vecinii. Instantele nu si-au motivat in niciun mod aceasta decizie.

Curtea observa si ca in decizia sa din data de 9 februarie 2000, Curtea Suprema de Justitie a constatat caracterul defectuos al anchetei si comportamentul abuziv al politistilor, insa s-a multumit sa afirme ca aceste fapte nu ar putea readuce in discutie vinovatia reclamantului. Curtea gaseste regretabil faptul ca cea mai inalta instanta romana a omis sa traga concluzii din propriile constatari din punctul de vedere al drepturilor acuzatului.

228. Curtea constata si ca pana la data de 29 iulie 1998 (paragraful 63), reclamantul a fost asistat succesiv de mai multi avocati numiti din oficiu, cate un alt avocat pentru fiecare sedinta de judecata. Asa cum reiese din elementele aflate la dosar, interventia acestor avocati s-a limitat la prezenta lor fizica in timpul depozitiilor reclamantului in fata politiei si a parchetului. Niciunul dintre acesti avocati nu a discutat cu reclamantul nici inainte, nici dupa declaratiile acestuia, si nu i-au permis reclamantului sa aiba acces, oricat de limitat, la dosarul anchetei. Nimic nu lasa sa se inteleaga ca avocatii prezenti in timpul urmaririi penale cunosteau oricat de putin dosarul. De altfel, Guvernul recunoaste acest lucru.

Astfel, pe intreaga durata a instrumentarii dosarului si chiar dupa inceperea procesului, si pana la data de 29 iulie 1998, reclamantul nu a beneficiat nici de asistenta juridica, nici de o aparare efectiva din partea unui aparator.

De altfel, Curtea observa ca, cu exceptia sedintei din data de 29 iulie 1998 si a apelului in fata Curtii de Apel Alba-Iulia, reclamantul a continuat sa fie reprezentat pe toata durata procesului de catre avocati numiti din oficiu, de fiecare data altul, al caror rol pare sa se fi limitat, avand in vedere elementele din dosar, la a confirma spusele reclamantului.

229. In decizia sa din 14 decembrie 2004 asupra admisibilitatii, Curtea a unit cu fondul exceptia preliminara a Guvernului intemeiata pe neepuizarea cailor de atac interne in ceea ce priveste pretinsa lipsa de aparare efectiva asigurata de aparatorul reclamantului, considerand ca intrebarea daca autoritatile nationale erau sau nu obligate sa intervina din oficiu pentru a asigura o aparare efectiva si, deci, daca reclamantul era scutit de epuizarea cailor de atac interne, tinea de analiza pe fond a cererii.

Prin urmare, Curtea trebuie sa analizeze daca, in speta, statul avea obligatia de a se asigura ca reclamantul dispune de o asistenta efectiva.

230. Este adevarat ca reclamantul nu a informat instanta despre dificultatile pe care le intampina in pregatirea apararii, asa cum in mod corect subliniaza Guvernul.

Totusi, Curtea apreciaza ca comportamentul reclamantului nu putea, in speta, sa exonereze autoritatile de obligatia lor de a reactiona pentru a garanta eficienta reprezentarii acuzatului. Intr-adevar, atat starea de vulnerabilitate a reclamantului datorata, pe de o parte, afectiunii sale psihice si, pe de alta parte, conditiilor in care s-au desfasurat arestarile si detentia sa, conditii ce au fost denuntate instantelor, cat si carentele vadite ale avocatilor numiti din oficiu, enumerate mai sus, obligau autoritatile interne sa intervina. Or, din dosar nu reiese ca acestea ar fi luat masuri pentru a-i garanta acuzatului o aparare si o reprezentare eficiente.

Din acest motiv, trebuie respinsa exceptia Guvernului intemeiata pe neepuizarea cailor de atac interne.

231. Curtea subliniaza, in fine, importanta pe care trebuie sa i-o acorde, in analiza notiunii de proces echitabil, aparentelor precum si sensibilitatii crescute a publicului fata de garantiile unei bune justitii (Borgers impotriva Belgiei, Hotararea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, A§ 24; Ocalan impotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reaminteste si faptul ca, in materie de echitate, statele contractante se bucura de o marja de apreciere mai redusa in anchetele penale decat in domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. impotriva Olandei, Hotararea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, A§ 32).

232. In acest sens, Curtea nu poate ignora anumite incidente aparute pe cand procesul reclamantului nu se finalizase inca si care erau susceptibile sa influenteze perceptia publicului in ceea ce priveste persoana reclamantului: difuzarea la televizor a imaginilor cu partea interesata si cuvintele prefectului, agent al statului, cu privire la vinovatia sa (paragrafele 38 si 53 de mai sus). In ceea ce priveste imaginile difuzate la televizor, Curtea acorda o importanta deosebita faptului ca, in ciuda invitatiei ce i-a fost adresata, Guvernul a omis sa formuleze comentarii in ceea ce priveste originea inregistrarii aflate in posesia canalului de televiziune care a difuzat-o. Ea considera la fel de surprinzator faptul ca inregistrarea video efectuata de colonelul N., mentionata in depozitia politistilor M.B. si M.R. pe care s-a bazat Tribunalul Judetean Hunedoara in stabilirea vinovatiei reclamantului pentru ultraj la adresa unui politist, nu se afla nici macar in dosarul acestei instante (paragraful 65 de mai sus).

233. Avand in vedere aceste considerente, Curtea apreciaza ca ansamblul dificultatilor mentionate mai sus a avut in speta un efect global atat de restrictiv asupra drepturilor apararii, incat principiul procesului echitabil, enuntat la art. 6 din Conventie, a fost incalcat. Prin urmare, ea nu considera necesar sa se pronunte separat asupra celorlalte puncte invocate de reclamant.

234. Prin urmare, a avut loc incalcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil in sensul art. 6 A§A§ 1, 2 si 3c din Conventie.

VII. Asupra pretinsei incalcari a art. 8 din Conventie

235. Reclamantul se plange de o incalcare a dreptului la respectarea domiciliului sau din cauza patrunderii politiei in domiciliul acestuia in dimineata zilei de 11 martie 1998 si invoca in acest sens art. 8 din Conventie, care prevede urmatoarele:

"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora."

236. Reclamantul sustine in continuare ca politistii au patruns cu forta in apartamentul sau la data de 11 martie 1998, in jurul orei 5,00 dimineata, fara sa aiba mandat de perchezitie.

237. Guvernul afirma ca politistii nu au intrat in apartament, ci ca au asteptat pe culoarul imobilului.

238. Curtea observa ca afirmatiile Guvernului sunt contrazise fara urma de indoiala de documentele aflate in posesia sa. Intr-adevar, atat parchetul, cat si instantele au admis ca politia patrunsese in apartamentul reclamantului (paragrafele 58 si 65 de mai sus).

De asemenea, ea constata ca nu a fost emis niciun mandat de perchezitie. Aceste fapte constituie in mod evident o ingerinta lipsita de temei legal in dreptul reclamantului la respectarea domiciliului sau in sensul art. 8 A§ 2 din Conventie.

239. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 8 din Conventie.

VIII. Asupra pretinsei incalcari a art. 34 din Conventie

240. Reclamantul sustine ca actiunile politiei dupa introducerea cererii sale in fata Curtii aveau ca scop intimidarea lui pentru a-l determina sa isi retraga cererea. El invoca art. 34 din Conventie, care prevede urmatoarele:

"Curtea poate fi sesizata, printr-o cerere, de orice persoana fizica, organizatie neguvernamentala sau grup de particulari care se pretind victime ale unei incalcari de catre una dintre inaltele parti contractante a drepturilor recunoscute in conventie sau in protocoalele sale. Inaltele parti contractante se angajeaza sa nu impiedice prin nicio masura exercitiul eficace al acestui drept."

241. Guvernul contesta sustinerile reclamantului.

242. Curtea reaminteste ca, pentru ca mecanismul de recurs individual instaurat de art. 34 din Conventie sa fie eficient, este de maxima importanta ca reclamantii, declarati sau potentiali, sa fie liberi sa comunice cu institutiile Conventiei, fara ca autoritatile sa le preseze in vreun fel sa isi retraga sau sa isi modifice cererile (cauzele Akdivar si altii impotriva Turciei, Hotararea din 16 septembrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1.219, A§ 105, Aksoy impotriva Turciei, Hotararea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2.288, A§ 105, Kurt impotriva Turciei, Hotararea din 25 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1.192, A§ 159, Ergi impotriva Turciei, Hotararea din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1.784, A§ 105, si Salman impotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, A§ 130, CEDO 2000-VII). In acest sens, termenul "sa preseze" vizeaza nu numai coercitia directa si actele flagrante de intimidare, ci si actele sau contactele indirecte de rea-credinta menite sa ii descurajeze pe reclamanti sau sa ii faca sa renunte la recursul oferit de Conventie (Kurt, mentionata mai sus, A§ 160).

243. In speta, nu au aparut controverse intre parti referitor la faptul ca, dupa introducerea cererii de fata, reclamantul a fost interogat de politie mai intai in aprilie 2001 si apoi pe data de 5 mai 2005 cu privire la plangerile pe care acesta le formulase impotriva politistilor din Hunedoara. Conform afirmatiilor reclamantului, politistii veniti sa il vada in inchisoare chiar l-au amenintat sa isi retraga plangerile. Reclamantul a fost convocat si la comisariat la data de 11 mai 2005 cu privire la aceste plangeri.

Este adevarat ca atat convocarile adresate reclamantului, cat si vizita pe care i-au facut-o politistii in detentie nu au fost insotite de alte acte care sa poata dovedi caracterul real al unei eventuale anchete privind sustinerile reclamantului. Totusi, Curtea a analizat deja mai sus aspectele legate de lipsa unei anchete eficiente referitoare la plangerea reclamantului privind relele tratamente (paragrafele 128, 137, 155, 179 de mai sus).

In rest, asa cum reiese din documentele aflate in posesia sa, Curtea observa ca reclamantul nu a fost interogat in niciun moment cu privire la cererea depusa in fata Curtii.

244. In aceste conditii, avand in vedere mijloacele de proba supuse aprecierii sale, Curtea apreciaza ca faptele nu sunt suficient de bine stabilite pentru a-i permite sa constate ca autoritatile statului parat l-au intimidat sau hartuit pe reclamant in circumstante menite sa il determine sa isi retraga sau sa isi modifice cererea sau sa il impiedice in orice alt fel sa isi exercite dreptul de recurs individual (vezi de exemplu, Berktay, mentionata mai sus, A§A§ 208 si 209, Demiray impotriva Turciei, nr. 27.308/95, A§A§ 58-63, CEDO 2000-XII, Togcu impotriva Turciei, nr. 27.601/95, A§A§ 146-149, 31 mai 2005, Elci si altii impotriva Turciei, nr. 23.145/93 si 25.091/94, A§A§ 711-725, 13 noiembrie 2003, si Timurtas impotriva Turciei, nr. 23.531/94, A§A§ 119-123, CEDO 2000-VI).

245. Prin urmare, statul parat nu si-a incalcat obligatiile ce ii reveneau conform art. 34 din Conventie.

IX. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

246. Conform art. 41 din Conventie:

"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu

247. Reclamantul arata ca a fost deposedat de un lant de aur ce cantarea 7 grame, de o caciula, precum si de suma de 2.000.000 lei vechi (ROL) cu ocazia prinderii sale din 28 ianuarie 1998. El estimeaza valoarea totala a acestor bunuri la 330 euro (EUR), suma pe care o solicita drept daune materiale.

In plus, el sustine ca ar fi suferit un prejudiciu moral de 110.000 EUR rezultat din suferintele fizice si psihice pe care le-a suferit in principal din cauza relelor tratamente aplicate de agenti ai statului. El roaga Curtea sa tina cont, cand ii analizeaza cererea de reparatie echitabila, de sumele alocate in cauze similare prin natura si complexitatea lor, citand in acest sens cauzele Pantea impotriva Romaniei (mentionata mai sus, A§ 301) si Notar impotriva Romaniei (solutionare amiabila), nr. 42.860/98, A§ 49, 20 aprilie 2004).

248. Guvernul contesta realitatea prejudiciului material pretins de reclamant si considera ca excesiva suma pe care acesta o solicita ca reparatie a prejudiciului moral sustinut. Referitor la acest lucru, acesta arata ca in cauzele evocate de reclamant suma maxima acordata de Curte a fost de 40.000 EUR si este, asadar, mai mica decat cea solicitata in speta.

249. Curtea constata ca prejudiciul material pretins nu este probat. Prin urmare, nu este cazul sa acorde vreo despagubire in acest sens.

250. In schimb, Curtea reaminteste ca a constatat incalcari ale Conventiei in ceea ce priveste art. 3, 5, 6, 8 si 13.

251. Pentru Curte, fara indoiala, pe langa efectele psihice ale tratamentelor ce i-au fost aplicate, reclamantul trebuie sa fi incercat puternice sentimente de umilinta, neliniste, frustrare si nesiguranta, amplificate de lipsa de reactie a autoritatilor la doleantele sale. La acest lucru se adauga, pentru Curte, indiferenta evidenta a autoritatilor in fata plangerilor reclamantului si starea sa psihica, careia nu au stiut sa ii asigure o protectie adecvata.

252. De asemenea, Curtea reaminteste ca, atunci cand constata ca s-a pronuntat condamnarea unui reclamant in ciuda existentei unei eventuale abateri de la cerintele de echitate a procedurii, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea partii interesate, reprezinta in principiu un mijloc adecvat de redresare a incalcarii constatate (vezi, mutatis mutandis, Somogyi impotriva Italiei, nr. 67.972/01, A§ 86, CEDO 2004-IV; Balsan impotriva Republicii Cehe, nr. 1.993/02, A§ 40, 18 iulie 2006). In acest sens, Curtea reaminteste ca modificarea adusa Codului de procedura penala prin Legea nr. 281/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, ii confera celui care a fost parte intr-o procedura penala interna si care obtine din partea Curtii constatarea ca drepturile omului si libertatile fundamentale au fost incalcate de autoritatile publice in ceea ce il priveste posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii in fata Curtii de Casatie.

253. In aceste circumstante, statuand in echitate si fara a pierde din vedere ca, in speta, nu este vorba de un incident izolat, ci de 4 episoade diferite si prelungite in timp, in privinta carora a ajuns la numeroase constatari de incalcare, Curtea ii aloca reclamantului suma de 30.000 EUR, cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecata

254. Reclamantul solicita pentru cheltuielile de judecata efectuate in procedura in fata Curtii o suma totala de 12.034 EUR, pentru care trimite documente justificative.

255. In ceea ce il priveste, Guvernul considera excesiva cererea formulata.

256. Curtea, conform jurisprudentei sale, trebuie sa cerceteze daca cheltuielile a caror rambursare se solicita au fost efectuate cu adevarat, daca corespund unei necesitati si daca sunt rezonabile in ceea ce priveste cuantumul lor (vezi, de exemplu, Nilsen si Johnsen impotriva Norvegiei [MC], nr. 23.118/93, A§ 62, CEDO 1999-VIII).

257. Avand in vedere criteriile mentionate mai sus, decontul detaliat al orelor de lucru ce i-a fost trimis, precum si numarul si complexitatea prolemelor pe care le-a ridicat cauza de fata, Curtea acorda suma solicitata cu acest titlu, ce urmeaza sa ii fie platita direct doamnei avocat Macovei. Din aceasta suma trebuie dedusa suma de 660 EUR platita de Consiliul Europei pe calea asistentei judiciare.

C. Dobanzi moratorii

258. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

C U R T E A

1. respinge exceptiile preliminare ale Guvernului (A§A§ 193 si 230);

2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie din cauza circumstantelor in care s-au desfasurat prinderile reclamantului din 28 ianuarie si 11 martie 1998, a conditiilor de detentie a reclamantului in sala de arest a Comisariatului de Politie din Hunedoara in noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum si a conditiilor arestarii sale preventive in cladirile Comisariatului de Politie din Deva in perioada 11 martie-4 iunie 1998, inclusiv, pentru aceasta din urma perioada, din cauza neasumarii unei supravegheri medicale adaptate starii psihice a reclamantului (A§A§ 121, 135, 153 si 176);

3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie din cauza lipsei caracterului efectiv al anchetei conduse cu privire la circumstantele ce au caracterizat prinderea reclamantului la data de 28 ianuarie 1998 si la detentia sa din ziua de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum si din cauza lipsei unei anchete cu privire la circumstantele prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998 si ale detentiei sale din perioada 11 martie 1998-4 iunie 1998 (A§A§ 128, 137, 155, 179);

4. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 13 din Conventie coroborat cu art. 3 din cauza imposibilitatii reclamantului de a dispune de o cale de atac efectiva pentru a obtine plata unei despagubiri pentru relele tratamente pe care le-a suferit (A§ 193);

5. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 A§ 1 din Conventie (A§ 201);

6. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 A§ 3 din Conventie (A§ 206);

7. hotaraste ca nu este cazul sa statueze asupra incalcarii art. 5 A§ 4 din Conventie (A§ 209);

8. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 A§ 5 din Conventie (A§ 214);

9. hotaraste ca nu este cazul sa statueze asupra incalcarii art. 13 coroborat cu art. 5 din Conventie (A§ 216);

10. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 A§A§ 1, 2 si 3c din Conventie (A§ 233);

11. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 8 din Conventie (A§ 238);

12. hotaraste ca nu a avut loc incalcarea art. 34 din Conventie (A§ 244);

13. hotaraste:

a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 A§ 2 din Conventie, urmatoarele sume, care sa fie convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii:

(i) 30.000 EUR (treizeci mii euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata ca impozit, drept daune morale;

(ii) 11.374 EUR (unsprezece mii trei sute saptezeci si patru euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata ca impozit, pentru cheltuielile de judecata, care va fi platita direct primei reprezentante a reclamantului, doamna avocat Macovei;

b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;

14. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.

Intocmita in limba franceza, ulterior fiind comunicata in scris la data de 16 decembrie 2008, in conformitate cu art. 77 A§A§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall, Santiago Quesada,
presedinte grefier

La aceasta hotarare este anexata, conform art. 45 A§ 2 din Conventie si 74 A§ 2 din Regulament, expunerea opiniei concordante a judecatorului Myjer.

J.C.M.
S.Q.

Opinia concordanta a judecatorului Myjer
(traducere)

Am votat impreuna cu colegii mei pentru toate constatarile de incalcare a Conventiei.

Doresc totusi sa fac cateva remarci generale cu privire la motivele referitoare la incalcarile art. 3 in speta.

In hotarare, Curtea analizeaza cu grija si in profunzime fiecare detaliu al pretentiilor formulate de reclamant. Versiunile asupra evenimentelor, asa cum au fost date de acesta si de Guvern, fiind uneori mult diferite, Curtea a incercat de fiecare data sa isi dea seama cui trebuia sa ii dea crezare. Insasi lungimea hotararii arata faptul ca, pentru a reusi acest lucru, Curtea a trebuit sa indeplineasca o sarcina enorma, ce i-a luat foarte mult timp.

Sunt de acord cu faptul ca exista cauze in care acest mod de a proceda poate fi considerat ca necesar.

In speta, insa, as fi preferat ca Curtea sa fi tratat mult mai simplu sustinerile raportate la art. 3. Lasand deoparte considerentele de eficienta si posibilitatea teoretica ca este posibil ca aceasta sa fi apreciat gresit o chestiune minora, numeroasele mesaje importante pe care le trimite aceasta hotarare nu ar fi trebuit sa fie disimulate in spatele intregului rationament detaliat in jurul faptelor contestate. Cu alte cuvinte: in aceasta cauza speciala, imperfectiunile ce au caracterizat in general in mod negativ actele autoritatilor sunt atat de clare, incat nu mai era nevoie sa fie descrise detaliat. Ceea ce conteaza este mesajul care se transmite.

Or, acest mesaj se refera la obligatiile pe care le au autoritatile de a lua si mai multe masuri de precautie atunci cand stiu ca au de-a face cu o persoana care prezinta tot felul de probleme de natura psihiatrica si care poate reactiona agresiv atunci cand este supusa unor presiuni. Solutia nu poate consta in recurgerea la simpla forta fizica. Pe de alta parte, trebuie asigurate ingrijirile medicale adecvate odata ce partea interesata a fost prinsa (paragrafele 117-120 si 147). Conditiile in care intervine privarea de libertate trebuie sa fie umane si, atunci cand se stie dinainte ca o persoana are probleme de natura psihiatrica, ele trebuie sa fie adaptate la aceste probleme (paragrafele 166-175).

Mai mult, autoritatile aveau obligatia pozitiva de a avea grija ca toate actele care ar fi putut naste suspiciuni sa faca imediat obiectul unei analize adecvate.