INTEGRAL: Hotararea CEDO in Cauza Tarau impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

HOTARAREA
din 24 februarie 2009

in Cauza Tarau impotriva Romaniei
(Cererea nr. 3.584/02)

In Cauza Tarau impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu in data de 3 februarie 2009,

pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 3.584/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Daniela Tarau (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 24 decembrie 2001, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

2. Reclamanta este reprezentata de domnul D. Mihai, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La data de 17 noiembrie 2006, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa ii comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum prevede art. 29 A§ 3 din Conventie, acesta a mai hotarat sa fie analizate in acelasi timp admisibilitatea si fondul cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamanta s-a nascut in anul 1972 si locuieste in Bucuresti.

A. Inceperea urmaririi penale impotriva reclamantei

5. La o data neprecizata din anul 2000 a fost declansata o ancheta penala sub acuzatia de inselaciune impotriva conducerii si a salariatilor societatii D., care pretindea ca este o societate autorizata sa functioneze ca intermediar pentru obtinerea de contracte de munca in strainatate. Reclamanta lucrase pentru societatea D. incepand din luna iunie 2000, inainte de a fi internata in spital pentru perioada 3 iulie-1 august 2000. La data de 28 august 2000, cu ocazia audierii sale ca martor de catre Politia Bucuresti, victima V.G. a declarat ca in luna iulie 2000 persoanele acuzate in aceasta cauza ii cerusera sa le plateasca bani in schimbul obtinerii unei vize de lucru. Potrivit afirmatiilor lui V.G., reclamanta participase la discutiile in cadrul carora reprezentantii societatii i-au promis ca aceasta ii va obtine o viza Schengen intr-un termen foarte scurt. In plus, reclamanta i-ar fi dat o chitanta pentru o parte din suma platita cu aceste ocazii.

6. La data de 15 decembrie 2000, Politia Bucuresti a citat-o pe reclamanta pentru a putea fi audiata ca martor in cadrul anchetei mai sus mentionate. Dosarul nu contine nicio dovada de comunicare a citatiei, nici procesul-verbal de inmanare care sa permita sa se constate daca citatia a fost sau nu inmanata personal, fapt pe care partea interesata il contesta. Potrivit afirmatiilor partii interesate, aceasta a mers de bunavoie la politie imediat ce a aflat, in luna februarie 2001, despre necesitatea audierii sale ca martor.

7. La data de 21 februarie 2001, agentii de politie au audiat-o pe reclamanta. In aceeasi zi a fost inceputa urmarirea penala impotriva sa. Conform procesului-verbal intocmit cu aceasta ocazie, reclamanta era banuita ca ar fi inselat-o pe V.G., promitandu-i obtinerea unei vize Schengen in schimbul sumei de 1.000 USD, si ca i-ar fi ajutat pe ceilalti invinuiti sa insele mai multe persoane, promitandu-le obtinerea unor contracte de munca in strainatate in schimbul unor sume de bani, fapte ce intrunesc elementele constitutive ale infractiunii de inselaciune si de asociere in vederea savarsirii de infractiuni, pedepsite de art. 215 alin. 1 si 3 si, respectiv, de art. 323 din Codul penal.

B. Luarea si mentinerea masurii arestarii preventive a reclamantei

8. Prin Ordonanta din 21 februarie 2001, politia a dispus retinerea reclamantei pentru o perioada de 24 de ore.

9. Prin Ordonanta din 22 februarie 2001, procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Municipiului Bucuresti a dispus arestarea preventiva a reclamantei pana la data de 26 februarie 2001, in temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedura penala (CPP), astfel cum era in vigoare la data respectiva. Reclamanta fiind pusa sub acuzare, la data de 26 februarie 2001 procurorul a dispus prelungirea arestarii sale preventive de la 27 februarie pana la 23 martie 2001, in temeiul art. 148 lit. c), g) si h) din CPP. Procurorul a justificat necesitatea acestei masuri aratand ca pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea in cauza era mai mare de 2 ani de inchisoare, ca lasarea in libertate a acesteia prezenta un pericol pentru ordinea publica si ca partea interesata s-a sustras urmaririi penale indreptate impotriva sa.

10. Reclamanta a formulat plangere impotriva Ordonantei procurorului din 26 februarie 2001, solicitand punerea sa in libertate sau inlocuirea masurii dispuse cu obligarea de a nu parasi localitatea [art. 136 lit. b) din CPP]. Ea a aratat ca nu avea niciun antecedent penal, ca avea un copil minor si ca avea o problema de sanatate, ca fusese, de altfel, internata in spital in luna iulie 2000, in momentul in care au avut loc faptele incriminate. Prin Decizia din data de 13 aprilie 2001, pronuntata in ultima instanta, Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins ca neintemeiata plangerea reclamantei. Acesta a statuat in special ca, in temeiul art. 140¹ din CPP, instanta verifica numai legalitatea masurii dispuse de procuror si nu motivele pe care s-a fondat ori necesitatea de a o lua, astfel incat luarea in considerare a bolilor de care suferea reclamanta nu era relevanta.

11. Prin incheierile de sedinta din 16 martie si 24 mai 2001, judecatoria a prelungit arestarea preventiva a reclamantei si a celorlalti 3 coinculpati cu 30 de zile. Guvernul nu a furnizat hotararea prin care s-a prelungit arestarea reclamantei in luna aprilie 2001, desi grefa i-a solicitat-o. In incheierile mentionate mai sus, fara a raspunde partii interesate care solicitase aplicarea art. 136 lit. b) din CPP si fara a face vreo distinctie intre coinculpati, instanta a statuat, intr-un singur paragraf, ca motivele care au justificat luarea masurii arestarii preventive subzistau si a retinut, cu privire la pericolul pentru "ordinea publica" prevazut de art. 148 lit. h) din CPP, "modalitatea concreta in care au fost comise faptele si gradul crescut de pericol social". Mentinand prima incheiere mentionata mai sus, prin Decizia din 13 aprilie 2001, Tribunalul Municipiului Bucuresti a retinut acuzatiile impotriva partii interesate si a observat ca parchetul avea in vedere sa efectueze o serie de acte de urmarire penala; instanta a constatat - fara mai multe detalii - ca erau intrunite conditiile prevazute de art. 148 lit. h) si art. 155 din CPP. In fine, in cea de-a doua incheiere mentionata mai sus, instanta a mentionat, fara niciun alt detaliu, riscul ca inculpatii sa influenteze victimele pe care parchetul dorea sa le reaudieze.

12. La data de 20 iunie 2001, procurorul a solicitat prelungirea arestarii preventive a reclamantei de la 27 iunie pana la 26 iulie 2001. Termenul a fost stabilit pentru data de 25 iunie, judecata fiind apoi amanata pentru 26 iunie 2001. La acest termen, la care reclamanta a fost asistata de M.A., avocata unui coinculpat, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a pronuntat in jurul orei 15,30, la sfarsitul programului instantelor, o incheiere de sedinta prin care a respins cererea procurorului si a dispus punerea in libertate a partii interesate. Analizand in mod distinct cazul reclamantei, instanta a retinut ca din probele administrate nu rezultau indicii suficiente de vinovatie si ca, avand in vedere personalitatea sa, punerea in libertate a partii interesate nu constituia un pericol pentru ordinea publica.

13. Astfel cum reiese din procesul-verbal intocmit in aceeasi zi, la sfarsitul sedintei, la ora 16,40, procurorul a formulat un recurs impotriva Incheierii de sedinta din 26 iunie 2001. Potrivit afirmatiilor reclamantei, recursul fusese formulat dupa incheierea sedintei. Conform procesului-verbal, partea interesata, care fusese dusa inapoi la spitalul inchisorii Jilava unde era detinuta la momentul respectiv, fusese citata prin telefon la ora 17,45 si nu fusese adusa la sedinta tribunalului; functionarul care primise apelul grefei precizase ca nu mai era nimeni la acel serviciu care sa fie competent sa preia mesajul telefonic sau sa o conduca pe reclamanta la tribunal. Fiind vorba de ultima zi de arest acoperita de incheierea precedenta din 24 mai 2001, dosarul cauzei a fost trimis la ora 18,25 la tribunal pentru judecarea recursului.

14. Astfel cum reiese dintr-o nota de informare a parchetului intocmita a doua zi, a fost constituit un complet de judecata al Tribunalului Municipiului Bucuresti in seara zilei de 26 iunie 2001; spre ora 19,00, dupa ce l-a ascultat pe procuror, instanta a admis recursul parchetului. Instanta a statuat, tinand cont de stadiul cercetarii si de circumstantele concrete in care au fost comise faptele, ca punerea in libertate a coinculpatilor prezenta pericol pentru ordinea publica; ea a adaugat ca acestia trebuiau sa se limiteze la a supune dezbaterii problema mentinerii sub arest preventiv, fara sa abordeze alte probleme precum inlocuirea arestului preventiv cu obligatia prevazuta de art. 136 lit. b) din CPP. Asa cum reiese din decizia sa, tribunalul a desemnat un avocat din oficiu (G.S.) care sa o reprezinte pe reclamanta la sedinta de judecata. Delegatia intocmita in acest scop si semnata de vicedecanul Baroului Bucuresti este datata la 27 iunie 2001. Potrivit afirmatiilor reclamantei, avocatul nu a participat la sedinta.

15. Prin incheierile de sedinta din 25 iulie, 20 august, 5 septembrie, 17 octombrie, 21 noiembrie si 12 decembrie 2001, care se refereau in mod global la toti coinculpatii, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a prelungit de fiecare data cu cate 30 de zile arestarea preventiva a reclamantei. La data de 27 august 2001, instanta a respins cererea de punere in libertate a partii interesate. In cursul acestor proceduri, aceasta a sustinut, printre altele, ca instanta putea sa aleaga o alta masura mai putin constrangatoare decat arestarea preventiva (art. 136 din CPP) si ca nu mai existau motive pentru mentinerea arestarii preventive. Pentru a justifica necesitatea mentinerii arestarii partii interesate, instanta a reprodus in esenta cele doua conditii prevazute de art. 148 lit. h) din CPP.

16. In deciziile din 22 august, 7 si 26 septembrie si din 23 noiembrie 2001, Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins ca neintemeiate recursurile formulate de reclamanta impotriva incheierilor de sedinta mentionate mai sus. In prima decizie, tribunalul municipal a retinut ca, in calitate de "patroana" a societatii D., reclamanta inselase mai mult de 100 de persoane, ca prejudiciul nu era acoperit si ca punerea sa in libertate putea duce la comiterea altor fapte similare. In a doua decizie, referindu-se in mod global la reclamanta si la un alt coinculpat, tribunalul a justificat arestarea preventiva prin faptul ca "mai trebuiau administrate probe", ca "prezenta lor era necesara" si ca punerea in libertate ar putea dauna desfasurarii anchetei judiciare si ar putea prezenta un pericol pentru ordinea publica. In fine, in ultimele doua decizii, tribunalul a justificat mentinerea sub arest prin faptul ca ancheta nu se incheiase inca.

C. Procedura penala pe fond indreptata impotriva reclamantei

17. In timpul anchetei, V.G., precum si celelalte parti vatamate de catre societatea D. au fost audiate de parchet. In declaratiile sale din august 2000 si din ianuarie 2001, V.G. a prezentat faptele astfel cum au fost retinute ulterior de catre parchet si nu a facut nicio mentiune cu privire la C.G. (paragraful 18 de mai jos). Alte doua parti vatamate, A.M. si B.G., au declarat ca reclamanta le spusese in iulie sau la data de 1 august 2000, la sediul societatii D., ca le putea obtine o viza Schengen.

18. La 22 si 26 februarie 2001 procurorul a interogat-o pe reclamanta in prezenta unui avocat din oficiu. Reclamanta a negat ca ar avea cunostinta de activitatile ilegale ale societatii D., pledand ca nu lucrase pentru aceasta decat incepand cu luna iunie 2000 si ca fusese internata in spital de la data de 3 iulie pana la 1 august 2000. In ceea ce priveste contactele sale cu V.G., reclamanta a declarat ca i-a propus sa o ajute sa obtina o viza Schengen prin intermediul unui tert, C.G., si a precizat ca i-a pus in legatura pe V.G. si C.G.; ulterior, ea a furnizat politiei datele de contact ale acestuia. De asemenea, aceasta a recunoscut ca a primit bani de la V.G., pe care ulterior i-ar fi platit lui C.G., si ca ar fi semnat o chitanta la spital in iulie 2000, recunoscand o datorie in acest sens fata de V.G. Ea nu a formulat nicio cerere de audiere de martori.

19. In luna martie 2001, un tert fata de procedura, S.G., i-a cerut procurorului sa fie audiat ca martor al apararii, in special referitor la o conversatie telefonica pe care o avusese la sfarsitul lunii februarie 2001 cu C.G. La data de 16 mai 2001, constatand ca aceasta audiere a fost solicitata si de reclamanta, procurorul a admis cererea si l-a informat pe S.G. prin Scrisoarea din 25 mai 2001. Reclamanta sustine ca aceasta scrisoare nu i-a parvenit lui S.G. deoarece parchetul a trimis-o la o alta adresa. S.G. nu a fost audiat de procuror.

20. In luna mai 2001, parchetul a dispus o expertiza grafoscopica prin care s-a constatat ca reclamanta completase doua documente la sediul societatii D. pentru doua dintre partile vatamate (V.N. si I.C.).

21. La data de 19 iunie 2001, reclamanta a luat cunostinta de probele din dosarul de urmarire penala si a declarat ca nu doreste sa mai solicite si administrarea altor probe in aparare. Procesul-verbal redactat cu aceasta ocazie este semnat de avocatul din oficiu desemnat sa o asiste pe reclamanta. La data de 28 iunie 2001, S.G., actionand ca mandatar al reclamantei, i-a cerut procurorului confruntarea partii interesate cu V.G. si audierea mai multor martori ai apararii, printre care el insusi, mama reclamantei si C.G. El pretindea ca acestia puteau confirma versiunea reclamantei. Acesta a adaugat ca avusese si inregistrase in luna februarie 2001 o conversatie telefonica cu C.G., care ii confirma ca obtinuse o viza pentru V.G., care parasise tara in ianuarie 2001; el a furnizat datele de contact ale lui C.G., care locuise la mama sa.

22. In paralel, prin Ordonanta din 12 iunie 2001, autoritatile de urmarire penala au hotarat, in interesul unei bune si rapide administrari a justitiei, sa deschida un alt dosar de urmarire penala cu privire la C.G., pe motivul ca identificarea si audierea acestuia nu fusesera posibile.

23. Prin Rechizitoriul din 20 iulie 2001, procurorul a trimis-o pe reclamanta in judecata in fata Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, sub acuzatia de inselaciune in forma agravanta, fapta prevazuta de art. 215 alin. 1 si 3 din Codul penal, si a hotarat sa inceteze cercetarile referitoare la infractiunea de asociere pentru savarsirea de infractiuni.

24. La termenele din 15 august si 3 octombrie 2001, reclamanta a constatat ca martorii apararii pe care ii propusese nu fusesera audiati si a reiterat cererea sa referitoare la confruntarea cu V.G., precum si cea referitoare la audierea mamei sale, a lui S.G., a lui C.G. si a lui M.N., la domiciliul careia fusese citata V.G. sa se prezinte. Conform afirmatiilor partii interesate, acesti martori ar fi putut sa dovedeasca faptul ca ea nu era, in cel mai rau caz, decat complicea lui C.G., si nu autoarea faptei de inselaciune de care se plangea V.G. Din probele aflate la dosar nu reiese ca instanta s-ar fi pronuntat asupra acestor cereri si nici ca martorii respectivi ar fi fost audiati. Instanta a continuat sa o citeze pe V.G., fara rezultat, in calitatea sa de parte civila.

25. La data de 12 septembrie 2001, instanta a audiat-o, printre altele, pe partea civila A.M., care si-a mentinut declaratia data in cursul urmaririi penale. Reclamanta l-a acuzat pe A.M. de fals in declaratii, amintind ca ea fusese spitalizata de la data de 3 iulie pana la 1 august 2000 si ca dupa aceea fusese in convalescenta la domiciliul sau; aceasta a solicitat audierea mamei sale ca martor. Dosarul nu permite sa distingem daca partea civila B.G. a fost si ea audiata de instanta.

26. La data de 16 ianuarie 2002, imediat ce s-a incheiat cercetarea judecatoreasca, procurorul a solicitat schimbarea incadrarii juridice a faptelor imputate reclamantei drept inselaciune in forma agravata in forma prevazuta de art. 215 alin. 2 si 3 din Codul penal. Avocatul reclamantei a solicitat achitarea acesteia, deoarece clienta sa contestase ca ar fi comis faptele de care era acuzata.

27. Prin Sentinta din data de 21 ianuarie 2002, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a declarat-o pe reclamanta vinovata de inselaciune in forma agravata si a condamnat-o la pedeapsa de 3 ani de inchisoare. Instanta a constatat ca reclamanta fusese vazuta de mai multe parti civile (in special V.G., A.M. si B.G.) si de 2 martori la sediul societatii D. si ca, in cadrul discutiilor cu ei, aceasta, in numele societatii, furnizase informatii si completase anumite documente referitoare la acestia, ceea ce reiesea si din concluziile expertizelor dispuse de parchet (paragraful 20 de mai sus). Pe de alta parte, instanta a retinut ca reclamanta primise de la V.G., in numele societatii D., sume de bani in schimbul obtinerii unei vize Schengen si ca i-a dat o chitanta pentru ultima suma primita.

28. Reclamanta a introdus apel impotriva acestei sentinte, reiterandu-si cererile de audiere a martorilor apararii si de confruntare cu V.G. La termenul din 10 mai 2002, ea a cerut audierea a 6 persoane: 4 martori ai apararii, printre care S.G., cu privire la relatiile dintre V.G. si C.G., si cele doua parti vatamate pentru care ea nega ca ar fi redactat documente la sediul societatii D. (paragraful 20 de mai sus). Tribunalul municipal a respins aceasta cerere cu motivarea ca probele nu erau relevante si utile in speta.

29. Pe de alta parte, sesizata cu o cerere a mandatarului reclamantei, S.G., Politia Bucuresti a informat-o la data de 21 iunie 2002 ca, potrivit unei declaratii a mamei lui C.G., V.G. locuise temporar la C.G.; acesta nu putuse sa fie audiat pentru alte fapte de inselaciune deoarece se mutase la o adresa necunoscuta.

30. La termenul din 7 februarie 2003, reclamanta a reiterat cererea sa de probe: cererile de audiere a lui C.G., V.G. si a celor 4 martori ai apararii mentionati mai sus si de confruntare cu ceilalti coinculpati; cerere de expertiza grafologica si de supliment de declaratie din partea sa; cereri de audiere a lui S.G. ca martor al apararii si de depunere de probe la dosar. Prin Incheierea de sedinta din 7 februarie 2003, Tribunalul Municipiului Bucuresti, raportandu-se la obiectul dosarului si la probele deja administrate, a respins cererile de probe ale reclamantei pentru lipsa de relevanta, pentru urmatoarele motive: prima categorie de probe fusese administrata de instanta pe fond, astfel incat ele trebuiau reexaminate in apel; a doua categorie era lipsita de relevanta. Instanta a depus la dosar documentele prezentate. Aceasta nu a raspuns la cererea de audiere a lui S.G.

31. Prin Decizia din 21 februarie 2003 pronuntata pe fond, Tribunalul Municipiului Bucuresti a confirmat in apel condamnarea reclamantei, insa a dispus suspendarea conditionata a executarii pedepsei.

32. La data de 28 februarie 2003, reclamanta a formulat recurs impotriva deciziei pronuntate in apel. La data de 15 iulie 2003, S.G. a depus la grefa Curtii de Apel Bucuresti un memoriu ("motive de recurs") ce fusese semnat si de reclamanta. Intocmit pe 14 pagini, acest memoriu continea cuvinte virulente la adresa magistratilor care au judecat cauza. Fara sa se refere la motivele de recurs prevazute de CPP, reclamanta a aratat, pe 3 pagini, ca nu beneficiase de probe in aparare si mai ales ca niciunul dintre martorii pe care ii propusese nu a fost audiat nici de procuror, nici de instante, contrar afirmatiilor din Incheierea de sedinta din 7 februarie 2003.

33. In Decizia sa din data de 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucuresti s-a exprimat cu privire la recursul reclamantei in felul urmator:

"[Reclamanta] nu si-a motivat recursul in scris si nu s-a prezentat la termen pentru a-l sustine. Au fost depuse la dosar mai multe documente de catre mandatarul sau, dintre care unul poarta mentiunea iž«motive de recursiž» (...), care, dupa o analiza sumara a continutului sau, dezvaluie aspecte ce nu au legatura cu cauza si care contine aprecieri de ordin personal ale autorului, unele injurioase, altele chiar tendentioase, referitoare la masurile dispuse de instante."

34. Curtea de apel s-a ocupat totusi de aceste chestiuni, dispunand o analiza din oficiu, si, facand referire la probele administrate in cadrul procesului, a retinut ca instanta de fond si instanta de apel au stabilit corect atat faptele spetei, cat si imputabilitatea lor persoanelor cercetate.

D. Plangerile penale impotriva unor terti

35. La data de 10 iulie 2001, reclamanta a introdus plangeri penale impotriva lui V.G., pe care o acuza de coruptie activa si de denuntare calomnioasa, si impotriva a doua dintre partile civile, A.M. si B.G., pe care le acuza de marturie mincinoasa. Reclamanta a solicitat in mai multe randuri conexarea cauzelor, fiind vorba de procedura penala indreptata impotriva sa si de cele referitoare la persoanele mentionate mai sus, insa cererile sale au fost respinse. Reclamanta nu precizeaza care a fost urmarea plangerilor sale.

E. Pretinsul obstacol in fata dreptului de recurs individual

36. La data de 28 iulie 2004, reclamanta a solicitat grefei Curtii de Apel Bucuresti un certificat care sa mentioneze data redactarii Deciziei din data de 2 decembrie 2003, document ce ii fusese cerut de grefa Curtii Europene. Conform afirmatiilor reclamantei, grefiera il informase pe presedintele sectiei penale despre prezenta sa cu urmatoarele cuvinte: "Asteapta doamna aceea cu tampenia de la Strasbourg!". Presedintele i-a solicitat in scris reclamantei precizari cu privire la obiectul cererii sale. La data de 29 septembrie 2004, grefa Curtii de Apel Bucuresti a eliberat certificatul solicitat.

II. Dreptul si practica interna pertinente

37. In ceea ce priveste luarea masurii arestarii preventive si prelungirea acestei masuri, prevederile relevante din CPP, astfel cum erau redactate la data respectiva, precum si esenta practicii interne referitoare la notiunea de "pericol pentru ordinea publica", prevazuta de art. 148 lit. h) din CPP, sunt descrise in Cauza Mujea impotriva Romaniei [(dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] si in Hotararea Calmanovici impotriva Romaniei (nr. 42.250/02, A§A§ 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie mentionat ca art. 148 din CPP prevedea ca arestarea preventiva nu poate fi dispusa de un procuror decat daca erau intrunite, cumulativ, conditiile art. 143 din CPP (probe sau indicii concludente referitoare la comiterea unei infractiuni) si unul dintre cazurile prevazute de articolul respectiv, dintre care in special: inculpatul a fugit ori s-a sustras urmaririi penale indreptate impotriva sa [148 c)], exista una dintre circumstantele agravante [148 g)], inculpatul a comis o fapta pentru care legea prevede o pedeapsa cu inchisoarea mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publica [148 h)]. Arestarea preventiva putea fi prelungita in caz de necesitate, cu conditia ca prelungirea sa fie motivata (art. 155 din CPP).

38. Art. 159 din CPP, astfel cum era redactat la data respectiva, inainte de modificarea sa prin Legea nr. 281/2003, prevedea procedura de prelungire a arestarii preventive. Dosarul relevant era depus de procuror pentru consultare cu doua zile inainte de termenul de judecata, iar inculpatul detinut era adus in fata instantei, cu exceptia cazurilor de imposibilitate - in special din motive de sanatate -, si era in toate cazurile asistat de un avocat. Hotararea pronuntata de instanta era susceptibila de recurs. Inculpatul nu era adus pentru judecarea recursului decat daca instanta de control judiciar considera ca acest lucru este necesar. De la intrarea in vigoare a legii mentionate mai sus, la data de 1 iulie 2003, autoritatile trebuie sa il aduca pe inculpatul detinut la judecarea recursului sau impotriva sentintei de prelungire a arestarii sale preventive.

39. Art. 215 din Codul penal in vigoare la data evenimentelor prevedea urmatoarele:

"Inducerea in eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarate, in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos material injust si daca s-a pricinuit o paguba, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 12 ani.

Inselaciunea comisa prin folosire de nume sau calitati mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani. (...)

Inducerea sau mentinerea in eroare a unei persoane cu prilejul incheierii sau executarii unui contract, savarsita in asa fel incat, fara aceasta eroare, cel inselat nu ar fi incheiat sau executat contractul in conditiile stipulate, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta in alineatele precedente, dupa distinctiile acolo aratate. (...)"

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A§ 3 din Conventie

40. Reclamanta sustine ca durata arestarii sale preventive a depasit limita rezonabila, avand in vedere faptele care ii erau imputate. In plus, ea se plange de faptul ca instantele interne nu au justificat necesitatea prelungirii acestei masuri in perioada in cauza. Ea invoca art. 5 A§ 3 din Conventie, care prevede urmatoarele:

"Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere."

41. Guvernul combate aceste sustineri.

A. Asupra admisibilitatii

42. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 A§ 3 din Conventie. Pe de alta parte, ea constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului

43. Guvernul arata ca perioada care trebuie luata in considerare, si anume cea pana la condamnarea reclamantei in prima instanta, a fost de mai putin de un an si face trimitere la alte cauze in care Curtea a constatat incalcarea articolului in discutie pentru durate mai lungi. In ceea ce priveste sentintele prin care s-a prelungit arestarea preventiva a reclamantei, Guvernul sustine ca instantele au oferit motive care luau in calcul argumentele partii interesate.

44. Considerand ca trebuie apreciata respectarea art. 5 A§ 3 in lumina circumstantelor fiecarei spete, reclamanta combate argumentele Guvernului. In mod special, facand trimitere la hotararile in cauza, reclamanta sustine ca instantele interne au folosit formule generale si stereotipe, care nu au tinut cont de principiul prezumtiei de nevinovatie si de caracterul exceptional al arestului preventiv, si ca ele nu au oferit motive pentru a justifica concret si in mod individual necesitatea mentinerii sale sub arest.

45. Curtea face trimitere la principiile generale care se desprind din jurisprudenta sa in materie (vezi, printre altele, Calmanovici, mentionata mai sus, A§A§ 90-94). In mod special, ea reaminteste ca art. 5 A§ 3 din Conventie nu poate fi interpretat ca si cum ar autoriza o arestare preventiva in mod neconditionat, cat timp nu depaseste o anumita durata. Orice mentinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar si pentru o scurta durata, trebuie sa fie justificata intr-un mod convingator de catre autoritati [vezi, printre altele, Chichkov impotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, A§ 66, CEDO 2003-l (extrase), si Musuc impotriva Moldovei, nr. 42.440/06, A§ 41, 6 noiembrie 2007]. In acest sens, ea reaminteste ca numai precizand motivele pe care se intemeiaza o hotarare este posibil un control public al administrarii justitiei (Suominen impotriva Finlandei, nr. 37.801/97, A§ 37, 1 iulie 2003); in plus, argumentele pro si contra repunerii in libertate nu trebuie sa fie "generale si abstracte" [Smirnova impotriva Rusiei, nr. 46.133/99 si 48.183/99, A§ 63, CEDO 2003-IX (extrase)].

46. In speta, Curtea observa ca trebuie analizat daca arestarea preventiva a reclamantei de la data de 21 februarie 2001 pana la 21 ianuarie 2002, adica pana la condamnarea sa pe fond in prima instanta, a respectat cerintele descrise mai sus ale art. 5 A§ 3 din Conventie.

47. Curtea reaminteste ca, in Cauza Calmanovici mentionata mai sus, a constatat ca autoritatile nu au furnizat motive "relevante si suficiente" pentru a justifica necesitatea de a mentine reclamantul sub arest preventiv pe o perioada de circa 3 luni si jumatate, avand in vedere ca ele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscurile la care se expun in caz de punere in libertate a partii interesate, ca nu au analizat situatia individuala a acestuia si ca nu au tinut cont de posibilitatea de a aplica masuri alternative arestarii (Calmanovici, mentionata mai sus, A§ 101).

48. Dupa analizarea faptelor relevante, Curtea considera ca Guvernul nu a prezentat elemente care sa ii permita sa ajunga la o alta concluzie in speta.

49. Intr-adevar, Curtea observa ca, exceptand Ordonanta procurorului din 26 februarie 2001, intemeiata pe art. 148 lit. c), g) si h) din CPP, toate celelalte hotarari care au dus la mentinerea reclamantei sub arest preventiv au fost fondate esentialmente pe art. 148 lit. h) din CPP. Mai mult, in ceea ce priveste ordonanta mentionata mai sus, Curtea constata ca ea este motivata de riscul unei tentative a partii interesate de a se sustrage cercetarii, desi aceasta nu fusese citata decat ca martor pana la aceasta data (paragrafele 6 si 9 in fine de mai sus).

50. Curtea constata mai ales ca din hotararile relevante reiese ca, la fel ca in cauza mentionata mai sus, instantele interne nu au precizat motive concrete in sprijinul argumentului privind "pericolul pentru ordinea publica" si care sa justifice, pe baza art. 148 lit. h) din CPP, necesitatea de a mentine reclamanta in stare de arest, desi jurisprudenta interna indicase totusi criterii si elemente de luat in calcul intr-o astfel de analiza si desi art. 155 din CPP impunea ca instantele sa precizeze motive in acest sens. In esenta, instantele s-au limitat la a reproduce textul acestui articol intr-un mod stereotip (Calmanovici, mentionata mai sus, A§ 97). Mai mult, mentinand arestarea preventiva in temeiul art. 148 lit. h), ele au invocat mai multe motive de alt ordin, fara a prezenta vreo proba faptica referitoare la riscurile invocate (Becciev impotriva Moldovei, nr. 9.190/03, A§ 59, 4 octombrie 2005): riscul de recidiva, chiar daca partea interesata nu avea antecedente penale si cel de obstacol in calea bunei desfasurari a anchetei (paragrafele 11 in fine si 16 de mai sus).

51. In fine, Curtea constata ca instantele interne au refuzat sa analizeze argumentele prezentate de partea interesata cu privire la profilul sau personal si la situatia sa familiala, ca de cele mai multe ori ele nu i-au analizat situatia in mod individual si ca in niciun moment ele nu au analizat posibilitatea de a adopta una dintre masurile alternative prevazute de dreptul intern, desi art. 5 A§ 3 prevede ca autoritatile sa ia in considerare astfel de masuri in cazul in care situatia se preteaza la acestea, iar acuzatul prezinta garantii referitoare la prezentarea sa la proces (paragrafele 10-11 si 15-16 de mai sus si, mutatis mutandis, Becciev, mentionata mai sus, A§ 62, si Calmanovici, mentionata mai sus, A§A§ 98 si 100).

52. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca, in speta, a avut loc incalcarea art. 5 A§ 3 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 5 A§ 4 din Conventie

53. Invocand art. 5 A§ 4 si art. 6 A§ 3 lit. c) din Conventie, reclamanta se plange de faptul ca procedura de prelungire a arestarii sale preventive de catre tribunalul municipal la data de 26 iunie 2001 nu a fost contradictorie si ca i-a incalcat drepturile la aparare. De asemenea, ea acuza lipsa de celeritate si de efectivitate a procedurilor referitoare la controlul judiciar al mentinerii sale in arest.

54. In masura in care capetele de cerere ale reclamantei au legatura cu procedurile privind mentinerea sub arest preventiv, Curtea le va analiza din perspectiva art. 5 A§ 4 din Conventie (Lapusan impotriva Romaniei, nr. 29.723/03, A§ 36, 3 iunie 2008), care prevede urmatoarele:

"Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala."

A. Asupra admisibilitatii

55. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 A§ 3 din Conventie. Pe de alta parte, aceasta constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului

56. Guvernul sustine ca, spre deosebire de cauzele Mamedova impotriva Rusiei (nr. 7.064/05, 1 iunie 2006) si Wloch impotriva Poloniei (nr. 27.785/95, CEDO 2000-XI), in speta, instantele nu au analizat pentru prima oara la data de 26 iunie 2001 mentinerea sub arest preventiv a reclamantei si ca interesele acesteia au fost aparate de un avocat din oficiu, in conditii de egalitate de arme cu procurorul. Guvernul combate si celelalte argumente ale reclamantei.

57. In ceea ce priveste procedura din 26 iunie 2001, reclamanta se plange de faptul ca parchetul a incalcat termenul de depunere a dosarului la judecatorie si ca ea nu a fost adusa in fata tribunalului municipal si nici nu a fost reprezentata de un avocat din oficiu. Aceasta isi sustine afirmatiile cu delegatia datata a doua zi, 27 iunie 2001, si argumenteaza ca, presupunand chiar ca un astfel de avocat ar fi asistat la sedinta respectiva, acesta nu i-ar fi putut asigura o aparare reala, dosarul voluminos fiind transferat la tribunalul municipal numai cu 30 de minute inainte ca aceasta instanta sa isi pronunte hotararea. In plus, partea interesata face trimitere la observatiile sale referitoare la lipsa de motivare a hotararilor de prelungire a arestarii sale preventive si considera ca, pentru unele dintre acestea, conditia controlului intr-un "termen scurt" nu a fost respectata.

58. Curtea reaminteste in primul rand ca, potrivit art. 5 A§ 4, persoanele arestate sau detinute au dreptul la o analiza a respectarii cerintelor de procedura si de fond necesare "legalitatii", in sensul art. 5 A§ 1, a privarii lor de libertate (Wloch, mentionata mai sus, A§ 125). Desi procedura ce intra sub incidenta art. 5 A§ 4 nu trebuie sa fie intotdeauna insotita de garantii identice cu cele prevazute de art. 6 A§ 1, pentru persoanele detinute in conditiile enuntate la art. 5 A§ 1 lit. c) este necesara o audiere (Kampanis impotriva Greciei, Hotararea din 13 iulie 1995, A§ 47, seria A nr. 318-B). In mod special, un proces avand ca obiect un recurs formulat impotriva unei detentii sau prelungirii sale trebuie sa garanteze egalitatea armelor intre parti, procuror si detinut (Nikolova impotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, A§ 58, CEDO 1999-II, si Wloch, mentionata mai sus, A§ 126).

59. In speta, Curtea observa ca dupa ce tribunalul municipal a dispus la data de 26 iunie 2001 punerea in libertate a reclamantei in prezenta acesteia si a unui avocat care o asista, procedura de judecare a recursului formulat de parchet impotriva acestei incheieri s-a derulat in fata tribunalului municipal in aceeasi seara, in lipsa partii interesate, care a fost citata sa se prezinte, insa nu a fost adusa la sedinta de judecata din cauza unei lipse de personal (paragrafele 12-14 de mai sus). Sub acest aspect, Curtea constata ca autoritatile interne insele au considerat, cel putin in prima faza, ca prezenta partii interesate era necesara, desi la data respectiva prezentarea unui inculpat nu era obligatorie in dreptul intern la analizarea recursului (paragraful 38 de mai sus si, mutatis mutandis, Lapusan, mentionata mai sus, A§ 52).

60. Curtea reitereaza ca un stat care dispune de un recurs impotriva hotararilor referitoare la arestarea preventiva trebuie sa le acorde partilor interesate aceleasi garantii in recurs ca si in prima instanta. Ea reaminteste si ca prezenta reclamantilor si a avocatilor lor la sedinta in prima instanta nu poate scuti statul de obligatia de a asigura si prezenta lor personala in fata instantei de recurs sau, daca este nevoie, a reprezentantilor lor, pentru a asigura egalitatea armelor cu procurorul care a cerut mentinerea arestarii (vezi Samoila si Cionca impotriva Romaniei, nr. 33.065/03, A§A§ 73-74, 4 martie 2008, si, mutatis mutandis, Kampanis, mentionata mai sus, A§ 47). In speta, respectarea acestei obligatii avea o importanta speciala, avand in vedere ca era vorba de cererea de a desfiinta o hotarare ce dispunea punerea in libertate.

61. Observand ca delegatia avocatului G.S. data din 27 iunie 2001, Curtea nu considera necesar sa statueze asupra faptului controversat intre parti cu privire la prezenta acestui avocat din oficiu la analiza recursului parchetului din seara de 26 iunie 2001 in fata tribunalului municipal. Presupunand chiar ca acest avocat ar fi participat la sedinta in discutie, Curtea constata ca acesta a fost desemnat pe loc si ca nu cunostea nici dosarul, nici pe clienta sa. Astfel, trebuie subliniat ca, spre deosebire de procuror, avocatul nu a avut la dispozitie decat cateva minute pentru a-si pregati apararea, deoarece dosarul fusese trimis la tribunalul municipal in jurul orei 18,25, iar acest tribunal si-a pronuntat hotararea spre ora 19,00.

62. Avand in vedere aceste circumstante si fara a se pronunta asupra modalitatii concrete in care avocatul din oficiu si-a indeplinit obligatiile, Curtea constata ca autoritatile nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvata si o aparare efectiva in procedura desfasurata la data de 26 iunie 2001 in fata tribunalului municipal si ca egalitatea de arme cu procurorul nu a fost pastrata (vezi, mutatis mutandis, Samoila si Cionca, mentionata mai sus, A§A§ 75-76, si Goddi impotriva Italiei, Hotararea din 9 aprilie 1984, A§ 27, seria A nr. 76). Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 5 A§ 4 din Conventie in aceasta privinta.

63. Tinand cont de observatiile de mai sus si de constatarea incalcarii art. 5 A§A§ 3 si 4 referitoare la arestarea preventiva a reclamantei, Curtea considera ca nu este necesar sa analizeze pe fond si celelalte aspecte ale capatului de cerere intemeiat pe art. 5 A§ 4 din Conventie.

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie

64. In cererea sa introductiva, reclamanta se plange in principal de refuzul autoritatilor de urmarire penala de a admite cererea sa de a fi confruntata cu V.G. si de a audia mai multi martori ai apararii. Ea invoca art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie, care prevede urmatoarele:

"3. Orice acuzat are, in special, dreptul: (...)

d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii."

65. Guvernul combate acest argument.

A. Asupra admisibilitatii

66. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 A§ 3 din Conventie. Pe de alta parte, ea constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

67. Guvernul observa ca acest capat de cerere al reclamantei se refera la etapa urmaririi penale. Acesta argumenteaza ca, in dreptul roman, aceasta etapa a procesului nu este contradictorie, deoarece partile au dreptul sa formuleze in fata instantelor cereri de probe, inclusiv de aducere de martori, si sa participe la administrarea acestora. Referitor la etapa judecarii cauzei si la inegalitatea pretinsa de partea interesata cu privire la audierea martorilor acuzarii si ai apararii, Guvernul sustine ca, in speta, condamnarea nu s-a intemeiat exclusiv pe declaratiile martorilor si ca este de datoria instantelor sa aprecieze relevanta martorilor apararii solicitati de acuzat. El face trimitere la motivele precizate de Tribunalul Municipiului Bucuresti cu privire la cererea de probe (paragraful 30 de mai sus).

68. Reclamanta arata ca Guvernul admite ca ea a solicitat in permanenta, fara rezultat, confruntarea sa cu victima V.G. si audierea mai multor martori ai apararii. Ea precizeaza ca prin intermediul acestor probe dorea sa demonstreze, pe de o parte, ca nu o indusese in eroare pe V.G., deoarece C.G. ii obtinuse in mod efectiv o viza, iar V.G. plecase in strainatate, si ca, pe de alta parte, din cauza spitalizarii si a convalescentei sale, ea nu s-a deplasat la sediul societatii D. in perioada in care aceasta a desfasurat activitati ilicite. Pe de alta parte, ea reaminteste ca a sustinut chiar in fata curtii de apel ca niciuna dintre probele pe care le propusese nu fusese admisa si administrata.

2. Aprecierea Curtii

a) Principiile generale aplicabile

69. Curtea reaminteste in primul rand ca admisibilitatea probelor tine in primul rand de regulile de drept intern si ca, in principiu, instantelor nationale le revine obligatia de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea incredintata Curtii prin Conventie nu consta in a se pronunta daca depozitiile martorilor au fost admise ca probe in mod corect, ci in a cerceta daca procedura, privita in ansamblul sau, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de proba, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen si altii impotriva Olandei, Hotararea din 23 aprilie 1997, A§ 50, Culegere de hotarari si decizii 1997-III, si De Lorenzo impotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004). Astfel, ea reitereaza ca cerintele paragrafului 3 de la art. 6 reprezinta aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol (Van Geyseghem impotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, A§ 27, CEDO 1999-I).

70. In continuare, Curtea reaminteste ca elementele de proba trebuie, in principiu, sa fie prezentate in fata acuzatului in sedinta publica, in vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comporta exceptii, insa acestea nu se pot accepta decat sub rezerva drepturilor apararii; ca regula generala, paragrafele 1 si 3 lit. d) ale art. 6 prevad acordarea in favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate si suficiente de a contesta o marturie a acuzarii si de a interoga autorul acesteia, in momentul depozitiei sau mai tarziu (Ludi impotriva Elvetiei, Hotararea din 15 iunie 1992, A§ 49, seria A nr. 238, si Van Mechelen si altii, mentionata mai sus, A§ 51). Asa cum a precizat Curtea in mai multe randuri (vezi, printre altele, Isgro impotriva Italiei, Hotararea din 19 februarie 1991, A§ 34, seria A nr. 194-A, si Ludi mentionata mai sus, A§ 47), in anumite circumstante poate fi necesar ca autoritatile judiciare sa recurga la depozitii ce dateaza din faza de urmarire penala. Daca acuzatul a avut o ocazie adecvata si suficienta de a contesta aceste depozitii, in momentul in care au fost facute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine in sine art. 6 A§A§ 1 si 3 lit. d). Totusi, atunci cand o condamnare se bazeaza exclusiv sau intr-o masura hotaratoare pe depozitiile date de o persoana pe care acuzatul nu a putut sa o interogheze sau sa asigure interogarea ei nici in faza urmaririi penale, nici in timpul dezbaterilor, rezulta ca aceste drepturi de aparare sunt restranse intr-un mod incompatibil cu garantiile art. 6 (A.M. impotriva Italiei, nr. 37.019/97, A§ 25, CEDO 1999-IX, si Saidi impotriva Frantei, Hotararea din 20 septembrie 1993, A§A§ 43-44, seria A nr. 261-C).

71. In fine, Curtea reaminteste ca art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie lasa instantelor interne, tot in principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea si interogarea oricarui martor al apararii: astfel cum indica cuvintele "in aceleasi conditii", el are ca scop esential o deplina egalitate de arme in materie. Notiunea de "egalitate de arme" nu epuizeaza totusi continutul paragrafului 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al paragrafului 1, a carui aplicare o reprezinta prezentul alineat, printre multe altele. Intr-adevar, nu este suficient sa se demonstreze ca "acuzatul" nu a putut interoga un anumit martor al apararii; mai este nevoie si ca partea interesata sa faca plauzibila necesitatea convocarii martorului respectiv in cautarea adevarului si ca refuzul de a-l interoga sa fi cauzat un prejudiciu drepturilor apararii (Vaturi impotriva Frantei, nr. 75.699/01, A§ 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstante exceptionale pot determina Curtea sa constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont impotriva Belgiei, Hotararea din 7 iulie 1989, A§ 89, seria A nr. 158, si Destrehem impotriva Frantei, nr. 56.651/00, A§ 41, 18 mai 2004).

b) Aplicarea principiilor generale in cauza de fata

72. In ceea ce priveste lipsa de confruntare cu V.G., Curtea constata in primul rand ca instantele nationale au luat in considerare declaratiile date de V.G. in fata parchetului, intrucat s-au raportat in principal la ele in hotararile lor. In orice caz, declaratiile in discutie nu constituiau singurul element de proba pe care judecatorii au intemeiat condamnarea reclamantei. Acestia s-au bazat intr-adevar - pe langa alte probe considerate capabile sa demonstreze faptele calificate ca inselaciune a caror victima a fost V.G., printre care in special chitanta data de partea interesata, - pe un manunchi de indicii ce nu se refereau la V.G., ci la alte victime: declaratiile partilor civile A.M. si B.G., dintre care cel putin primul a fost audiat de judecatorie, si cele doua documente intocmite, conform expertizei grafoscopice, de reclamanta in cadrul activitatilor societatii D. Se pare, asadar, ca instantele interne nu si-au intemeiat constatarea vinovatiei numai pe declaratiile lui V.G., pe care reclamanta le contesta.

73. Daca acest aspect al capatului de cerere, luat izolat, nu este susceptibil sa determine o incalcare a Conventiei, nu este mai putin adevarat ca, in opinia Curtii, analiza tuturor actelor indeplinite in cadrul procedurii privite in ansamblul sau dezvaluie, in speta, un dezechilibru, care a fost prejudiciabil pentru exercitarea drepturilor de aparare ale reclamantei (vezi, mutatis mutandis, Vaturi, mentionata mai sus, A§ 57).

74. Intr-adevar, din dosar nu reiese ca, exceptand pe A.M., reclamanta ar fi putut sa ii interogheze, intr-un stadiu oarecare al procedurii, pe principalii martori ai acuzarii in ceea ce o privea. In aceasta privinta, Guvernul nu a furnizat elemente cu privire la audierea de catre instante a lui B.G. si a celorlalte doua parti vatamate (V.N. si I.C.), referitor la care cererea partii interesate in acest sens a fost respinsa la data de 10 mai 2002. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul sa se confrunte cu martorii decisivi in prezenta judecatorului care trebuie, in ultima instanta, sa ia o hotarare cu privire la cauza (Reiner si altii impotriva Romaniei, nr. 1.505/02, A§ 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informatii referitoare la diligenta instantelor de a o aduce pe V.G., principalul martor al acuzarii, impotriva reclamantei. Desigur, instantele au citat-o pe V.G., insa la o adresa la care ea locuise in timpul cercetarii penale (cea a lui M.N.). Totusi, din dosar rezulta ca partea interesata declarase ca V.G. parasise tara in ianuarie 2001. Daca Curtea a statuat in cauze anterioare ca era excesiv sa se ceara din partea autoritatilor unei tari sa faca o ancheta pentru a gasi si a aduce in fata lor o persoana ce locuia intr-un alt stat (Gossa impotriva Poloniei, nr. 47.986/99, A§ 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totusi in considerare, din perspectiva acestui articol, daca autoritatile au facut sau nu demersuri rezonabile pentru a incerca sa identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, mentionata mai sus, A§A§ 58 si 61, si Bonev impotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, A§ 44, 8 iunie 2006). In speta, trebuie mentionat ca instantele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia pe M.N. sau pe mama lui C.G., la care V.G. ar fi locuit, de asemenea, chiar inainte de plecarea sa, si ca ele nu au facut niciun demers cu exceptia celui de a o cita pe V.G., fara rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase in cursul urmaririi penale.

75. Mai cu seama, Curtea observa ca niciun martor al apararii propus de reclamanta pentru a confirma versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instante, care, in plus, au furnizat motive lapidare si contradictorii pentru a respinge cererile partii interesate. In acest sens, este suficient sa mentionam ca cererea de audiere a lui C.G., a lui V.G. si a celor 4 martori ai apararii, precum si cererea de confruntare cu ceilalti coinculpati au fost respinse la data de 7 februarie 2003 de Tribunalul Municipiului Bucuresti, pe motivul ca aceste probe fusesera deja administrate in prima instanta si ca ele trebuiau doar reexaminate (paragraful 30 de mai sus). Or, din dosarul furnizat de parti rezulta ca niciuna dintre aceste probe nu fusese administrata si ca reclamanta a evidentiat aceasta omisiune in motivele sale de recurs, insa fara rezultat. In plus, in ciuda admiterii cererii de audiere a lui S.G. de catre parchet la data de 25 mai 2001, S.G. nu a fost audiat, desi reclamanta isi reiterase cererea in acest sens.

76. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca reclamanta nu a putut sa ii interogheze in contradictoriu, in fata instantelor insarcinate cu solutionarea dosarului sau, pe majoritatea martorilor acuzarii si ca nu a putut sa obtina audierea niciunui martor al apararii propus, si aceasta fara ca instantele sa fi furnizat motive coerente in acest sens. In aceste conditii, avand in vedere ca orice sistem de aparare adoptat de reclamanta a fost compromis, Curtea nu considera ca trebuie sa speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamanta, in masura in care ea considera ca, in orice caz, ele ar fi putut contribui, in circumstantele cauzei, la echilibrul si egalitatea ce trebuie sa primeze pe tot parcursul procesului intre acuzare si aparare. Economia generala a procesului impunea astfel sa i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. In final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivita si suficienta pentru a-si valorifica in mod util drepturile sale de aparare (Vaturi, mentionata mai sus, A§ 58, si, mutatis mutandis, hotararile Destrehem, mentionata mai sus, si Kostovski impotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).

77. In concluzie, avand in vedere importanta deosebita a respectarii drepturilor de aparare in procesul penal, Curtea apreciaza ca reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care sa ii asigure, in special in ceea ce priveste conditiile de convocare si de interogare a martorilor, un anumit echilibru intre acuzare si aparare. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie.

IV. Asupra pretinsei incalcari a art. 13 din Conventie coroborat cu art. 5 A§A§ 3 si 4 si art. 6 A§ 3 lit. d)

78. Invocand art. 13 din Conventie, reclamanta sustine ca nu dispune in dreptul intern de un recurs efectiv referitor la incalcari ale art. 5 A§A§ 3 si 4 si ale art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie.

79. Curtea face trimitere la concluziile sale referitoare la incalcarile art. 5 A§A§ 3 si 4 si art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie, inclusiv la observatiile sale referitoare la modalitatea in care autoritatile au respectat garantiile de procedura prevazute de aceste articole. Tinand cont de faptul ca, fata de art. 13 din Conventie, prevederile mentionate mai sus ale art. 6 si 5 constituie lex specialis, nu se ridica nicio chestiune distincta sub incidenta art. 13 in circumstantele cauzei prezente (vezi, mutatis mutandis, Smatana impotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, A§ 145, 27 septembrie 2007; Khamila Isayeva impotriva Rusiei, nr. 6.846/02, A§ 167, 15 noiembrie 2007; Nikolova, mentionata mai sus, A§ 69, si Loncke impotriva Belgiei, nr. 20.656/03, A§ 53, 25 septembrie 2007).

V. Asupra celorlalte pretinse incalcari

80. Pe de alta parte, reclamanta sustine urmatoarele: ca arestarea sa preventiva in luna februarie 2001 si detentia sa din data de 23 martie 2001 au fost lipsite de "temei legal" si contrare art. 5 A§ 1 din Conventie; ca informarea sa cu privire la motivele arestarii sale si la acuzatiile aduse impotriva sa a fost incompleta si gresita (art. 5 A§ 2); ca nu a fost adusa timp de 32 de zile de la arestarea sa in fata unui magistrat abilitat sa exercite functii judiciare (art. 5 A§ 3); ca nu a fost informata in detaliu despre natura si cauza acuzatiilor aduse impotriva sa [(art. 6 A§ 3 lit. a)]; ca nu a fost asistata de un avocat la audierea sa ca martor si in momentul prezentarii probelor din dosarul anchetei, nici de un avocat ales atunci cand a dat prima sa declaratie in calitate de invinuit [(art. 6 A§ 3 lit. b) si c)]; ca solutia de condamnare a sa in penal a fost determinata de calitatea sa de membru al unei grupari de opozitie care a manifestat impotriva partidului la putere in luna iunie 1990 (art. 11); ca a suferit o condamnare in penal din unicul motiv ca nu a fost in masura sa ramburseze suma datorata de C.G. lui V.G. (art. 1 din Protocolul nr. 4); ca nu a dispus de o cale de atac efectiva in fata instantelor nationale pentru a denunta incalcarile mentionate mai sus (art. 13 coroborat cu articolele mentionate mai sus); si ca a suferit un obstacol in calea dreptului sau de recurs individual din cauza refuzului initial al presedintelui sectiei penale a Curtii de Apel Bucuresti de a-i elibera certificatul pe care l-a solicitat la data de 28 iulie 2004 si a cuvintelor proferate de grefiera cu aceasta ocazie (art. 34 din Conventie).

81. Tinand cont de toate elementele aflate in posesia sa si in masura in care este competenta sa fie sesizata cu alegatiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenta de incalcare a drepturilor si libertatilor garantate de articolele Conventiei. Rezulta ca aceasta parte a cererii este vadit neintemeiata si trebuie respinsa in aplicarea art. 35 A§A§ 3 si 4 din Conventie.

VI. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

82. Potrivit dispozitiilor art. 41 din Conventie,

"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu

83. Reclamanta solicita suma de 200.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care considera ca l-a suferit in special din cauza aspectelor prezentate din perspectiva art. 5 A§ 3 din Conventie. Ea arata ca a fost in final condamnata pe fond la pedeapsa inchisorii cu suspendare, astfel ca singura perioada de privare de libertate a fost cea de arest preventiv, inainte de condamnarea sa.

84. Facand trimitere la jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul considera ca suma solicitata este excesiva si ca o eventuala constatare a incalcarii ar reprezenta, in sine, o reparatie echitabila suficienta.

85. Tinand cont de violarile constatate in speta si de cererea reclamantei, Curtea, statuand in echitate, conform art. 41, considera ca este potrivit sa ii acorde partii interesate 4.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecata

86. Reclamanta solicita suma de 14.670 EUR pentru cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne si in fata Curtii, din care 14.470 EUR pentru onorarii avocatiale (suma constituita in principal din 12.360 EUR reprezentand onorarii de 120 EUR/ora) si 200 EUR pentru diverse cheltuieli (taxe judiciare, telefon, faxuri etc.). Ea prezinta o conventie ce cuprinde acordul sau pentru ca plata sumei precizate cu acest titlu de Curte sa se faca direct catre avocatul sau si depune o nota referitoare la numarul de ore facturate si la activitatile desfasurate de acesta in fata Curtii.

87. Facand trimitere, in acest sens, la tariful practicat de anumiti avocati in cauze bulgare in fata Curtii, Guvernul considera ca tariful orar mentionat mai sus de 120 EUR este excesiv.

88. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, Curtea observa ca reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile diverse mentionate mai sus si pentru cele referitoare la procedurile interne. Tinand cont de documentele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 4.000 EUR pentru procedura in fata Curtii si i-o acorda reclamantei. In baza conventiei reclamantei cu avocatul sau, ea hotaraste ca suma mentionata mai sus sa ii fie platita direct avocatului.

C. Dobanzi moratorii

89. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

C U R T E A

1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 5 A§ 3 din Conventie si referitor la mentinerea reclamantei in stare de arest preventiv pana la data de 21 ianuarie 2002 si in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 5 A§ 4 si art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie si inadmisibila in rest;

2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 A§ 3 din Conventie;

3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 5 A§ 4 din Conventie in ceea ce priveste procedura de recurs impotriva masurii arestarii preventive a reclamantei, derulata in fata Tribunalului Municipiului Bucuresti la data de 26 iunie 2001;

4. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze celelalte capete de cerere intemeiate pe art. 5 A§ 4 din Conventie;

5. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie;

6. hotaraste ca capatul de cerere al reclamantei intemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 5 A§A§ 3 si 4 si cu art. 6 A§ 3 lit. d) din Conventie nu ridica nicio chestiune distincta;

7. hotaraste:

a) ca statul parat sa plateasca, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 A§ 2 din Conventie, urmatoarele sume, ce vor fi convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii:

(i) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale, suma ce va fi platita reclamantei;