INTEGRAL: Hotararea CEDO in Cauza Miu impotriva Romaniei

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 7.088/03, indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Margareta Miu (reclamanta), a sesizat Curtea la 27 decembrie 2002, in temeiul articolului 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, iar, ulterior, de doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta pretinde ca i-a fost incalcat dreptul de acces la o instanta, avand in vedere ca instantele nationale nu au examinat pe fond cererile sale de restituire a unui imobil nationalizat.
4. La 4 februarie 2010, cererea a fost comunicata Guvernului. In conformitate cu articolul 29 A§ 1 din Conventie, s-a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.
5. In urma abtinerii domnului Corneliu Birsan, judecator ales sa reprezinte Romania (articolul 28 din Regulamentul Curtii), presedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos in calitate de judecator ad-hoc (articolul 26 A§ 4 din Conventie si articolul 29 A§ 1 din Regulament).

IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
6. Reclamanta s-a nascut in 1954 si locuieste in Bucuresti.
7. In 1950 au fost nationalizate o serie de imobile situate in Bucuresti si care ii apartineau lui M.E., printre care un imobil situat pe Bulevardul Averescu nr. 52 (imobilul).
1. Prima actiune in revendicarea imobilului indreptata impotriva statului
8. Prin Hotararea definitiva din 22 aprilie 1993, Judecatoria Bucuresti a constatat ca nationalizarea imobilului fusese ilegala. Aceasta a dispus ca intreprinderea de stat care gestiona imobilul si societatea comerciala care il ocupa sa il restituie lui B.A., mostenitorul lui M.E.
9. La cererea procurorului general, care a introdus un recurs in anulare, Curtea Suprema de Justitie a casat hotararea mentionata anterior printr-o Hotarare din 28 aprilie 1995. Aceasta a subliniat ca aplicarea legilor nationalizarii nu putea fi controlata de instante si a considerat ca Judecatoria Bucuresti isi depasise atributiile, aducand atingere atributiilor puterii legislative.
10. Curtea Suprema de Justitie a concluzionat ca, in orice caz, noi dispozitii legislative ar trebui sa prevada masuri reparatorii pentru bunurile pe care statul si le-a insusit.
2. A doua actiune in revendicarea imobilului indreptata impotriva societatii comerciale care il ocupa
11. La o data neprecizata, B.A. a introdus o noua actiune in revendicare impotriva societatii comerciale care ocupa imobilul.
12. Dupa decesul lui B.A., reclamanta, mostenitoarea acestuia, a continuat actiunea.
13. Prin Hotararea definitiva din 22 iunie 1998, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea in revendicare, considerand ca cererea de restituire trebuia sa faca obiectul unei examinari in fata autoritatilor administrative, in conformitate cu procedura prevazuta de Legea nr. 112/1995. Curtea de apel a subliniat ca legea mentionata anterior ii oferea reclamantei posibilitatea de a contesta in fata instantelor interne decizia autoritatilor administrative in temeiul acestei legi, asigurandu-i astfel accesul la o instanta.
3. Actiunea intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995
14. La o data neprecizata, in temeiul dispozitiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte (Legea nr. 112/1995) care stabilea ca fostii proprietari puteau obtine, in anumite conditii, restituirea bunurilor lor sau o despagubire cu titlu de reparatie, B.A. a solicitat autoritatilor administrative locale restituirea imobilului. Dupa decesul lui B.A., reclamanta a continuat si aceasta actiune.
15. Prin Decizia din 2 februarie 1998, Primaria Municipiului Bucuresti a admis cererea de restituire. In urma contestatiei formulate de societatea comerciala care ocupa imobilul, Judecatoria Bucuresti, prin Hotararea din 11 iulie 2001, a anulat
Decizia din 2 februarie 1998, fara sa examineze fondul cauzei, pe motiv ca autoritatile administrative au dispus in mod eronat restituirea. Constatand ca imobilul era destinat unei utilizari comerciale, aceasta a considerat ca dispozitiile Legii nr. 112/1995 nu erau aplicabile in acest caz.
16. In urma apelului si a recursului introduse de reclamanta, aceasta hotarare a fost confirmata prin Hotararea Tribunalului Bucuresti din 19 noiembrie 2001 si Hotararea Curtii de Apel Bucuresti din 20 septembrie 2002.
II. Dreptul intern relevant
17. Dispozitiile relevante ale Codului de procedura civila si ale Legii nr. 112/1995 sunt descrise in Cauza Brumarescu impotriva Romaniei [(MC), nr. 28342/95, pct. 32-33 si 36-42, CEDO 1999-VII].

IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa incalcare a articolul 6 A§ 1 din Conventie in ceea ce priveste absenta accesului la o instanta
18. Reclamanta denunta o incalcare a dreptului sau de acces la o instanta, pe motiv ca instantele nationale nu au examinat pe fond cererile sale de restituire. Aceasta invoca articolul 6 A§ 1 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza:
Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil [...], de catre o instanta [...], care va hotari [...] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]
A. Cu privire la admisibilitate
19. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul articolului 35 A§ 3 a) din Conventie. In plus, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie sa fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
20. Guvernul contesta sustinerile reclamantei. Bazandu-se pe teoria marjei de apreciere a statelor, acesta nu neaga existenta unei ingerinte in dreptul reclamantei de acces la o instanta, dar considera ca o astfel de ingerinta urmarea un scop legitim, mai exact buna administrare a justitiei, si ca era proportionala. Guvernul sustine, de asemenea, ca reclamanta nu a ales corect caile procedurale puse la dispozitia sa de legislatia in vigoare sau chiar ca a omis sa utilizeze alte cai procedurale, de exemplu, cele stabilite de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), fara sa aduca precizari cu privire la aceasta procedura.
21. Reclamanta sustine ca refuzul instantelor interne de a se pronunta asupra fondului actiunilor sale a adus atingere dreptului sau de acces la o instanta.
22. In ceea ce priveste argumentul intemeiat pe posibilitatea reclamantei de a initia o procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, Curtea observa ca Guvernul nu invoca neepuizarea cailor de atac interne si ca argumentul acestuia priveste examinarea globala a fondului cauzei. Curtea reaminteste ca o problema similara a fost ridicata in Cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei (nr. 30.767/05 si 33.800/06, 12 octombrie 2010). In aceasta cauza, Curtea a hotarat ca, inainte de Hotararea din 19 martie 2007 pronuntata de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, persoanele in cauza s-au aflat in imposibilitatea de a solicita in fata instantelor interne, in temeiul dispozitiilor Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor nationalizate (Maria Atanasiu si altii, citata anterior, pct. 121).
23. Rezulta ca, la 27 decembrie 2002, data la care reclamanta a introdus cererea sa, procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu constituia o cale de atac eficienta care sa ii poata permite recuperarea imobilului sau. Prin urmare, argumentul Guvernului trebuie sa fie respins.
24. Curtea reaminteste ca articolul 6 A§ 1 garanteaza fiecarei persoane dreptul ca o instanta sa se pronunte asupra oricarei contestatii cu privire la drepturile si obligatiile sale cu caracter civil, dar ca acest drept nu este absolut si poate fi supus unor limitari admise implicit, in special cu privire la conditiile de admisibilitate a unei cai de atac, deoarece aceasta presupune prin insasi natura sa o reglementare din partea statului, acesta beneficiind de o anumita marja de apreciere in aceasta privinta. Totusi, aceste limitari nu pot restrange, pentru un justitiabil, accesul liber intr-o asemenea masura, incat sa fie afectata insasi esenta dreptului sau de acces la o instanta. In plus, astfel de limitari sunt conforme articolului 6 A§ 1 din Conventie numai in cazul in care urmaresc un scop legitim si in cazul in care exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit (Yagtzilar si altii impotriva Greciei, nr. 41727/98, pct. 22-23, CEDO 2001XII, si Lungoci impotriva Romaniei, nr. 62710/00, pct. 34-36, 26 ianuarie 2006).
25. In plus, faptul ca persoana in cauza a avut acces la caile de drept interne nu este intotdeauna suficient pentru indeplinirea cerintelor articolului 6 A§ 1: trebuie sa se constate, de asemenea, ca gradul de acces prevazut de legislatia nationala era suficient pentru a garanta persoanelor in cauza ``dreptul de acces la o instanta``, tinand seama de principiul suprematiei dreptului intr-o societate democratica (Yagtzilar, citata anterior, pct. 26, si Lungoci, citata anterior, pct. 43). Acest lucru este valabil in special in cazul in care, de exemplu, persoana in cauza nu a putut avea acces la o instanta decat pentru a i se respinge actiunea ca inadmisibila prin efectul legii (ibidem).
26. In prezenta cauza, Curtea observa ca nu s-a contestat ca reclamanta avea dreptul de a solicita restituirea imobilului sau si ca instantele interne nu s-au pronuntat asupra fondului cererii. Din acest motiv, reclamanta a suferit o ingerinta in dreptul sau de acces la o instanta. Prin urmare, este necesar sa se examineze daca aceasta ingerinta urmarea un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul vizat.
27. Curtea poate sa adere la opinia Guvernului conform careia ingerinta suferita de reclamanta avea un scop legitim, si anume buna administrare a justitiei (a se vedea mutatis mutandis, Lungoci, citata anterior, pct. 37). Ramane sa se stabileasca daca aceasta ingerinta era proportionala din motivele enumerate in continuare.
28. Curtea observa ca actiunea in revendicare a reclamantei a fost respinsa de instantele interne fara sa fie examinat fondul cauzei si ca, astfel, a fost privata de orice posibilitate clara si concreta ca instantele sa se pronunte cu privire la cererea sa de restituire a imobilului.
29. Astfel, prin Hotararea din 22 iunie 1998, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea in revendicare, pe motiv ca cererea de restituire trebuia sa faca obiectul unei examinari de catre autoritatile administrative in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 112/1995. Or, dupa ce reclamanta a parcurs etapele administrative prevazute de legea mentionata anterior, aceleasi instante s-au pronuntat, prin Hotararea din 20 septembrie 2002, ca imobilul in cauza nu intra in domeniul de aplicare a legii respective.
30. Rezulta ca reclamanta nu a avut acces la o instanta decat pentru a-i fi declarate actiunile inadmisibile prin efectul dispozitiilor legale.
31. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca a fost incalcat articolul 6 A§ 1 din Conventie ca urmare a absentei accesului la o instanta in ceea ce o priveste pe reclamanta.

II. Cu privire la celelalte incalcari pretinse
32. Tot in temeiul articolului 6 A§ 1 din Conventie, reclamanta denunta o incalcare a dreptului sau de a-i fi solutionata cauza intr-un termen rezonabil, avand in vedere durata globala a tuturor procedurilor prin care a incercat sa obtina restituirea imobilului.
33. Curtea observa ca reclamanta sau autorii sai au initiat, in scopul recuperarii imobilului, 3 proceduri distincte. Presupunand ca termenul de 6 luni a fost respectat pentru ultimele doua, durata fiecareia nu pare a fi excesiva in raport cu criteriile consacrate de Curte in jurisprudenta sa, in special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritatilor competente, precum si miza litigiului pentru persoana in cauza [Frydlender impotriva Frantei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII, si Cocchiarella impotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 121, CEDO 2006-V].
34. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul articolului 35 A§ 3 a) si articolului 35 A§ 4 din Conventie.
35. Invocand articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta pretinde ca anularea deciziei administrative de restituire a imobilului si respingerea actiunilor in revendicare au adus atingere dreptului acesteia la respectarea bunurilor sale.
36. In prezenta cauza, Curtea considera ca, in absenta unei decizii administrative sau judecatoresti definitive, prin care sa se dispuna restituirea bunului, reclamanta nu poate pretinde a fi titularul unui drept de proprietate asupra unui ``bun actual`` in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. In ceea ce priveste existenta unei eventuale ``sperante legitime`` de a-i fi restituit acest bun, Curtea subliniaza ca Hotararea din 22 aprilie 1993, prin care s-a dispus restituirea, a fost anulata la 28 aprilie 1995. In consecinta, Curtea apreciaza ca Hotararea din 22 aprilie 1993 nu poate fi considerata drept o baza juridica suficienta de natura a da nastere unei ``sperante legitime``, pentru reclamanta, de a i se restitui bunul care a apartinut autorilor sai [KopeckA˝ impotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 52, CEDO 2004-IX; Lupas si altii impotriva Romaniei, nr. 1434/02, 35370/02 si 1385/03, pct. 92, CEDO 2006-XV (extrase)].
37. Rezulta ca acest capat de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozitiile Conventiei si trebuie respins in temeiul articolului 35 A§ 3 si 4 din Conventie.

III. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Conventie
38. Articolul 41 din Conventie prevede:
Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii vatamate, daca este cazul, o reparatie echitabila.
A. Prejudiciu material
39. Pentru repararea prejudiciului material pe care l-ar fi suferit, reclamanta solicita restituirea imobilului, precum si sumele de 360.000 de euro (EUR) pentru foloasele nerealizate si 30.000 de dolari americani (USD) pentru diversele taxe si alte cheltuieli legate de imobil.
40. Guvernul se opune acestor pretentii; sustine ca prezenta cauza a fost comunicata doar din perspectiva articolului 6 si ca, in etapa comunicarii, nu a fost formulat niciun capat de cerere intemeiat pe Protocolul nr. 1.
41. Curtea observa ca, in prezenta cauza, singura baza de retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile consta in faptul ca reclamanta nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanta pentru a revendica un bun imobil, incalcandu-se articolul 6 alin. 1 din Conventie. In consecinta, aceasta respinge prezenta cerere.
42. Cu toate acestea, Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa constanta, in cazul incalcarii articolului 6 din Conventie, este necesar ca reclamantii sa fie plasati, pe cat posibil, intr-o situatie echivalenta celei in care s-ar afla daca nu ar fi fost incalcate cerintele acestei dispozitii [Piersack impotriva Belgiei (articolul 50), 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, pct. 12].
43. In prezenta cauza, este necesar sa se constate ca articolul 322 pct. 9 din Codul de procedura civila roman permite revizuirea pe plan intern a unei hotarari in cazul in care Curtea a constatat incalcarea drepturilor unui reclamant. In plus, Curtea considera ca, in cazul in care constata incalcarea dreptului de acces la o instanta, reparatia adecvata este, in principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii in timp util si cu respectarea cerintelor articolului 6 din Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci, citata anterior, pct. 56).
B. Prejudiciu moral
44. Reclamanta solicita, de asemenea, suma de 300.000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral pe care autorul acesteia, B.A., si ea insasi l-ar fi suportat ca urmare a suferintelor si a stresului cauzate de hotararile instantelor interne.
45. Guvernul contesta existenta prejudiciului moral suferit de reclamanta, deoarece aceasta nu a prezentat niciun document justificativ, si considera, in plus, ca o eventuala constatare a incalcarii ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a acestui prejudiciu.
46. Curtea considera ca reclamanta a suferit in mod cert un prejudiciu moral, care nu este compensat suficient prin constatarea incalcarii suferite (Lungoci, citata anterior, pct. 54). In aceste circumstante, avand in vedere ansamblul elementelor de care dispune si pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu articolul 41 din Conventie, Curtea acorda reclamantei suma de 3.000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral.
47. In ceea ce priveste prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit B.A., Curtea observa ca acesta din urma a decedat inainte de introducerea prezentei cereri, depusa de reclamanta in nume propriu. In consecinta, Curtea respinge cererea de reparatie echitabila in ceea ce il priveste pe B.A.
C. Cheltuieli de judecata
48. De asemenea, reclamanta solicita pentru cheltuielile suportate in fata instantelor interne si a Curtii, urmatoarele sume:
- 65.000 EUR si 10.000 USD pentru onorariul avocatului;
- 735.064 lei romanesti vechi (ROL) pentru diverse taxe platite la Camera de Comert;
- 10.000 USD pentru diverse cheltuieli suportate in perioada 1999-2006 (taxe judiciare, fotocopii, redactarea documentelor).Aceasta a furnizat documente justificative pentru o parte a acestor sume.
49. Printr-o scrisoare din 11 octombrie 2012, reclamanta solicita o suma suplimentara de 45.000 EUR pentru onorariul avocatului, fara sa prezinte insa documente justificative.
50. Guvernul se opune platii acestor sume pe care le considera excesive si speculative. In plus, acesta sustine ca reclamanta nu si-a sustinut cererile, deoarece nu a prezentat
toate contractele de asistenta judiciara, insotite de chitantele aferente.
51. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora [Iatridis impotriva Greciei (reparatie echitabila) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
52. In prezenta cauza, Curtea observa ca sumele solicitate de reclamanta sunt excesive in raport cu obiectul si natura dosarului. Tinand seama de elementele de care dispune si de criteriile mentionate anterior, Curtea considera ca este rezonabil sa ii acorde reclamantei suma de 2.000 EUR, pentru toate cheltuielile.
D. Dobanzi moratorii
53. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:
1. declara, in unanimitate, cererea admisibila in privinta capatului de cerere intemeiat pe absenta accesului la o instanta si inadmisibila in privinta celorlalte capete de cerere;
2. hotaraste, cu 6 voturi la 1, ca a fost incalcat articolul 6 alin. 1 din Conventie;
3. hotaraste, cu 6 voturi la 1:
a)ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu articolul 44 alin. 2 din Conventie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral si suma de 2.000 EUR (doua mii euro) pentru cheltuielile de judecata, care trebuie convertita in lei romanesti la rata de schimb aplicabila la data platii;
b)ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;4. respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.