Hotararea CEDO in cauza Boldea impotriva Romaniei

Marian Boldea, conferentiar universitar la Facultatea de automatica si informatica a Universitatii Politehnice din Timisoara a sesizat CEDO prin cererea nr.19.997/02 indreptata impotriva Romaniei.

Prin aceasta, reclamantului a cerut CEDO sa constate incalcarea art. 6 al. 1 din Conventie privind dreptul la un proces echitabil, si a art. 10 din Conventie privind libertatea de exprimare. Reclamantul este reprezentat de domnul D. Craciun,Baroul Bucuresti" title="Cabinet de avocat, Baroul Bucuresti"> avocat in Timisoara. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. In fapt, reclamantul a abordat, cu ocazia unei reuniuni a corpului didactic al catedrei de informatica a facultatii, problema plagiatului privind publicatiile stiintifice ale lui A.S. si L.P., aparute in luna decembrie 2000, precum si alte teze de doctorat si lucrari de licenta . Pe fondul unei nemultumiri generale la adresa publicatiilor realizate in cadrul catedrei, mai multi profesori si- au exprimat parerea asupra asa-zisului plagiat. Ei au constatat ca cei doi autori preluasera multe definitii din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul a fost singurul care a afirmat ca publicatiile stiintifice in discutie constituiau un plagiat. Concluzia reuniunii a fost ca nivelul stiintific al publicatiilor scazuse si ca se recomanda sa se evite publicarea unor articole care se limitau la reproducerea unor definitii deja existente si sa se aduca noi contributii. S-a mai adaugat faptul ca publicatiile lui A.S.

si lui L.P. nu constituiau un plagiat, dar ca ele nu reprezentau nici referinte stiintifice in materie (nu se iau in considerare aceste lucrari). Celor doi autori li s-a adresat un avertisment verbal.

Procedura penala impotriva reclamantului pentru calomnie

La data de 9 mai 2001 A.S. si L.P. au depus fiecare o plangere penala pentru calomnie impotriva reclamantului, caruia i-au imputat faptul ca i-a acuzat de plagiat in timpul reuniunii din 9 martie 2001. La data de 11 septembrie 2001, Judecatoria Timisoara a conexat cele doua plangeri penale. In sedinta publica din 9 octombrie 2001 Judecatoria Timisoara l-a audiat pe reclamant si a admis proba veritatii, in temeiul art. 207 din Codul penal. El a depus articolele partilor vatamate si fragmentele relevante din teza de doctorat pretins plagiata.

La data de 27 noiembrie 2001 Judecatoria Timisoara a audiat 2 martori care participasera la reuniunea din 9 martie 2001. V.M., coordonatorul tezei partilor vatamate, a declarat ca in opinia sa, desi contestabile, publicatiile partilor vatamate nu constituiau un plagiat. De asemenea, el a apreciat ca afirmatiile reclamantului au fost facute cu rea-credinta. Martorul U.M. a declarat ca nu se poate pronunta asupra pretinsului plagiat sau asupra intentiei reclamantului atunci cand i-a calificat pe colegii sai drept �plagiatori�.

Prin Sentinta din 27 noiembrie 2001 Judecatoria Timisoara a dispus achitarea reclamantului in temeiul art. 10 lit. b)1 din Codul de procedura penala, insa l-a condamnat la plata unei amenzi administrative de 500.000 lei (ROL) (circa 20 EUR) in temeiul art. 181, coroborat cu art. 91 din Codul penal. De asemenea, instanta l-a condamnat sa le plateasca reclamantilor cheltuielile de judecata ocazionate, in valoare de 2.120.000 ROL (circa 80 EUR).

Fragmentul relevant din aceasta sentinta are urmatorul text: �Din probatoriul administrat in cauza: declaratia inculpatului raportul nr. 262/01 a Facultatii de Informatica si Calculatoare, articolul intitulat �Indicatori pentru caracterizarea fiabilitatii si disponibilitatii� apartinand partilor vatamate, capitolul 2 din teza de doctorat pretins plagiata, semnata de N.P., copia procesului-verbal din data de 9 martie 2001, declaratiile martorilor U.M. si V.M., instanta retine urmatoarea stare de fapt: Partile au calitatea de cadre didactice la Universitatea Politehnica din Timisoara, departamentul de calculatoare iar in data de 9 martie 2001, in cadrul unei sedinte a colectivului acestui departament inculpatul a afirmat public, ca partile vatamate sunt �plagiatori� pe motiv ca un articol semnat de acestia copiaza un capitol dintr-o teza de doctorat. Desi articolul semnat de partea vatamata cuprinde structural si chiar conceptual definitii din alte lucrari, totusi, intentia acestora nu a fost de a reproduce, respectiv de a copia aceste lucrari. Pe de alta parte, infractiunea de calomnie presupune afirmatii malitioase, facute cu rea-credinta si cu intentia de a leza demnitatea, cu privire la fapta care daca ar fi adevarata ar atrage una din sanctiunile prevazute de textul incriminator. Din inscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar si din declaratiile martorilor, rezulta ca inculpatul a facut afirmatiile cu rea- credinta si cu intentia de a leza demnitatea partilor vatamate, afirmatii care daca ar fi adevarate ar atrge pentru partile vatamate o sanctiune disciplinara sau dispretul public.

Fiind indeplinita si conditia publicitatii, instanta constata ca din punct de vedere formal fapta inculpatului intruneste elementele constitutive ale infractiunii de �calomnie� prevazuta de articolul 206 Cod penal. Din punct de vedere substantial, fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, deoarece este vorba de o cearta intre colegi din orgoliu profesional, inculpatul aflandu-se la primul contact cu justitia.�

La data de 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat un recurs impotriva sentintei judecatoriei. El a sustinut in principal lipsa de motivare a sentintei pe baza probelor aduse in timpul procedurii, atat de el insusi, cat si de partile vatamate, si aceasta cu toate ca ar fi putut beneficia de proba veritatii prevazuta de art. 207 din Codul penal. Mai mult, el a afirmat ca judecatoria s-a limitat la a constata reaua sa credinta fara a se sprijini pe niciun element de proba si nu a luat deloc in considerare legislatia referitoare la drepturile de autor si drepturile conexe. Partile vatamate au formulat si ele recurs impotriva sentintei pronuntate in prima instanta.

Prin Decizia din 22 martie 2002 Tribunalul Timis a respins cele doua recursuri. In ceea ce priveste recursul reclamantului, instanta a dispus urmatoarele: �Examinand recursurile declarate prin prisma motivelor invocate precum si in limitele articolului 3856 din Codul de Procedura Penala, se constata ca prima insanta a retinut in mod corect starea de fapt si de drept dedusa judecatii sanctiunea administrativa aplicata inculpatului fiind corect individualizata astfel ca in ceea ce priveste apelul inculpatului acesta pentru considerentele expuse urmeaza a fi respins in baza articolului 385 15 1) b din Codul de Procedura Penala.� Recursul partilor vatamate a fost respins ca tardiv.

Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie

Reclamantul se plange de faptul ca nu i-a fost judecata in mod echitabil cauza, sustinand ca a fost condamnat la plata unei amenzi administrative in absenta oricarei dovezi pertinenete si fara ca instantele sa fi raspuns argumentelor pe care el le-a expus. El invoca art. 6 alin. 1 din Conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta: �Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (�) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. (�)�. Acest capat de cerere a fost admis. Elementele prezentate Curtii ii sunt suficiente pentru a concluziona ca reclamantul are motive temeinice sa sustina ca hotararile Judecatoriei Timisoara si ale Tribunalului Timis nu au fost suficient motivate si ca reclamantului nu i-a fost judecata in mod echitabil cauza privind condamnarea sa la plata unei amenzi administrative. In concluzie, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie .

Asupra pretinsei incalcari a art. 10 din Conventie

In opinia reclamantului, condamnarea sa pentru calomnie i-a incalcat dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Conventie, care prevede urmatoarele:
�1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.�

Si acest capat de cerere este considerat admisibil de catre CEDO. Curtea apreciaza ca autoritatile nationale nu au oferit motive pertinente si suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative si la suportarea cheltuielilor de judecata facute de partile vatamate. Aceasta condamnare nu raspundea, asadar, unei �necesitati sociale imperioase�. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 10 din Conventie .

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfactie echitabila. Prin urmare, Curtea apreciaza ca nu este cazul sa i se acorde vreo suma cu acest titlu . Drept urmare, judecatorii CEDO au hotarat:
1. cererea este admisibila;
2. a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie;
3. a avut loc incalcarea art. 10 din Conventie;