Prin sentinta civila nr. 153/6.02.2020 Tribunalul Iasi a admis in parte actiunea formulata de Sindicat, in numele si pentru reclamantul PA, in contradictoriu cu parata CNADR -DRDP CLUJ.
A obligat parata sa achite reclamantului suma neta corespunzatoare contravalorii brute de 7.046 lei pentru 157 ore munca suplimentara in perioada ianuarie 2017 - octombrie 2017, compusa din valoarea de baza de 3.523 lei si sporul de 100% de 3.523 lei.
A obligat parata sa achite reclamantului daune-interese in cuantum de 0,01% pentru fiecare zi de intarziere, pentru sumele datorate potrivit prezentei sentinte, calculate de la data scadentei lunare a contravalorii orelor suplimentare efectuate in fiecare luna din intervalul si ianuarie 2017 - octombrie 2017 pana la data platii efective.
A obligat reclamantul sa plateasca expertului contabil suma de 352,30 lei cu titlu de diferenta onorariu expertiza contabila efectuata in cauza.
A obligat parata sa achite reclamantului suma de 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecata - onorariu de avocat si suma de 952,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecata
- onorariu expertiza contabila efectuata in cauza, a respins solicitarea de obligare a paratei la plata cheltuielilor de cazare si transport ale aparatorilor alesi.
Pentru a pronunta aceasta solutie prima instanta retine urmatoarele:
Reclamantul a aratat ca este angajatul paratei in cadrul Departamentului Investitii, acesta sustinand ca in perioada ianuarie 2017 - octombrie 2017 a efectuat un numar de 157 ore suplimentare, aspect care rezulta din foile de prezenta aprobate. Prin
intampinarea depusa la dosar parata recunoaste ca din evidentele sale rezulta ca reclamantul a desfasurat in perioada ianuarie 2017 - octombrie 2017 un total de 157 ore suplimentare, din care 38 ore fara justificare si anume nota de chemare la munca suplimentara sau delegatie, respectiv datele de 21 mai, 06 iulie, 25 si 30 august, 12 sept, 18 oct 2017 nu exista documente justificative.
In raport de sustinerile contradictorii ale partilor, pentru verificarea situatiei de fapt si a eventualelor sume cuvenite reclamantului, in cauza a fost administrata proba cu expertiza contabila care la obiectivele stabilite a formulat urmatoarele raspunsuri: ``1. sa se stabileasca numarul de ore suplimentare prestate de reclamant in perioada ianuarie-octombrie 2017, conform pontajului - 157 ore suplimentare; 2. sa se stabileasca care sunt sumele de bani cuvenite reclamantului pentru munca prestata suplimentar si care sunt sumele de bani cuvenite cu titlu de spor pentru munca suplimentara efectuata - 3.523 lei; sa se stabileasca daca au fost recuperate orele de munca suplimentara efectuate si, in caz afirmativ, sa se analizeze si sa se mentioneze cand au fost recuperate - nu au fost recuperate; sa se stabileasca daca au fost platite orele suplimentare efectuate - nu au fost platite.``
Parata nu a formulat obiectiuni la raportul de expertiza contabila efectuat in cauza.
Reprezentantul reclamantului a solicitat prin obiectiuni recalcularea sumelor cuvenite prin luarea in considerare a majorarilor salariale solicitate in dosarul nr. 5718/99/2018. Aceste obiectiuni au fost admise si sumele au fost recalculate de expertul desemnat in cauza, insa, in apel Curtea de Apel Iasi prin Hotararea nr. 613/30.10.2019 a dispus urmatoarele: ``Admite apelul (...) impotriva sentintei civile nr. 614/17.04.2019 a Tribunalului Iasi, sentinta pe care o schimba in parte, in sensul ca:
Respinge cererea formulata de SDER, in numele si pentru reclamantul PA in contradictoriu cu parata CNADR, privind plata majorarilor salariale de 40% la salariul de baza, diferenta sporuri si daune interese pentru perioada 01.08.2017-02.11.2017. Pastreaza dispozitiile sentintei care nu contravin prezentei decizii. Respinge apelul declarat de SDER, in numele si pentru reclamantul PA, impotriva aceleiasi sentinte si impotriva incheierii din 27.06.2019, incheiere pe care o pastreaza. Definitiva. Pronuntata in sedinta publica din 30.10.2019.`` Pe cale de consecinta, cererea de majorare a salariului de baza fiind respinsa, apare ca necuvenita recalcularea oricaror accesorii salariale prin raportare la un salariu de baza majorat.
In ceea ce priveste cererea de obligare a paratei la plata orelor suplimentare, prestate in afara programului normal de lucru si a sporului pentru munca suplimentara, instanta retine ca munca suplimentara este reglementata de Codul muncii astfel:
Potrivit art. 112 Codul muncii, pentru salariatii angajati cu norma intreaga durata normala a timpului de munca este de 8 ore pe zi si 40 de ore pe saptamana, repartizarea timpului de munca in cadrul saptamanii fiind, de regula, uniforma, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu doua zile de repaus, conform art. 113 C. muncii. Potrivit art. 120 Codul muncii, munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, prevazuta la art. 112, este considerata munca suplimentara iar conform art. 122 C. muncii, munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 60 de zile calendaristice dupa efectuarea acesteia.
Rezulta din aceste prevederi legale ca regula este in sensul ca orele suplimentare se compenseaza prin ore libere platite, si numai in masura in care acest lucru nu este posibil sau nu este realizat, acestea se compenseaza in bani, in conditiile reglementate de art. 123 Codul muncii: cand compensarea prin ore libere platite nu este posibila, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu, care nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza .
In cauza, partile au stabilit ca urmare a negocierii, prin Contractul Colectiv de Munca inregistrat la Inspectoratul Teritorial de Munca Bucuresti sub nr. 263/25.07.2017, aplicabil la nivelul unitatii parate in anul 2017, ca ``(1) Munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 60 de zile dupa efectuarea acesteia. (2) In aceste conditii salariatul beneficiaza de salariul corespunzator pentru orele prestate peste programul normal de lucru`` (art. 61 din CCM). De asemenea potrivit dispozitiilor art. 62 din CCM, ``(1) In cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 61 alin. 1, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia. (2) Sporul pentru munca suplimentara acordat in conditiile alineatului precedent este de: a) 100% din salariul de baza pentru munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, inclusiv sambata si/sau duminica pentru lucrari urgente``.
Asadar, dispozitiile legale coroborate cu cele contractuale, indicate mai sus, stabilesc ca regula generala compensarea muncii suplimentare prin ore libere platite in urmatoarele 60 de zile dupa efectuarea orelor suplimentare, iar ca exceptie de la aceasta regula (aplicabila doar in cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul de 60 de zile), plata unui spor pentru munca suplimentara in procent de 100% din salariul de baza .
Argumentele paratei referitoare la neintocmirea unei documentatii speciale privind plata orelor suplimentare vor fi respinse de instanta deoarece prin aceasta aparare se invoca propria culpa. Orele suplimentare a caror plata se solicita in cauza de fata au fost efectuate, fiind regasite de expertul contabil in pontajele paratei, motiv pentru care se cuvine reclamantului plata lor.
Fata de aceste considerente, instanta constata ca cererea reclamantului privind obligarea paratei la plata drepturilor banesti aferente muncii suplimentare este intemeiata si obliga parata sa achite reclamantului suma neta corespunzatoare contravalorii brute de 7.046 lei pentru 157 ore munca suplimentara in perioada ianuarie 2017 - octombrie 2017, compusa din valoarea de baza de 3.523 lei si sporul de 100% de 3.523 lei.
In ceea ce priveste cererea avand ca obiect obligarea paratei la plata de daune-interese, instanta constata ca aceasta este intemeiata in parte .
Potrivit disp. art. 133 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 62/2011, ``clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toti angajatii din unitate, in cazul contractelor colective de munca incheiate la acest nivel``, iar potrivit disp. art. 148 din acelasi act normativ, executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru parti, neindeplinirea obligatiilor asumate prin contractul colectiv de munca atragand raspunderea partilor care se fac vinovate de aceasta.
In speta, instanta retine ca, potrivit disp. art. 100 din Contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate pe anii 2017 - 2018 - ``Penalitati de intarziere``, ``intarzierea nejustificata a platii salariului sau neplata acestuia determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, conform prevederilor Codului de procedura fiscala la zi``. Potrivit dispozitiilor art. 176 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscala, la care face trimitere art. 100 din contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate, ``Nivelul penalitatii de intarziere este de 0,01% pentru fiecare zi de intarziere``.
Prin urmare, instanta retine faptul ca prin contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate s-a prevazut obligatia angajatorului de a plati salariatilor penalitati de intarziere in situatia intarzierii nejustificate a platii salariului sau in caz de neplata a acestuia, insa cuantumul acestora nu este cel indicat prin cererea de chemare in judecata (de 0,04%/zi intarziere), ci de 0,01%/zi intarziere.
Pe cale de consecinta, instanta va obliga parata sa achite reclamantului daune-interese, constand in penalitati de intarziere a platii sumelor datorate, in procent de 0,01%/zi intarziere, calculate de la data scadentei si pana la data platii efective.
Vazand ca parata a cazut in pretentii, in temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., instanta retine ca este intemeiata in parte cererea reclamantului de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata .
Avand in vedere cuantumul cheltuielilor de judecata solicitate, instanta apreciaza ca fiind justificat acest cuantum de complexitatea cauzei si valoarea obiectului cererii, motiv pentru care tribunalul obliga parata sa achite reclamantului Sindicatul Drumarilor ``Elie Radu`` suma de 1785 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata - onorariu de avocat.
In ceea ce priveste cererile reclamantului privind obligarea paratei la plata cheltuielilor ocazionate de deplasarea aparatorului ales, instanta retine ca inscrisurile depuse in dovedire, bilete, facturi fiscale si chitante sunt doar in copie xerox, originalele nefiind depuse la acest dosar sau indicat un alt dosar la care sa se regaseasca, astfel ca este atestata cheltuiala facuta, dar nu este asumata prin depunerea originalelor documentelor contabile calea de recuperare aleasa - prin deducere fiscala ca si cheltuieli deductibile sau prin recuperare directa ca si cheltuieli de judecata . Pentru aceste motive, tribunalul respinge cererile reclamantului privind obligarea paratei la plata cheltuielilor ocazionate de deplasarea si cazarea aparatorului ales.
Vazand ca a fost achitat de reclamant doar avansul de 300 de lei pentru expertiza contabila efectuata la cererea sa, obliga reclamantul SDER sa plateasca expertului contabil, carnet expert nr. 37283/2010 suma de 1480 lei cu titlu de diferenta onorariu expertiza contabila efectuata in cauza si, pe cale de consecinta, obliga parata sa achite reclamantului si suma de 1780 lei cu titlu de cheltuieli de judecata - onorariu expertiza contabila efectuata in cauza.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel parata CNADR-DRDP considerand-o nelegala si netemeinica si motivand ca instanta de judecata nu a tinut cont de faptul ca procedura privind efectuarea, compensarea cu timp liber corespunzator si plata orelor suplimentare aprobata prin Decizia Directorului General nr. 982/21.10.2015 nu a fost respectata.
Instanta de fond in mod eronat a validat concluziile raportului de expertiza, desi in cuprinsul acestuia expertul nu a exclus cele 44 ore suplimentare pentru care nu exista documente justificative, respectiv note de chemare la munca sau ordine de deplasare, asa cum prevede procedura interna.
Invoca apelanta prevederile art. 4 si 5 din Anexa la HG nr. 1860/2006 privind drepturile si obligatiile personalului autoritatilor si institutiilor publice pe perioada delegarii si detasarii in alta localitate, precum si in cazul deplasarii, in cadrul localitatii, in interesul serviciului, actualizata, precum si practica judiciara, aratand ca persoana aflata in delegare trebuie sa-si desfasoare activitatea, in sensul de executare a sarcinilor si atributiilor, conform prevederilor contractului individual de munca, contractului colectiv de munca aplicabil si/sau ale legislatiei in vigoare, in cadrul programului normal de lucru al unitatii la care se efectueaza delegarea. Ce depaseste acest program constituie munca suplimentara.
Timpul de deplasare la/de la locul de desfasurarea a atributiilor (in afara locului sau de munca) nu are, in acest context, natura unor ore suplimentare, ci constituie timp desfasurat in conditiile institutiei delegarii. Pentru acest interval salariatului i se plateste o indemnizatie conform dispozitiilor art. 42(2) si art. 43(2) din Codul muncii.
Considera ca in mod eronat s-au considerat indeplinite prevederile art. 100 din Contractul Colectiv de Munca aplicabil in speta, nefiind vorba despre o intarziere nejustificata a platii salariului. Arata faptul ca angajatorul a achitat sumele solicitate de reclamant in baza art. 140 din CCM.
O alta critica a sentintei atacate se refera la cuantumul cheltuielilor de judecata . Astfel, desi actiunea reclamantilor a fost admisa doar in parte, s-a dispus obligarea paratei la plata integrala a cheltuielilor de judecata solicitate de intimata, fara a face aplicarea dispozitiilor art. 453 C.proc.civ.
In concluzie, solicita admiterea cererii de apel astfel cum a fost formulata.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 466 si urm. C.proc.civ., Legea 53/2003 republicata - Codul muncii, art. 2501, 2503, 2507, 2508, 2513 C.civ.
Intimatul formuleaza intampinare prin care solicita respingerea apelului ca nefondat.
Examinand probele cauzei in raport de motivele de apel invocate, apararile intimatei si dispozitiile legale aplicabile si hotararea apelata, Curtea constata ca, pe fondul cauzei, criticile apelantei sunt inconsistente juridic, fiind reluate apararile formulate in primul ciclu procesual, fara raportare la probatoriul deja administrat si fara analiza considerentelor expuse in motivarea hotararii fondului.
Tezele defensive ale apelantei, tinand de nerespectarea formalitatilor procedurale interne referitoare la munca suplimentara sunt contrare exigentelor ce rezulta din interpretarea Curtii de Justitie a Uniunii Europene, in interpretarea oficiala a Directivei 2003/88/CE, referitoare la timpul de lucru.
Prin raportul de expertiza efectuat in cauza, necontestat, redat in hotararea fondului, s-a concluzionat in sensul ca in perioada ianuarie-octombrie 2017 reclamantul a efectuat un numar de 157 de ore suplimentare, ore ce nu au fost compensate cu timp liber corespunzator. Apelanta nu neaga ca propriul pontajul reflecta ca reclamantul intimat a efectuat un numar de 157 de ore suplimentare, dar invoca ca pentru un numar de 38 de ore (intampinare fond) sau 44 ore (motive apel) nu exista documentatia interna necesara - nota de chemare la munca suplimentara sau delegatie.
Apararea apelantei-intimate este lipsita de suport legal, in conditiile in care tinde sa transleze responsabilitatea gestionarii si alocarii timpului de munca in sarcina salariatului, sustinand, in esenta, ca este in sarcina reclamantului sa produca dovezi cu privire la natura juridica a timpului inregistrat in evidentele angajatorului, ca timp de munca .
Din perspectiva dispozitiilor legale interne, se retine ca potrivit art. 40 alin. 1 lit. a) Codul muncii, angajatorul are dreptul sa stabileasca organizarea si functionarea unitatii, drept insa dublat de obligatia pozitiva potrivit art. 17 alin. 3 lit. l) Codul muncii de a informa persoana selectata in vederea angajarii sau salariatul cu privire la durata normala a muncii, exprimata in ore/zi si ore/saptamana. Potrivit 111 alin. 1 Codul muncii timpul de munca reprezinta orice perioada in care salariatul presteaza munca, se afla la dispozitia angajatorului si indeplineste sarcinile si atributiile sale, conform prevederilor contractului individual de munca, contractului colectiv de munca aplicabil si/sau ale legislatiei in vigoare, iar conform art. 114 Codul muncii durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare.
Din perspectiva reglementarilor europene, situatia litigioasa din speta intra in domeniul de aplicare a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru. Or, principial, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca ``diferitele prevederi cuprinse in directiva mentionata in materia duratei maxime de lucru si a timpului minim de repaus constituie norme ale dreptului social al Uniunii de o importanta deosebita, de care trebuie sa beneficieze toti lucratorii in calitate de cerinte minime necesare pentru a asigura protectia securitatii si a sanatatii acestora (a se vedea Hotararea din 1 decembrie 2005, Dellas si altii, C-14/04, Rec., p. I-10253-) (C-258/10, Ordonanta Curtii (Camera a sasea) 4 martie 2011, ECLI:EU:C:2011:122, Nicusor Grigore impotriva Regiei Nationale a Padurilor Romsilva - Directia silvica Bucuresti paragraf 41 si 42). In acelasi sens, s-a retinut in jurisprudenta Curtii, Directiva, vizand ``armonizare la nivelul Uniunii Europene in materie de organizare a timpului de lucru, urmareste garantarea unei mai bune protectii a securitatii si a sanatatii lucratorilor, acordandu-le dreptul de a beneficia de perioade minime de repaus - in special zilnic si saptamanal -, precum si de pauze adecvate si prevazand un plafon de 48 de ore pentru durata medie a saptamanii de lucru, limita maxima in privinta careia se precizeaza expres ca include orele suplimentare (a se vedea Hotararea din 3 octombrie 2000, Simap, C-303/98, Rec., p. I-7963, punctul 49, Hotararea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99, Rec., p. I-4881, punctele 37 si 38, precum si Hotararea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C-151/02, Rec., p. I-8389, punctul 46). ``Directiva (...) nu defineste munca suplimentara, concept care este mentionat doar la articolul 6, referitoare la durata maxima a saptamanii de lucru, insa nu este mai putin adevarat ca orele suplimentare se incadreaza in notiunea ``timpului de lucru`` in sensul directivei, care nu face nicio distinctie in functie daca un astfel de timp este petrecut sau nu in timpul normal de lucru``( a se vedea Hotararea din 3 octombrie 2000, Simap, C-303/98, Rec., p. I-7963, punctul 52).
De altfel, art. 121 C. muncii prevede ca ``la solicitarea angajatorului, salariatii pot efectua munca suplimentara, cu respectarea art. 114 sau art. 115, dupa caz``, dispozitiile art. 114 reglementand tocmai durata maxima a timpului de lucru. Potrivit art. 119 alin. 1 C.muncii angajatorul are obligatia de a tine la locul de munca definit potrivit art. 16 ind. 1 evidenta orelor de munca prestate zilnic de fiecare salariat, cu evidentierea orelor de incepere si de sfarsit ale programului de lucru, si de a supune controlului inspectorilor de munca aceasta evidenta, ori de cate ori se solicita acest lucru.
In consecinta, responsabilitatea organizarii timpului de lucru, in sens larg, revine angajatorului in sarcina caruia, de altfel, este instituita raspundere contraventionala in cazul nerespectarii prevederilor referitoare la munca suplimentara, respectiv la nerespectarea prevederilor privitoare la acordarea repausului saptamanal, prin dispozitiile art. 260 alin. 1 lit. i) si j) Codul muncii.
In acest sens, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca ``modalitatile definite de statele membre pentru a asigura punerea in aplicare a prescriptiilor Directivei 2003/88 nu trebuie sa poata goli de esenta lor drepturile consacrate la articolul 31 alineatul (2) din carta si la articolele 3 si 5, precum si la articolul 6 litera
(b) din aceasta directiva (a se vedea in acest sens Hotararea din 7 septembrie 2006, Comisia/Regatul Unit, C-484/04, EU:C:2006:526, punctul 44). In aceasta privinta, trebuie amintit ca lucratorul trebuie considerat parte vulnerabila in cadrul raportului de munca, astfel incat este necesar sa se previna ca angajatorul sa dispuna de posibilitatea de a-i impune o restrictie a drepturilor sale (Hotararea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer si altii, C-397/01-C-403/01, EU:C:2004:584, punctul 82, Hotararea din 25 noiembrie 2010, FuA�, C-429/09, EU:C:2010:717, punctul 80, precum si Hotararea din 6 noiembrie 2018, Max Planck Gesellschaft zur FA�rderung der Wissenschaften, C-684/16, EU:C:2018:874, punctul 41).(...) Desi este adevarat ca raspunderea angajatorului cu privire la respectarea drepturilor conferite de Directiva 2003/88 nu poate fi nelimitata, nu este mai putin adevarat ca o reglementare nationala a unui stat membru care, potrivit interpretarii acesteia de catre jurisprudenta nationala, nu impune angajatorului sa masoare durata timpului de lucru efectuat poate goli de substanta lor drepturile consacrate la articolele 3 si 5, precum si la articolul 6 litera (b) din aceasta directiva, neasigurand lucratorilor respectarea efectiva a dreptului la o limitare a timpului maxim de lucru si la perioade minime de repaus, si nu este, asadar, conforma obiectivului urmarit de respectiva directiva, care considera aceste prescriptii minime indispensabile protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor (a se vedea prin analogie, Hotararea din 7 septembrie 2006, Comisia/Regatul Unit, C-484/04, EU:C:2006:526, punctele 43 si 44). In consecinta, in vederea asigurarii efectului util al drepturilor prevazute de Directiva 2003/88 si al dreptului fundamental consacrat la articolul 31 alineatul (2) din carta, statele membre trebuie sa impuna angajatorilor obligatia de a institui un sistem obiectiv, fiabil si accesibil care sa permita masurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrator .( Cauza C-55/18, Hotararea Curtii, (Marea Camera) 14 mai 2019, Federacion de Servicios de Comisiones Obreras (CCOO) impotriva Deutsche Bank SAE, paragrafe 43-44, 59-60).
In consecinta, angajatorul este titularul obligatiei de respectare atat a timpului de lucru, cat si a repausului zilnic si saptamanal, obligatie imperativa, subsumata, finalitatii protectiei sanatatii si securitatii in munca si de la care derogarile nu pot interveni, fata de prevederile art. 38 Codul muncii, decat in limitele stabilite legal imperativ.
In ceea ce priveste conditiile formale invocate, instanta retine si interpretarea obligatorie a Curtii de Justitie a Uniunii Europene care a statuat ca ``statele membre nu pot in mod unilateral sa determine scopul prevederilor Directivei 93/2014 (n.n. in prezent Directiva 2003/88/CE) prin adaugarea unor conditionari sau restrictii suplimentare in implementarea dreptului lucratorului consacrat de art. 6 alin. 2 din directiva de a nu lucra mai mult de 48 ore pe saptamana (pentru acest efect, Jaeger, paragraf 58,59). Orice alta interpretare ar denatura scopul directivei, care este destinat sa asigure protectia efectiva a sigurantei si sanatatii lucratorilor, permitand acestora sa se bucure de perioada minima de repaus (a se vedea Jaeger, paragraf 70 si 90). In aceste circumstante, trebuie concluzionat ca, din perspectiva atat a art. 6 alin. 2 din directiva cat si din perspectiva scopului si structurii directivei, limita superioara de 48 de ore a perioadei medii de lucru saptamanale, inclusiv munca suplimentara, constituie o regula a dreptului social al comunitatii de o importanta particulara, de care trebuie sa beneficieze fiecare lucrator, in conditiile in care reprezinta minimul necesar care asigura protectia sigurantei si sanatatii [(...)Cauzele reunite C-397/01 la C-403/01, Hotararea din 5 October 2004, Bernhard Pfeiffer (C-397/01), Wilhelm Roith (C-398/01), Albert SA�A� (C-399/01), Michael Winter (C-400/01), Klaus Nestvogel (C-401/01), Roswitha Zeller (C-402/01), Matthias DA�bele (C-403/01) v. Deutsches Rotes Kreuz, Kreisverband Waldshut eV, paragrafele 99-100, vers. engl.].
In acelasi sens, CJUE a retinut ``la aplicarea dreptului national, instantele nationale chemate sa il interpreteze sunt tinute sa ia in considerare ansamblul normelor din dreptul respectiv si sa aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, in masura posibilului, in litera si in spiritul directivei in cauza pentru a atinge rezultatul urmarit de aceasta si pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotararea din 19 aprilie 2016, DI, C-441/14, EU:C:2016:278, punctul 31 si jurisprudenta citata). Cerinta unei interpretari conforme include obligatia instantelor nationale de a modifica, daca este cazul, o jurisprudenta consacrata, daca aceasta se intemeiaza pe o interpretare a dreptului national incompatibila cu obiectivele unei directive (Hotararea din 19 aprilie 2016, DI, C-441/14, EU:C:2016:278, punctul 33, Hotararea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C-414/16, EU:C:2018:257, punctul 72, si Hotararea din 11 septembrie 2018, IR, C-68/17, EU:C:2018:696, punctul 64, cauza C -55/18 suscitata, paragrafe 69,70).
In consecinta, plecand de la finalitatea normei de garantare a protectiei sanatatii si securitatii salariatului, instanta de apel apreciaza ca simpla incalcare a conditiilor formale pentru prestarea muncii suplimentare nu poate functiona drept cauza exoneratoare de raspundere, in favoarea angajatorului.
Din aceasta perspectiva, este real ca angajatorul nu poate fi tinut la acordarea drepturilor decurgand din aplicarea art. 123 C.muncii, atunci cand salariatul, in mod sporadic, in temeiul propriei optiuni si manifestari de vointa, intelege sa deroge de la programul normal de munca . Insa este la fel de real, ca angajatorul va fi tinut de dispozitiile art. 123 C.muncii ori de cate ori se dovedeste ca prin modalitatea de stabilire si organizare a activitatii, prin continuitatea si repetabilitatea unei anumite discipline interne a acceptat, a incurajat si chiar a determinat, in mod sistematic, prestarea muncii suplimentare.
Or, in cauza, dovezile administrate converg in a sustine la nivel probator ca insusi angajatorul a fost cel ce a impus prestarea muncii suplimentare, in conditiile in care pontajele au fost semnate, evidentiind intreaga activitate prestata de reclamant. Aceste pontaje cumulate cu nota privind imposibilitatea acordarii de timp liber corespunzator permiteau angajatorului cunoasterea starii de fapt reale, in sensul depasirii, a programului normal de munca de catre membru de sindicat reclamant.
In ceea ce priveste contestarea naturii juridice a intervalului alocat deplasarii in delegare, trebuie subliniat ca Curtea de Justitie a Uniunii Europene a subliniat ca ``in ceea ce priveste notiunea ``timp de lucru``, in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, trebuie amintit ca, in mod repetat, Curtea s-a pronuntat in sensul ca aceasta directiva defineste respectiva notiune ca fiind orice perioada in care lucratorul se afla la locul de munca, la dispozitia angajatorului si isi exercita activitatea sau functiile, in conformitate cu legislatiile si/sau practicile nationale, si ca aceasta notiune trebuie inteleasa prin opozitie cu notiunea de perioada de repaus, acestea excluzandu-se reciproc (Hotararea Jaeger, C-151/02, EU:C:2003:437, punctul 48, Hotararea Dellas si altii, C-14/04, EU:C:2005:728, punctul 42, precum si Ordonanta Vorel, C-437/05, EU:C:2007:23, punctul 24, si Ordonanta Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul 42). (...) A retinut CJUE in argumentarea solutiei adoptate in cauza C-266/14, Tyco Integrated Security ca: ``In ceea ce priveste primul element constitutiv al notiunii ``timp de lucru``, in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, lucratorul trebuie sa isi exercite activitatea sau functiile (...) In ceea ce priveste cel de al doilea element constitutiv al notiunii ``timp de lucru``, in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, potrivit caruia lucratorul trebuie sa fie la dispozitia angajatorului in acest timp, trebuie aratat ca factorul determinant este faptul ca lucratorul este obligat sa fie prezent fizic la locul determinat de angajator si sa ramana la dispozitia acestuia pentru a putea efectua imediat, in caz de nevoie, prestatiile corespunzatoare (a se vedea in acest sens Hotararea Dellas si altii, C-14/04, EU:C:2005:728, punctul 48, precum si Ordonanta Vorel, C-437/05, EU:C:2007:23, punctul 28, si Ordonanta Grigore, C-258/10, EU:C:2011:122, punctul 63)`` ( paragrafe 23,30,35).
Fata de aceste repere interpretative, timpul lucratorului nu poate fi subsumat legal decat celor doua subunitati posibile: timp de lucru si timp de repaus . In conditiile in care timpul afectat deplasarii nu este timp la dispozitia salariatului, trebuie aplicat, pentru unitate de interpretare rationamentul Curtii de Justitie a Uniunii Europene si, prin urmare, calificat ca timp de lucru.
Conform art. 122 alin. 1 din Codul muncii, munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 60 de zile dupa efectuarea acesteia, iar art. 123 alin. 1 prevede ca in cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 122 alin. 1 in luna urmatoare munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia. Prin aceste dispozitii legale se instituie o obligatie a angajatorului de a compensa orele suplimentare efectuate de angajat cu acordul sau cu ore libere platite in urmatoarele 60 de zile, iar daca acest lucru nu este posibil angajatorul este obligat sa acorde un spor la salariu, obligatii carora le corespund drepturile corelative ale angajatului la ore libere platite sau la spor la salariu pentru orele suplimentare efectuate. Nu rezulta din textele citate ca angajatul trebuie sa formuleze o cerere pentru ore libere, lipsa cererii atragand decaderea din dreptul la plata sporului. Textul legal nu instituie vreo obligatie in sarcina salariatului, solutia legiuitorului fiind logica mai ales ca angajatorul este cel responsabil de organizarea timpului de munca si in acord cu jurisprudenta CJUE care a stabilit caracterul neconditionat al dreptului la repausul compensatoriu.
In acest sens, revenea angajatorului, care avea la dispozitie toate documentele interne, obligatia de a oferi salariatului ore libere platite in urmatoarele 60 de zile, iar neindeplinirea acestei obligatii atrage legal dreptul salariatului la plata sporului, in conditiile art. 123 alin. 2 Codul muncii. Potrivit acestui text, in cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 122 alin. (1) in luna urmatoare, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia; sporul pentru munca suplimentara, acordat in conditiile prevazute la alin. (1), se stabileste prin negociere, in cadrul contractului colectiv de munca sau, dupa caz, al contractului individual de munca, si nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza .
In consecinta, fiind inlaturate apararile unitatii angajatoare, se retine ca in mod corect prima instanta a dat relevanta probatorie deplina pontajelor si concluziilor raportului de expertiza, obligand angajatorul la plata corespunzatoare a orelor suplimentare efectuate de salariat, in acord cu prevederile contractului colectiv de munca .
Avand in vedere prevederile exprese ale art. 100 din Contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate pe anii 2017 - 2018, redate in hotararea fondului, natura juridica a drepturilor banesti acordate prin hotarare, in mod corect prima instanta a stabilit in sarcina angajatorului obligatia de plata a daunelor interese.
In ceea ce priveste cheltuielile de judecata, contrar sustinerilor apelantei acestea nu au fost acordate reclamantului in integralitatea lor, iar pe de alta parte dispozitiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ. stabilesc ca masura in care fiecare dintre parti poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata este in caderea judecatorului. Avand in vedere ca parata-apelanta a cazut in pretentii, retinandu-se culpa procesuala a acesteia, intinderea pecuniara a drepturilor acordate nefiind de natura a conduce la modificarea acestei premise procesuale, in mod corect prima instanta a solutionat si capatul de cerere referitor la cheltuielile de judecata .
In raport de aceste considerente, in temeiul art. 480 C.proc.civ., Curtea respinge apelul formulat.
Acordarea despagubirilor pe durata suspendarii contractului individual de munca Sursa: MCP avocati
Poate un cetatean Non-UE, care lucreaza in Romania, sa fie detasat intr-un alt stat UE? Sursa: EuroAvocatura.ro
Somatia europeana de plata. Modalitate de recuperare a creantelor transfrontaliere Sursa: av. Andreea Deaconu
OUG 62/2024, privind unele masuri pentru solutionarea proceselor privind salarizarea personalului platit din fonduri publice, precum si a proceselor p Ordonanta de urgenta nr. 62/2024 privind unele masuri pentru solutionarea proceselor privind salariz ...
Legea nr. 183/2024 privind statutul personalului de cercetare, dezvoltare si inovare Legea nr. 183/2024 privind statutul personalului de cercetare, dezvoltare si inovare Publicata in ...
OUG 127/2023 pentru modificarea si completarea unor acte normative, prorogarea unor termene, precum si unele masuri bugetare Ordonanta de urgenta 127/2023 pentru modificarea si completarea unor acte normative, prorogarea unor ...