Remiterea materiala a unei sume de bani nu este suficienta pentru a proba perfectarea unui contract de imprumut

Ordinul dat de reclamant bancii, de a vira din propriul cont curent in contul paratului o suma de bani, indiferent de scopul declarat la data efectuarii tranzactiei, nu poate reprezenta oferta de a contracta adresata unei persoane care nu este prezenta, in sensul art. 1193 alin. (1) C. civ., din moment ce un atare inscris nu este niciodata receptat de catre beneficiarul platii, in conditiile art. 1200 alin. (1) C. civ.

Prin cererea inregistrata la data de 22 iulie 2016, sub nr. x/300/2016 pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti, reclamanta A. a chemat in judecata pe paratul B., solicitand obligarea paratului la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de imprumut nerestituit, la plata dobanzii legale aferente, calculata de la data introducerii cererii de chemare in judecata si la cheltuieli de judecata .

A sustinut, in esenta, ca a acordat un imprumut paratului, in doua transe, prin virament bancar la data de 23 august 2013 virand suma de 30.000 Euro, iar la data de 11 septembrie 2013, suma de 70.000 Euro, iar paratul nu si-a indeplinit obligatia de a restitui suma imprumutata.

Prin sentinta nr. 197 din 10 ianuarie 2017, Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a declinat competenta materiala de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti.

La aceasta din urma instanta, la Sectia a III-a civila, cauza a fost inregistrata la data de 9 martie 2017, sub nr. x/3/2017.

Prin sentinta nr. 778 din 9 iunie 2017, Tribunalul Bucuresti a admis actiunea si a obligat paratul sa plateasca reclamantei suma de 100.000 Euro, in echivalent lei la cursul BNR de la data platii, reprezentand imprumut nerestituit si la plata dobanzilor legale aferente, de la 21 iulie 2016 si pana la data platii efective.

A fost obligat paratul la plata catre reclamanta a sumei de 8077,7 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata .

Impotriva acestei hotarari a declarat apel paratul, inregistrat la data de 20 noiembrie 2017 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila.

Prin decizia nr. 142 din 12 februarie 2018, a fost admis apelul declarat de paratul B. impotriva sentintei nr. 778 din 9 iunie 2017. A fost schimbata in tot hotararea atacata, in sensul respingerii actiunii, ca neintemeiata. Totodata, a fost obligata reclamanta-intimata sa plateasca paratului-apelant suma de 12897 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata .

Pentru a hotari astfel, instanta de apel a retinut ca, potrivit dispozitiilor art. 249 C. proc. civ. cel care face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca, in afara de cazurile anume prevazute de lege.

Prin urmare, in cauza, revenea reclamantei sarcina probei existentei contractului de imprumut incheiat intre aceasta si parat cu privire la suma de 100.000 Euro, iar, pe cale de consecinta, existenta obligatiei paratului de a restitui suma imprumutata.

Prima instanta a retinut ca, desi nu a existat un contract de imprumut incheiat in forma scrisa, reclamanta a dovedit existenta contractului prin inceputul de dovada scrisa reprezentat de inscrisul bancar care atesta virarea din contul reclamantei in contul paratului a sumei de bani ce face obiectul cererii, inceput de dovada scrisa completat cu prezumtia simpla a judecatorului precum si cu raspunsul la interogatoriu al paratului.

In primul rand, Curtea a constatat ca inscrisurile bancare depuse de reclamanta nu reprezinta inceput de dovada scrisa cu privire la existenta contractului de imprumut .

A retinut in acest sens dispozitiile art. 310 C. proc. civ., potrivit carora:

``(1) Se socoteste inceput de dovada scrisa orice scriere, chiar nesemnata si nedatata, care provine de la o persoana careia acea scriere i se opune ori de la cel al carui succesor in drepturi este acea persoana, daca scrierea face credibil faptul pretins.

(2) Constituie inceput de dovada scrisa si inscrisul, chiar nesemnat de persoana careia acesta i se opune, daca a fost intocmit in fata unui functionar competent care atesta ca declaratiile cuprinse in inscris sunt conforme celor facute de acea persoana .

(3) Inceputul de dovada scrisa poate face dovada intre parti numai daca este completat prin alte mijloace de proba, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumtii.``

Cu alte cuvinte, pentru a fi apreciat ca inceput de dovada scrisa, scrierea trebuia sa provina de la partea careia i se opune, in cazul de fata - paratul, sau, in cazul in care inscrisul nu este semnat, acesta poate fi intocmit si de un functionar competent care atesta ca declaratiile cuprinse in inscris sunt conforme celor facute de persoana careia i se opune inscrisul.

Raportand dispozitia legala la inscrisurile apreciate de prima instanta ca inceput de dovada scrisa, s-a observat ca ele nu provin de la parat, ci de la reclamanta, astfel incat nu este indeplinita conditia ca scrierea sa provina de la cel careia i se opune.

Inscrisurile bancare depuse de reclamanta sunt apte sa demonstreze virarea in contul paratului a sumei de bani, precum si ridicarea acestei sume, nu insa si manifestarea de vointa a partilor cu privire la natura actului juridic ca fiind cea de contract de imprumut de consumatie.

Raportat la contractul de imprumut de consumatie, astfel cum acesta este definit de dispozitiile art. 2158 C. civ., acesta este un contract real, reclamanta care pretinde restituirea sumei imprumute avand obligatia sa dovedeasca atat acordul de vointa cat si remiterea sumei imprumutate. Dovedirea remiterii sumei de bani face dovada traditiunii, cu referire stricta la caracterul real al contractului, fiind necesar, ca mai inainte sa se dovedeasca existenta acordului de vointa cu privire la natura juridica a contractului.

In circumstantele concrete ale cauzei, nici prezumtia judiciara nu putea fi retinuta ca mijloc de proba apt sa dovedeasca existenta contractului dintre reclamanta si parat, in aceasta privinta prima instanta facand o gresita aplicare a dispozitiilor art. 329 C. proc. civ.

Potrivit acestei dispozitii legale, prezumtiile judiciare pot fi primite numai in cazurile in care legea admite dovada cu martori .

Or, in cauza, fata de cuprinsul dispozitiilor art. 309 alin. 2 C. proc. civ., coroborat cu alin. 4 din acelasi articol, proba cu martori pentru dovedirea existentei contractului de imprumut era inadmisibila, ceea ce conduce si la concluzia inadmisibilitatii prezumtiei judiciare pentru dovedirea existentei contractului.

In cauza reclamanta a sustinut existenta unui contract de imprumut pentru suma de 100.000 Euro, sau a 2 contracte de imprumut, pentru suma de 30.000 Euro, respectiv 70.000 Euro, situatie in care, valoarea obiectului actului juridic fiind mai mare de 250 lei, existenta actului nu putea fi dovedit cu martori, legea cerand astfel pentru dovedirea acestuia forma scrisa.

Reclamanta nu se incadreaza nici in ipotezele de exceptie prevazute de art. 309 alin. 4 C. proc. civ., care permit dovedirea actului juridic cu o valoare de peste 250 lei, prin proba cu martori .

Pentru a retine aceasta concluzie, Curtea a constatat, pentru argumentele anterior expuse, ca nu exista un inceput de dovada scrisa, astfel incat ipoteza de la punctul 1 nu este indeplinita. Partile nu au sustinut ca un astfel de inscris ar fi existat, situatie in care nu este aplicabila nici ipoteza de la punctul 2. Partile nu au convenit, fie si tacit, sa administreze proba cu martori, in cauza retinandu-se punctul de vedere al reclamantei, care, in concluziile asupra probei testimoniale solicitate de parat a invocat inadmisibilitatea unei astfel de probe, tocmai in considerarea dispozitiilor art. 309 alin. 2 C. proc. civ. In fine, nici pct. 5 si 6 nu sunt indeplinite, caci in discutie nu este valabilitatea actului prin prisma fraudei sau a viciilor de consimtamant si nici nu s-a cerut lamurirea cauzei actului juridic, ci dovedirea insasi a existentei actului.

Prima instanta a retinut ca mijloc de proba si marturisirea paratului la interogatoriu. Si in aceasta privinta, Curtea a constatat o gresita apreciere a probei, intrucat raspunsul paratului la interogatoriu nu reprezinta o marturisire simpla, ea avand natura unei marturisiri calificate.

In practica judiciara si doctrina se retine ca marturisirea este calificata atunci cand marturisirea cuprinde o recunoastere a faptului alegat de partea care a propus interogatoriul, insa se adauga anumite elemente sau imprejurari in legatura directa cu acest fapt si anterioare sau concomitente acestuia, care ii schimba consecintele juridice, facand ca, in fapt, raspunsul sa fie negativ la intrebarea formulata de partea adversa.

In cauza, paratul a recunoscut primirea sumei de 100.000 Euro, insa a adaugat un fapt anterior, in sensul ca suma de bani nu a fost primita cu titlu de imprumut, ci cu titlu de rambursare in urma unor tranzactii imobiliare.

Sintetizand, Curtea a retinut ca prin niciunul din mijloacele de proba administrate reclamanta nu a dovedit existenta unui contract de imprumut intre aceasta si parat cu privire la suma de bani a carei restituire se cere.

Dimpotriva, contrar celor retinute de prima instanta, concluzia anterior retinuta se coroboreaza cu inscrisul ce emana de la reclamanta, reprezentat de declaratia sa de avere pentru anul 2013, in care reclamanta declara ca nu are calitatea de creditor cu privire la sume imprumutate care sa depaseasca suma de 5.000 Euro, in cursul anului 2013.

Si din acest punct de vedere, Curtea a constatat o gresita apreciere a probatoriului, in conditiile in care, independent de ratiunile pentru care reclamanta a avut obligatia completarii declaratiei de avere, declaratia reprezenta un inscris semnat de reclamanta si care putea avea cel putin semnificatia unei marturisiri extrajudiciare, care, in conditiile art. 350 alin. 1 C. proc. civ., era lasata la aprecierea judecatorului.

Coroborand insa aspectele rezultate din probele administrate de reclamanta, in sensul ca acestea, pentru motivele expuse, nu erau apte sa dovedeasca faptul pretins de reclamanta, cu marturisirea extrajudiciara a reclamantei, in sensul ca in anul 2013 nu a incheiat contracte de imprumut cu o valoare insumata mai mare de 5.000 Euro, s-a impus concluzia ca reclamanta a dovedit numai remiterea sumei de 100.000 Euro, fara a dovedi insa si titlul cu care a fost remisa aceasta suma de bani paratului, situatie in care, pe cale de consecinta, nu a dovedit existenta obligatiei paratului de a restitui aceasta suma de bani, ca obligatie nascuta din contractul de imprumut .

In consecinta, cata vreme reclamanta nu a dovedit faptul alegat, este lipsita de relevanta in cauza analiza sustinerilor paratului cu privire la titlul cu care a fost remisa aceasta suma, in conditiile in care instanta a fost investita numai cu o cerere de chemare in judecata intemeiata pe obligatia de restituire a unei sume de bani imprumutate.

Pentru aceste motive, vazand si dispozitiile art. 480 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de parat si a schimbat, in tot, sentinta apelata in sensul ca, a respins actiunea, ca neintemeiata.

Retinand ca partea care a pierdut procesul este intimata-reclamanta, in considerarea dispozitiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., a obligat-o pe aceasta sa plateasca apelantului-parat suma de 12.897 lei cu titlu de cheltuieli de judecata (4039 taxa de timbru in apel, 8858 lei onorariu avocat), in conformitate cu inscrisurile depuse la dosar.

Impotriva acestei hotarari a declarat recurs reclamanta A., inregistrat la data de 26 aprilie 2018 pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia a II-a civila.

Decizia recurata a fost criticata sub aspectul nelegalitatii, pentru urmatoarele motive:

Hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material, motiv de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

A sustinut recurenta ca, in contra celor retinute de instanta de apel, vointa partilor in sensul incheierii unui contract de imprumut este neechivoca.

In acest sens, a aratat ca, raportat la caracterul real al contractului de imprumut, care presupune traditiunea bunului, a transferat sumele catre intimat, in sarcina caruia s-a nascut astfel obligatia de restituire a lor.

In continuare, a evocat dispozitiile art. 1.178, 2.158 alin. (1), 2.159 alin. (2) si 2.164 C. civ. si a sustinut ca in mod nelegal a retinut instanta de prim control judiciar ca nu s-a facut dovada incheierii unui contract de imprumut, atat timp cat a fost respectata conditia de forma a traditiunii bunului, iar obligatia de restituire este implicita si se prezuma absolut prin efectul legii.

Pe de alta parte, a sustinut ca, prin prisma dispozitiilor art. 265, 273 si 277 C. proc. civ., dispozitia de plata, care poarta mentiunea titlului sub care a virat suma de bani, are natura unui inscris-dovada a contractului.

A aratat recurenta ca, in speta, sunt incidente normele materiale aplicabile incheierii contractului intre persoane absente; astfel, a virat suma de bani in contul intimatului, cu mentiunea ca viramentul constituie un imprumut, iar acesta a acceptat oferta prin retragerea din cont a sumelor de bani .

In acest context, a evocat dispozitiile art. 1.186, 1.196 si 1.240 C. civ., care reglementeaza momentul si locul incheierii contractului, acceptarea ofertei si formele de exprimare a consimtamantului si a subliniat ca acceptand suma de bani, in conditiile in care se mentionase ca sunt virati cu titlu de imprumut, intimatul s-a obligat implicit, conform art. 1.272 C. civ., la tot ce presupune un astfel de contract, inclusiv la restituirea sumei de bani .

In opinia recurentei, o proba concludenta o reprezinta chiar apararile formulate de intimat care, pe parcursul derularii procesului, a propus trei justificari, adaptandu-si apararea in functie de probele administrate, ceea ce demonstreaza reaua-credinta a acestuia.

Astfel, a aratat ca paratul a sustinut initial ca nu a primit nicio suma de bani, pentru ca ulterior sa afirme ca sumele au fost primite cu titlu de comision, iar, in masura in care nu a putut sustine aceasta varianta, a specificat ca a fost vorba despre o plata efectuata din recunostinta.

Or, in ipoteza in care ar fi existat o alta justificare a platii decat imprumutul, intimatul ar fi aratat-o inca din faza initiala a procesului si nu si-ar fi modificat apararile pe parcurs.

In final, a sustinut ca in mod gresit a retinut instanta de apel relevanta declaratiei sale de avere, in care nu se regasea imprumutul acordat, in conditiile in care nici contractele de vanzare luate in considerare de curtea de apel in motivarea hotararii nu se regaseau in sus-mentionata declaratie .

In drept, a invocat dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat incuviintarea probei cu inscrisuri, in cadrul careia a solicitat emiterea unei adrese catre banca, in vederea transmiterii la dosar a extrasului de cont de la momentul imprumutului, pentru a face dovada existentei mentiunii titlului de imprumut .

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucuresti, in termenul prevazut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data 11 iunie 2018 intimatul a formulat intampinare, prin care a invocat exceptiile nulitatii si inadmisibilitatii; in subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Conform art. 493 alin. 2 - 4 C. proc. civ., in forma in vigoare anterior modificarilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost intocmit un raport asupra admisibilitatii in principiu a recursului, raport care, dupa analiza acestuia in completul de filtru, a fost comunicat partilor.

Prin incheierea din 21 mai 2019, s-a respins exceptia nulitatii recursului, invocata de intimatul B., pentru considerentele retinute in respectivul act de procedura . Prin aceeasi incheiere, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost admis in principiu recursul si s-a fixat termen de judecata pe fond a caii de atac, cu citarea partilor.

Recursul de fata este nefondat, pentru considerentele ce se vor arata in continuare:

Contrar celor sustinute prin motivele de recurs, instanta de apel nu a aplicat in mod eronat normele de drept material ce reglementeaza contractul de imprumut de consumatie sau pe cele referitoare la momentul sau locul incheierii contractului intre absenti.

Este de netagaduit ca contractul de imprumut de consumatie este un contract consensual si real, in sensul dispozitiilor art. 1178 si art. 1174 alin. (4) C. civ., raportat la art. 2158 alin. 1 C. civ.

Este adevarat, de asemenea, ca vointa de a contracta poate fi exprimata verbal sau in scris, precum si printr-un comportament care, potrivit legii, conventiei partilor, practicilor statornicite intre acestea sau uzantelor, nu lasa nicio indoiala asupra intentiei de a produce efectele juridice corespunzatoare [art. 1240 alin. (1) si (2) C. civ.]

Ceea ce a aratat insa instanta de apel, in mod corect, este faptul ca exista o diferenta intre contract (avand natura juridica de negotium iuris) si inscrisul care il constata (avand natura juridica de instrumentum probationis), dupa cum nu se confunda cerintele de forma ad validitatem cu forma ad probationem. Asadar, instanta de prim control judiciar nu a retinut ca exteriorizarea vointei partilor trebuie sa aiba loc intr-o anumita forma pentru incheierea valabila a contractului de imprumut de consumatie, ci doar ca exista anumite reguli pentru dovedirea actelor juridice care depasesc o anumita valoare .

In ce priveste conditiile de validitate ale unui contract real, legiuitorul a aratat ca acesta se considera incheiat atunci cand acordul de vointa al partilor este insotit sau urmat de remiterea materiala a bunului (obiectul derivat al raportului juridic), conform art. 1174 alin. 4 C. civ. Or, ceea ce a retinut instanta de apel este faptul ca remiterea materiala a unei sume de bani nu este suficienta pentru a proba perfectarea unui contract de imprumut, cata vreme nu s-a dovedit acordul de vointe al partilor cu intentia de a constitui raportul juridic pretins de reclamanta.

In sfarsit, nu se poate retine nici incalcarea, de catre instanta de apel, a prevederilor art. 1186, art. 1196 si art. 1240 C. civ. Ordinul dat de reclamanta bancii, de a vira din propriul cont curent in contul paratului o suma de bani, indiferent de scopul declarat la data efectuarii tranzactiei, nu poate reprezenta oferta de a contracta adresata unei persoane care nu este prezenta, in sensul art. 1193 alin. 1 C. civ., din moment ce un atare inscris nu este niciodata receptat de catre beneficiarul platii, in conditiile art. 1200 alin. 1 C. civ. Asadar, neexistand o oferta de a contracta comunicata paratului, era de prisos a analiza ce forme putea sa imbrace manifestarea vointei juridice a destinatarului ofertei de a incheia contractul propus.

In sfarsit, recurenta a invocat incalcarea prevederilor art. 265, art. 273 si art. 277 C. proc. civ., critica ce poate fi subscrisa motivului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. Insa nu au fost dezvoltate critici concrete care sa atinga sau sa combata rationamentul pe care instanta de apel si-a fundamentat solutia. Astfel, primul text de lege defineste inscrisul, ca mijloc de probatiune, iar cel de-al doilea, puterea doveditoare a inscrisului sub semnatura privata. Or, instanta de prim control judiciar nu a fost pusa in situatia de a analiza forta probanta a unui astfel de inscris, din moment ce a constatat inexistenta nu numai a unui inscris sub semnatura privata care sa constate raportul juridic dedus judecatii, ci chiar lipsa unui inceput de dovada scrisa.

De altfel, instantele de fond nici nu au fost puse in situatia de a examina regulile ce vizeaza dovada actelor juridice care depasesc o anumita valoare, din moment ce nu li s-a solicitat administrarea altor probe in afara a doua extrase de cont curent si a interogatoriului paratului.

Cat priveste pretinsa incalcare a prevederilor art. 277 C. proc. civ., constata ca sunt inaplicabile spetei, din moment ce partile raportului juridic dedus judecatii nu sunt profesionisti, in sensul art. 3 alin. (2) si (3) C. civ. In orice caz, nu exista nici un indiciu ca reclamanta sau paratul exploateaza o intreprindere, definita, sintetic ca fiind o afacere organizata si nici una dintre parti nu s-a prevalat de o atare calitate .

In sfarsit, criticile referitoare la valoarea probanta pe care judecatorii din apel au acordat-o declaratiei de avere a reclamantei nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face in mod liber, potrivit convingerii instantei investite cu o cale devolutiva de atac. Asa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decat invocarea unor eventuale incalcari ale normelor care interzic sau limiteaza puterea de apreciere a judecatorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

In mod asemanator, nu poate cenzura instanta de recurs, investita cu o cale extraordinara de atac si limitata, in demersul sau, la aspecte de legalitate, modul in care judecatorii din apel au evaluat pozitia procesuala a paratului, pretins oscilanta in ce priveste scopul platii facute de reclamanta.

De altfel, instanta de apel nu a facut altceva decat sa aplice un principiu de drept milenar, consacrat de art. 249 C. proc. civ., potrivit caruia, de vreme ce reclamantul afirma mai intai o pretentie in justitie, sarcina probei revine in primul rand, acestuia (actor incumbit probatio). Altfel spus, reclamanta-recurenta era indatorata sa faca dovada existentei raportului juridic invocat, in timp ce paratul era obligat sa probeze, numai daca s-ar fi impus, ulterior (daca era cazul) faptele obstacol care au impiedicat formarea raportului juridic invocat de reclamanta, adevarata natura a relatiilor juridice dintre parti, eventuale fapte ulterioare ce au fost de natura sa modifice sau sa stinga raportul juridic respectiv s.a.m.d.

Fata de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Inalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Conform art. 453 alin. 1 C. proc. civ., retinand ca recurenta, prin respingerea caii de atac al carei titular este, a pierdut procesul si se afla, prin urmare, in culpa procesuala, a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecata catre partea adversa.

In ce priveste insa cuantumul acestor cheltuieli, constata ca s-au depus inscrisuri doveditoare (factura fiscala nr. 91 din 23 mai 2018 si ordinul de plata nr. 1 din 11 iunie 2018) din care rezulta ca s-a achitat un onorariu avocatului intimatului, pentru faza procesuala a recursului, de 46.756,60 lei. Uzand de dreptul conferit de prevederile art. 451 alin. 2 C. proc. civ., instanta constata ca acest onorariu este vadit disproportionat in raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, precum si fata de activitatea desfasurata de avocat in aceasta etapa procesuala. Concret, fara a nega dreptul oricarui profesionist al dreptului de a-si evalua propria activitate, constata ca, in recurs, mandatarul intimatului a depus o intampinare si un punct de vedere la raport (acte de procedura impuse de faza procesuala in discutie) si s-a prezentat la singurul termen de judecata, in sedinta publica, acordat in cauza.

Asadar, reducerea onorariului avocatului, la un cuantum apreciat rezonabil, de 4500 lei, se impune in raport de activitatea prestata de mandatarul intimatului, in exercitarea dreptului instantei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata, sumele de aceasta natura .