RIL: Decizia ICCJ nr. 4/2019 cu privire la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala

Completul competent sa judece recursul in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 3.078/1/2018 este legal constituit conform dispozitiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedura penala si celor ale art. 271 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Sedinta este prezidata de catre vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, domnul judecator Ilie Iulian Dragomir .
La sedinta de judecata participa doamna Marinela Minca, procuror-sef al Serviciului judiciar penal, Sectia judiciara a Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
La sedinta de judecata participa domnul magistrat-asistent Florin Nicusor Mihalache, desemnat conform art. 27³ din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
Magistratul-asistent refera cu privire la obiectul recursului in interesul legii ce formeaza obiectul Dosarului nr. 3.078/1/2018, aflat pe rolul completului de judecata, precum si cu privire la faptul ca judecator-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 473 alin. (4) din Codul de procedura penala, doamna judecator Ioana Alina Ilie - judecator la Sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, raportul intocmit fiind depus la dosar si comunicat membrilor completului.
A mai invederat ca, la dosar, au fost transmise hotarari relevante in materie pronuntate de instantele judecatoresti, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, opiniile curtilor de apel si ale Facultatilor de drept din Cluj-Napoca si Bucuresti.
Dupa prezentarea referatului cauzei, presedintele completului, domnul judecator Ilie Iulian Dragomir, vicepresedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, constatand ca in cauza nu sunt cereri de formulat sau exceptii de invocat, a acordat cuvantul reprezentantului Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Reprezentantul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, doamna procuror Marinela Minca, a invederat ca recursul in interesul legii a fost promovat ca urmare a constatarii unei practici neunitare cu privire la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala vizand posibilitatea pronuntarii unei solutii de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din acelasi cod, in ipoteza admiterii de catre instanta a procedurii simplificate de judecata, apreciind ca sunt indeplinite conditiile de admisibilitate prevazute de art. 471 alin. (1) si (3) din Codul de procedura penala.
Astfel, a precizat ca in practica s-au conturat doua orientari, si anume: una in care s-a apreciat ca incuviintarea procedurii simplificate de judecata prevazute de art. 374 alin. (4) si art. 375 din Codul de procedura penala nu este incompatibila cu o solutie de achitare intemeiata pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din Codul de procedura penala si alta in care, dimpotriva, s-a considerat ca, intr-o asemenea ipoteza, nu este posibila pronuntarea unei solutii de achitare in baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie fiind in sensul ultimei orientari jurisprudentiale.
In sustinerea acestei opinii, reprezentantul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a aratat ca actualul Cod de procedura penala reglementeaza institutia recunoasterii invinuirii, la fel ca si reglementarea precedenta, ca o derogare de la dreptul comun, ce presupune solutionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecatoreasca propriu-zisa devine redundanta, intrucat in prima faza a procesului penal au fost dezlegate in totalitate aspectele legate de existenta infractiunii si de vinovatia inculpatului.
Analiza comparativa a prevederilor art. 320¹ din Codul de procedura penala anterior cu cele ale art. 374 alin. (4), art. 375, 377 si 396 din Codul de procedura penala in vigoare releva insa ca, desi scopul introducerii acestei proceduri s-a mentinut - reducerea duratei proceselor si prevenirea tergiversarii cauzelor -, exista totusi o serie de deosebiri intre cele doua reglementari.
Astfel, in timp ce Codul de procedura penala din 1968 limita aplicarea procedurii simplificate la situatia in care instanta constata, pe baza probelor administrate in cursul urmaririi penale, ca fapta exista si constituie infractiune, in actuala reglementare, pentru admiterea cererii de judecare in aceasta procedura trebuie indeplinita conditia recunoasterii de catre inculpat a faptelor asa cum au fost retinute in sarcina sa in rechizitoriu, indiferent daca acestea constituie sau nu infractiune ori daca atrag raspunderea penala a persoanelor trimise in judecata .
Totodata, fata de reglementarea anterioara, care limita solutiile pe care instanta le putea pronunta in cadrul acestei proceduri, dispozitiile noului Cod de procedura penala nu mai obliga judecatorul sa pronunte o hotarare de condamnare in cazul in care inculpatul recurge la procedura simplificata a recunoasterii invinuirii, fapt ce rezulta din interpretarea per a contrario a sintagmei in caz de din cuprinsul art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala.
Formularea acestui articol este neechivoca, stabilind ca in caz de condamnare sau amanare a aplicarii pedepsei, limitele acesteia se reduc in conditiile legii, dar permitand totodata si pronuntarea unei alte solutii, cum ar fi aceea a achitarii sau a incetarii procesului penal.
Sub acelasi aspect, procurorul a mai aratat ca doctrina este unanima in a aprecia ca art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala ofera posibilitatea instantei de a pronunta exact aceleasi solutii ca in ipoteza judecarii cauzei in procedura de drept comun, respectiv condamnarea, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei, achitarea sau incetarea procesului penal. Mai mult, in ceea ce priveste cazurile de achitare, s-a sustinut ca nu mai este nevoie ca instanta sa repuna cauza pe rol, sa efectueze cercetarea judecatoreasca in procedura comuna si abia apoi sa pronunte solutia de achitare, intrucat daca exista toate piesele probatorii, iar judecatorul se considera lamurit, acesta va putea sa pronunte oricare dintre solutii, chiar daca s-a urmat procedura simplificata.
Cu toate acestea, s-a sustinut ca pronuntarea unei hotarari de achitare a inculpatului in procedura simplificata este limitata chiar de conditiile in care se poate incuviinta urmarea unei asemenea proceduri, ce rezulta din cuprinsul prevederilor art. 349 alin. (2) si art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala.
Astfel, pentru a se putea urma procedura abreviata, instanta trebuie sa constate, in primul rand, ca probele administrate in cursul urmaririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei. Insuficienta probelor ori cel putin aprecierea instantei in acest sens nu poate conduce la pronuntarea unei hotarari de achitare, in temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala, fara sa se efectueze cercetarea judecatoreasca in procedura obisnuita. Chiar daca din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala se poate deduce ca si o astfel de solutie este posibila in cazul judecarii cauzei in procedura abreviata, achitarea nu poate depinde insa de evaluarea pe fond a probatoriului administrat, ci de interventia unor cauze care impiedica exercitarea actiunii penale (dezincriminarea, lipsa discernamantului in savarsirea faptei, absenta calitatii speciale prevazute de lege pentru a fi autor al infractiunii etc.).
In al doilea rand, o alta conditie ce trebuie indeplinita pentru aplicarea procedurii simplificate este aceea ca inculpatul sa recunoasca in totalitate faptele retinute in sarcina sa in actul de sesizare . Prin urmare, aprecierea instantei cu privire la lipsa vinovatiei inculpatului nu poate conduce la admiterea cererii si, implicit, la pronuntarea in procedura abreviata a unei solutii de achitare in temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedura penala.
Astfel, conditia recunoasterii totale a faptelor retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare a fost interpretata in doctrina in sensul obligativitatii recunoasterii acestora atat sub aspectul laturii obiective, cat si al celei subiective, procedura abreviata neputand fi aplicata atunci cand inculpatul recunoaste fapta in materialitatea ei, dar nu si forma de vinovatie cu care procurorul a considerat ca fapta a fost comisa.
Ca atare, reprezentantul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a solicitat admiterea recursului in interesul legii formulat de Ministerul Public, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, si pronuntarea unei decizii prin care sa se constate ca, in ipoteza admiterii procedurii simplificate de judecata prevazute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala, instanta nu poate dispune o solutie de achitare in temeiul dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala.
La interpelarea presedintelui Sectiei penale, reprezentantul Ministerului Public a precizat ca, desi in sesizarea formulata s-a indicat ca practica neunitara priveste ipotezele in care solutia de achitare ar fi intemeiata pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din Codul de procedura penala, recursul in interesul legii nu vizeaza si ipoteza in care solutia de achitare este intemeiata pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala, intrucat nu exista practica neunitara sub acest aspect.
Presedintele completului, domnul judecator Ilie Iulian Dragomir, vicepresedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, constatand ca nu mai sunt intrebari de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile inchise, iar completul de judecata a retinut dosarul in pronuntare asupra recursului in interesul legii.

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

1. Problema de drept care a generat practica neunitara
Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, inregistrat la Inalta Curte de Casatie si Justitie cu nr. 3.078/1/2018, s-a aratat ca in practica instantelor nationale nu exista un punct de vedere unitar cu privire la "Interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala vizand posibilitatea pronuntarii unei solutii de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din acelasi cod, in ipoteza admiterii de catre instanta a procedurii simplificate de judecata".

2. Dispozitiile legale relevante
2.1. Codul de procedura penala adoptat prin Legea nr. 29/1968, publicata in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 145146 din 12 noiembrie 1968, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare
"Art. 320¹. Judecata in cazul recunoasterii vinovatiei
1. Pana la inceperea cercetarii judecatoresti, inculpatul poate declara personal sau prin inscris autentic ca recunoaste savarsirea faptelor retinute in actul de sesizare a instantei si solicita ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in faza de urmarire penala.
2. Judecata poate avea loc numai in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, doar atunci cand inculpatul declara ca recunoaste in totalitate faptele retinute in actul de sesizare a instantei si nu solicita administrarea de probe, cu exceptia inscrisurilor in circumstantiere pe care le poate administra la acest termen de judecata .
3. La termenul de judecata, instanta intreaba pe inculpat daca solicita ca judecata sa aiba loc in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, pe care le cunoaste si le insuseste, procedeaza la audierea acestuia si apoi acorda cuvantul procurorului si celorlalte parti.
4. Instanta de judecata solutioneaza latura penala atunci cand din probele administrate in cursul urmaririi penale rezulta ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat.
5. Daca pentru solutionarea actiunii civile se impune administrarea de probe in fata instantei, se va dispune disjungerea acesteia.
6. In caz de solutionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispozitiile art. 334 si 340-344 se aplica in mod corespunzator.
7. Instanta va pronunta condamnarea inculpatului, care beneficiaza de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege, in cazul pedepsei inchisorii, si de reducerea cu o patrime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege, in cazul pedepsei amenzii. Dispozitiile alin. 1-6 nu se aplica in cazul in care actiunea penala vizeaza o infractiune care se pedepseste cu detentiune pe viata.
8. Instanta respinge cererea atunci cand constata ca probele administrate in cursul urmaririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat. In acest caz instanta continua judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."

2.2. Codul de procedura penala, adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificarile si completarile ulterioare
"Art. 16. - Cazurile care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale
(1) Actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca:
a) fapta nu exista;
b) fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege;
c) nu exista probe ca o persoana a savarsit infractiunea;
d) exista o cauza justificativa sau de neimputabilitate;
e) lipseste plangerea prealabila, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescriptia, decesul suspectului ori al inculpatului persoana fizica sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoana juridica;
g) a fost retrasa plangerea prealabila, in cazul infractiunilor pentru care retragerea acesteia inlatura raspunderea penala, a intervenit impacarea ori a fost incheiat un acord de mediere in conditiile legii;
h) exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege;
i) exista autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2) In cazurile prevazute la alin. (1) lit. e) si j), actiunea penala poate fi pusa in miscare ulterior, in conditiile prevazute de lege."
"Art. 349. - Rolul instantei de judecata
(1) Instanta de judecata solutioneaza cauza dedusa judecatii cu garantarea respectarii drepturilor subiectilor procesuali si asigurarea administrarii probelor pentru lamurirea completa a imprejurarilor cauzei in scopul aflarii adevarului, cu respectarea deplina a legii.
(2) Instanta poate solutiona cauza numai pe baza probelor administrate in faza urmaririi penale, daca inculpatul solicita aceasta si recunoaste in totalitate faptele retinute in sarcina sa si daca instanta apreciaza ca probele sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, cu exceptia cazului in care actiunea penala vizeaza o infractiune care se pedepseste cu detentiune pe viata."
"Art. 374. - Aducerea la cunostinta a invinuirii, lamuriri si cereri
(...)
(4) In cazurile in care actiunea penala nu vizeaza o infractiune care se pedepseste cu detentiune pe viata, presedintele pune in vedere inculpatului ca poate solicita ca judecata sa aiba loc numai pe baza probelor administrate in cursul urmaririi penale si a inscrisurilor prezentate de parti si de persoana vatamata, daca recunoaste in totalitate faptele retinute in sarcina sa, aducandu-i la cunostinta dispozitiile art. 396 alin. (10).
(...)."
"Art. 375. - Procedura in cazul recunoasterii invinuirii
(1) Daca inculpatul solicita ca judecata sa aiba loc in conditiile prevazute la art. 374 alin. (4), instanta procedeaza la ascultarea acestuia, dupa care, luand concluziile procurorului si ale celorlalte parti, se pronunta asupra cererii.
(11) Inculpatul poate recunoaste faptele si solicita judecarea cauzei in conditiile prevazute la art. 374 alin. (4) si prin inscris autentic.
(12) In cazurile prevazute la alin. (1) si (11), daca inculpatul este minor, este necesara si incuviintarea reprezentantului sau legal.
(2) Daca admite cererea, instanta intreaba partile si persoana vatamata daca propun administrarea de probe cu inscrisuri .
(3) Daca respinge cererea, instanta procedeaza potrivit art. 374 alin. (5)-(10)."
"Art. 377. - Cercetarea judecatoreasca in cazul recunoasterii invinuirii
(1) Daca a dispus ca judecata sa aiba loc in conditiile prevazute la art. 375 alin. (1), instanta administreaza proba cu inscrisurile incuviintate.
(2) Inscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanta se pronunta asupra cererii prevazute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat in acest scop. Pentru prezentarea de inscrisuri instanta nu poate acorda decat un singur termen.
(3) Dispozitiile art. 383 alin. (3) se aplica in mod corespunzator.
(4) Daca instanta constata, din oficiu, la cererea procurorului sau a partilor, ca incadrarea juridica data faptei prin actul de sesizare trebuie schimbata, este obligata sa puna in discutie noua incadrare si sa atraga atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma. Dispozitiile art. 386 alin. (2) se aplica in mod corespunzator.
(5) Daca pentru stabilirea incadrarii juridice, precum si daca, dupa schimbarea incadrarii juridice, este necesara administrarea altor probe, instanta, luand concluziile procurorului si ale partilor, dispune efectuarea cercetarii judecatoresti, dispozitiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicandu-se in mod corespunzator."
"Art. 395. - Reluarea cercetarii judecatoresti sau a dezbaterilor
(...)
(2) Daca judecata a avut loc in conditiile art. 375 alin. (1) si (2), iar instanta constata ca pentru solutionarea actiunii penale se impune administrarea altor probe in afara inscrisurilor prevazute la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol si dispune efectuarea cercetarii judecatoresti."
"Art. 396. - Rezolvarea actiunii penale
(1) Instanta hotaraste asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz, condamnarea, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei, achitarea sau incetarea procesului penal.
(2) Condamnarea se pronunta daca instanta constata, dincolo de orice indoiala rezonabila, ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat.
(3) Renuntarea la aplicarea pedepsei se pronunta daca instanta constata, dincolo de orice indoiala rezonabila, ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat, in conditiile art. 80-82 din Codul penal.
(4) Amanarea aplicarii pedepsei se pronunta daca instanta constata, dincolo de orice indoiala rezonabila, ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat, in conditiile art. 83-90 din Codul penal.
(5) Achitarea inculpatului se pronunta in cazurile prevazute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).
(6) Incetarea procesului penal se pronunta in cazurile prevazute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).
(7) Daca inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 si se constata, ca urmare a continuarii procesului, ca sunt incidente cazurile prevazute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanta de judecata pronunta achitarea.
(8) Daca inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 si se constata ca nu sunt incidente cazurile prevazute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanta de judecata pronunta incetarea procesului penal.
(9) In cazul in care, in cursul urmaririi penale, al procedurii de camera preliminara sau al judecatii, fata de inculpat s-a luat masura preventiva a controlului judiciar pe cautiune sau s-a dispus inlocuirea unei alte masuri preventive cu masura preventiva a controlului judiciar pe cautiune si inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanta dispune plata acesteia din cautiune, potrivit dispozitiilor art. 217.
(10) Cand judecata s-a desfasurat in conditiile art. 375 alin. (1), (11) si (2), cand cererea inculpatului ca judecata sa aiba loc in aceste conditii a fost respinsa sau cand cercetarea judecatoreasca a avut loc in conditiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanta retine aceeasi situatie de fapt ca cea recunoscuta de catre inculpat, in caz de condamnare sau amanare a aplicarii pedepsei, limitele de pedeapsa prevazute de lege in cazul pedepsei inchisorii se reduc cu o treime, iar in cazul pedepsei amenzii, cu o patrime. Pentru inculpatii minori, instanta va avea in vedere aceste aspecte la alegerea masurii educative; in cazul masurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste masuri, prevazute de lege, se reduc cu o treime."

3. Examenul jurisprudentei nationale evidentiaza doua orientari in problema interpretarii si aplicarii dispozitiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala:

3.1. Intr-o prima opinie (anexele nr. 1-22 la cererea de recurs in interesul legii) s-a apreciat ca incuviintarea procedurii simplificate de judecata prevazute de art. 374 alin. (4) si art. 375 din Codul de procedura penala nu este incompatibila cu pronuntarea unei hotarari de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din acelasi cod.
In acest sens s-a retinut, in esenta, ca singura conditie ce trebuie indeplinita, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala, pentru aplicarea procedurii in cazul recunoasterii invinuirii (pe langa cea negativa care impune ca fapta sa nu fie pedepsita cu detentiunea pe viata) este aceea ca inculpatul sa recunoasca starea de fapt in modalitatea in care a fost expusa in rechizitoriu, aspect care nu echivaleaza insa cu retinerea caracterului infractional al faptei . Ca atare, aceasta procedura nu exclude examinarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv in ceea ce priveste intrunirea elementelor constitutive ale infractiunii, deoarece, in caz contrar, ar insemna ca instantele sa nu poata dispune o alta solutie decat condamnarea, ceea ce nu a fost in intentia legiuitorului.
Cu alte cuvinte, s-a sustinut ca si in cazul in care se uziteaza procedura simplificata judecatorul are obligatia de a verifica daca probele administrate in faza de urmarire penala stabilesc cu claritate savarsirea faptei cu vinovatie de catre inculpat si daca fapta retinuta in sarcina acestuia intruneste cerintele de tipicitate ale infractiunii. Astfel, nu orice recunoastere a comiterii unei fapte conduce automat si la condamnarea inculpatului, judecatorul avand obligatia de a constata ca s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.
In sustinerea acestui punct de vedere au fost invocate si celelalte cazuri de achitare sau incetare a procesului penal prevazute de art. 16 din Codul de procedura penala, respectiv retragerea plangerii, impacarea partilor, decesul inculpatului, prescriptia sau aparitia unei cauze de impunitate.

3.2. Alte instante au considerat, dimpotriva, ca, in ipoteza judecarii cauzei in procedura recunoasterii invinuirii, nu este posibila pronuntarea unei hotarari de achitare in baza dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala (anexele nr. 23-28 la cererea de recurs in interesul legii).
In sustinerea acestei opinii s-a aratat ca procedura abreviata are la baza o recunoastere de vinovatie, putand fi urmata numai daca sunt indeplinite cumulativ mai multe conditii de admisibilitate prevazute de art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4) si art. 375 din Codul de procedura penala, si anume: inculpatul sa nu fie acuzat de savarsirea unei infractiuni pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata; declaratia de recunoastere sa fie facuta de inculpat personal sau prin inscris autentic, iar in cazul in care este minor sa existe si incuviintarea reprezentantului legal; inculpatul sa solicite ca judecata sa se faca numai in baza probelor din faza de urmarire penala (care au fost apreciate ca fiind legale si loial administrate de judecatorul de camera preliminara) si a inscrisurilor prezentate de parti sau de persoana vatamata; recunoasterea faptelor descrise in actul de sesizare sa fie facuta pana la inceperea cercetarii judecatoresti; recunoasterea faptelor sa fie totala, adica atat sub aspectul laturii obiective, cat si al celei subiective, conditie ce nu este indeplinita cand recunoasterea vizeaza fapta in materialitatea ei, nu insa si forma de vinovatie cu care procurorul a retinut ca a fost comisa; inculpatul sa recunoasca toate faptele descrise in actul de sesizare, iar nu doar o parte din acestea; instanta sa aprecieze ca probele administrate in cursul urmaririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei.
In situatia in care instanta considera ca cea din urma cerinta, reglementata de art. 349 alin. (2) din Codul de procedura penala, nu este indeplinita sau are dubii cu privire la vinovatia inculpatului, aceasta are obligatia de a respinge cererea de judecare in procedura simplificata si de a parcurge cercetarea judecatoreasca de drept comun, putand administra la solicitarea procurorului, a partilor, a persoanei vatamate sau din oficiu probele pe care le considera necesare pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei.
Astfel, s-a retinut ca simpla manifestare de vointa a inculpatului de a urma procedura accelerata de judecata nu poate conduce automat la aplicarea acesteia, in situatia in care instanta are dubii cu privire la existenta faptei, a vinovatiei inculpatului sau a persoanei care a savarsit-o. Ca atare, in aceasta ipoteza, in pofida optiunii procesuale a inculpatului, instanta trebuie sa respinga cererea acestuia de judecare in procedura recunoasterii invinuirii si sa procedeze la administrarea nemijlocita a probatoriului, in vederea deplinei respectari a principiului aflarii adevarului, deoarece numai in acest fel va putea stabili, dincolo de orice indoiala rezonabila, continutul concret al faptelor savarsite si caracterul lor infractional.
Totodata, in cazul in care instanta, cu ocazia deliberarii conform art. 393 din Codul de procedura penala, nu este lamurita asupra imprejurarilor de fapt ale cauzei, nu va dispune achitarea inculpatului, ci, conform art. 395 alin. (2) din acelasi cod, va repune dosarul pe rol si va dispune efectuarea cercetarii judecatoresti potrivit procedurii de drept comun.
In sustinerea acestei orientari a fost invocata si opinia doctrinara potrivit careia posibilitatea instantei de a dispune achitarea inculpatului care a recunoscut fapta retinuta in sarcina sa prin actul de sesizare si a solicitat sa fie judecat conform procedurii speciale se circumscrie exclusiv cazului prevazut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala (fapta constituie contraventie, a fost dezincriminata, persoana nu intruneste conditiile subiectului activ calificat etc.).

4. Jurisprudenta relevanta a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Completul competent sa judece recursul in interesul legii
Decizia nr. 16 din 18 noiembrie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 12 din 9 ianuarie 2014, prin care s-a stabilit, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 320¹ alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedura penala din 1968, ca "intr-un proces penal avand ca obiect o pluralitate de infractiuni (concurs) in a carei alcatuire intra si o infractiune care se pedepseste cu detentiunea pe viata, iar savarsirea tuturor infractiunilor este recunoscuta de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infractiunile, potrivit procedurii de drept comun"
In considerentele hotararii s-a aratat, in esenta, ca admiterea cererii de judecata in conformitate cu dispozitiile art. 320¹ din Codul de procedura penala din 1968 are drept consecinta stabilirea procedurii speciale de judecata ca unic cadru procesual pentru rezolvarea laturii penale, interpretare ce raspunde exigentelor privind simplificarea si celeritatea solutionarii proceselor, in acord cu Legea nr. 202/2010, caci, daca vointa legiuitorului ar fi fost aceea de a acorda posibilitatea aplicarii mixte a procedurii simplificate si a celei de drept comun, atunci nu ar mai fi prevazut, printre conditiile de aplicare a judecatii abreviate, recunoasterea tuturor faptelor retinute in actul de sesizare a instantei. Lipsa impunerii unei astfel de cerinte ar fi insemnat ca, in acelasi proces, sa existe posibilitatea ca faptele recunoscute, ce constituiau infractiuni si erau savarsite de inculpat, sa fie judecate potrivit procedurii accelerate, iar cele nerecunoscute sa fie solutionate potrivit procedurii de drept comun.
In acelasi sens s-a facut trimitere si la dispozitiile art. 320¹ alin. 8 din Codul de procedura penala din 1968, care prevad ca instanta continua judecata cauzei potrivit procedurii de drept comun atunci cand constata ca probele administrate in cursul urmaririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat, fara a face distinctie daca obiectul judecatii il reprezinta una sau mai multe fapte .

5. Jurisprudenta relevanta a Curtii Constitutionale

5.1. Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, prin care s-a respins, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala
In considerentele deciziei, facand referire la jurisprudenta sa anterioara, Curtea a retinut ca "aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun si presupune solutionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecatoreasca propriu-zisa devine redundanta, intrucat in prima faza a procesului penal au fost dezlegate in totalitate aspectele legate de existenta infractiunii si de vinovatia inculpatului" (paragraful 19).
De asemenea, instanta de contencios constitutional a aratat ca "ori de cate ori exista dubii cu privire la vinovatia inculpatului ori la existenta legitimei aparari, care prin ele insele pot constitui cauze care impiedica punerea in miscare a actiunii penale ori care inlatura caracterul penal al faptei (), in virtutea temeiului constitutional () al art. 124 alin. (1), instanta este datoare sa respinga cererea formulata, intrucat infaptuirea justitiei presupune aplicarea legii in acord cu dreptatea ca valoare suprema a statului de drept" (paragraful 22).
In acelasi sens s-a mentionat ca "in realitate, conform art. 375 din Codul de procedura penala, daca exista dubii cu privire la vinovatia inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedura penala, instanta poate respinge cererea acestuia de a fi judecat in conditiile prevazute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala si poate proceda conform dispozitiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedura penala" (paragraful 25), dar si ca "(...) dreptul de a recurge la procedura accelerata de judecare a cauzelor penale si de a beneficia de efectele aplicarii acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o optiune pe care o poate exercita in conditiile si limitele prevazute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala. Daca inculpatul apreciaza ca () faptele retinute in sarcina sa ori probele administrate in scopul demonstrarii vinovatiei sale nu corespund realitatii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obisnuite, in cadrul careia poate pune in discutie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitandu-si in mod efectiv dreptul la aparare" (paragraful 26).

5.2. Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, prin care a fost respinsa, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 349 alin. (2) si art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala
In cuprinsul deciziei, instanta de contencios constitutional a statuat ca, in raport cu "efectele procedurii de judecata simplificate, instanta poate respinge, in baza unor criterii obiective si rezonabile, cererea formulata de inculpat, intrucat, indiferent ca recunoasterea invinuirii este totala sau partiala, ceea ce prevaleaza este existenta unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi in masura in care se neaga principiul aflarii adevarului. Prin urmare, nu simpla recunoastere a invinuirii, chiar si integrala, este determinanta pentru a se da eficienta unui proces echitabil desfasurat in limitele legalitatii si impartialitatii, aceasta constituind doar o conditie procedurala, ci stabilirea vinovatiei inculpatului cu privire la faptele retinute in sarcina sa. De altfel, avand in vedere tocmai riscul exercitarii de presiuni asupra inculpatului spre a-si recunoaste vinovatia cu privire la faptele pe care nu le-a savarsit, posibilitatea instantei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garantie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constitutie si de art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Judecatorul nu este obligat, in absenta convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar daca acesta recunoaste in totalitate faptele retinute in sarcina sa -, sa admita cererea formulata de inculpat, ceea ce reprezinta o materializare a principiului constitutional al infaptuirii justitiei de catre instantele judecatoresti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentala. Prin urmare, instanta are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar si in conditiile unei recunoasteri totale a faptelor retinute in sarcina sa, atunci cand nu este lamurita asupra imprejurarilor de fapt ale cauzei si considera ca judecata nu poate avea loc numai in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, ci trebuie sa se faca potrivit dreptului comun" (paragraful 16).
In acelasi sens sunt si deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 484 din 23 iunie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 275 din 10 mai 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 723 din 6 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017; nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018.

5.3. Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2017, prin care a fost respinsa, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 375 alin. (2) din Codul de procedura penala
In argumentare, Curtea a aratat, printre altele, ca "(...) recurgerea la procedura simplificata de judecata in cazul recunoasterii invinuirii presupune manifestarea de vointa a inculpatului de a recurge la aceasta procedura, precum si o recunoastere in totalitate a faptelor retinute in sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de vointa a inculpatului de a recurge la procedura simplificata de judecata si declaratia formala de recunoastere a invinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri si a unei pedepse in limitele prevazute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, instanta de judecata fiind cea care, verificand daca probele administrate in faza urmaririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri" (paragraful 15).

6. Solutia propusa de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie este in sensul celei de-a doua orientari jurisprudentiale.
Astfel, facand referire la actuala reglementare a institutiei procedurii in cazul recunoasterii invinuirii si la aspectele ce o diferentiaza de vechea codificare procesual penala care, in art. 320¹, consacra judecata in cazul recunoasterii vinovatiei, procurorul general a apreciat ca, in ipoteza admiterii solicitarii de solutionare a cauzei in procedura simplificata de judecata, instanta nu poate dispune o solutie de achitare in temeiul dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala.
Fara a nega posibilitatea pronuntarii unei hotarari de achitare a inculpatului in cazul parcurgerii procedurii abreviate a recunoasterii invinuirii, fapt ce rezulta din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, care folosesc sintagma "in caz de condamnare sau amanare a aplicarii pedepsei", titularul sesizarii a aratat insa ca temeiurile care pot fundamenta o astfel de solutie sunt limitate chiar de conditiile de admisibilitate a unei asemenea proceduri, ce rezulta din cuprinsul dispozitiilor art. 349 alin. (2) si art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala.
Astfel, pentru a putea urma procedura abreviata, instanta trebuie sa constate ca probele administrate in cursul urmaririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, insuficienta lor ori, cel putin, aprecierea instantei in acest sens neputand conduce la pronuntarea unei hotarari de achitare, in temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala, fara efectuarea cercetarii judecatoresti in procedura obisnuita. Chiar daca din interpretarea dispozitiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala se poate deduce ca si o astfel de solutie este posibila in ipoteza judecarii cauzei in procedura abreviata, s-a apreciat insa ca aceasta nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat, ci de interventia unor cauze care impiedica exercitarea actiunii penale (dezincriminarea, lipsa discernamantului in savarsirea faptei, absenta calitatii speciale prevazute de lege pentru a fi autor al infractiunii etc.).
S-a mai mentionat totodata ca o alta conditie prevazuta expres de textul de lege este aceea ca inculpatul sa recunoasca in totalitate faptele retinute in sarcina sa prin actul de sesizare, exigenta ce a fost interpretata in doctrina in sensul obligativitatii recunoasterii faptelor atat sub aspectul laturii obiective, cat si al celei subiective, astfel incat procedura abreviata nu poate fi aplicata atunci cand inculpatul recunoaste fapta in materialitatea ei, nu insa si forma de vinovatie cu care procurorul considera ca a fost comisa. Prin urmare, s-a aratat ca aprecierea instantei cu privire la lipsa vinovatiei inculpatului nu poate conduce la pronuntarea in procedura recunoasterii invinuirii a unei solutii de achitare, in temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedura penala, deoarece, in acest caz, asa cum s-a statuat si prin Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015 a Curtii Constitutionale, instanta are posibilitatea de a respinge cererea de urmare a judecatii simplificate si de a proceda la efectuarea cercetarii judecatoresti obisnuite.
In plus, daca inculpatul apreciaza ca faptele retinute in sarcina sa ori probele administrate in scopul demonstrarii vinovatiei sale nu corespund realitatii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii de drept comun, in cadrul careia poate pune in discutie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitandu-si in mod efectiv dreptul la aparare.

7. Punctul de vedere exprimat de Directia legislatie, studii, documentare si informatica juridica din cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie este in sensul posibilitatii pronuntarii unei hotarari de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura penala, in ipoteza admiterii cererii inculpatului de judecare in procedura recunoasterii invinuirii, si al incompatibilitatii unei asemenea proceduri cu aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) din acelasi cod.
In concret, pornind de la interpretarea dispozitiilor art. 396 alin. (10) teza I din Codul de procedura penala ("in caz de condamnare sau amanare a aplicarii pedepsei") si de la absenta unei interdictii exprese in ceea ce priveste pronuntarea unei solutii de achitare in cazul judecatii simplificate, Directia legislatie, studii, documentare si informatica juridica a aratat ca o asemenea hotarare intemeiata pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din acelasi cod este determinata de inexistenta tipicitatii (obiective si subiective), ceea ce presupune lipsa unei concordante intre fapta concreta si norma de incriminare. Or, judecata in procedura recunoasterii invinuirii permite instantei sa realizeze o evaluare a acestei concordante si sa stabileasca daca fapta concreta are sau nu are corespondent in modelul descris in norma de incriminare, iar, in ipoteza in care constata inexistenta unei atare concordante (atat din punctul de vedere al elementelor de ordin obiectiv, cat si sub aspectul formei si al modalitatii de vinovatie), va dispune achitarea, in temeiul dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura penala.
In schimb, s-a apreciat ca instanta nu poate pronunta o solutie de achitare intemeiata pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala in ipoteza solutionarii procesului in procedura accelerata, existand o incompatibilitate intre cazul de impiedicare a exercitarii actiunii penale mentionat si normele ce reglementeaza judecata in situatia recunoasterii invinuirii.
In acest sens s-a aratat ca dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala sunt aplicabile atunci cand nu exista probe ca o persoana a savarsit infractiunea, or, in conformitate cu art. 349 alin. (2) din acelasi cod, instanta poate solutiona cauza numai pe baza probelor administrate in faza urmaririi penale daca apreciaza ca acestea sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei. Ca atare, in timp ce primele prevederi procedurale isi gasesc incidenta in situatia in care nu exista probe ca persoana a savarsit infractiunea, judecata accelerata este aplicabila numai atunci cand probele sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, cu alte cuvinte, in ipoteza in care exista probe ca persoana care a recunoscut in totalitate faptele este autorul acestora, iar probele au caracter suficient.
Astfel, s-a considerat ca daca probele sunt insuficiente sau nu exista probe ca persoana care a recunoscut in totalitate faptele este autorul acestora, instanta de judecata nu poate admite cererea de aplicare a procedurii abreviate, intrucat nu sunt intrunite conditiile prevazute de art. 349 alin. (2) din Codul de procedura penala in aceasta ipoteza, avand obligatia de a respinge cererea si de a solutiona cauza in procedura de drept comun.

8. Opinia specialistilor consultati asupra chestiunii de drept ce formeaza obiectul sesizarii
Facultatea de Drept, Colectivul de drept penal, din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca, in temeiul art. 473 alin. (5) din codificarea procesual penala, a apreciat ca nu poate fi exclusa de plano posibilitatea pronuntarii unei solutii de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din Codul de procedura penala in ipoteza admiterii cererii inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate in cazul recunoasterii invinuirii.
In sustinerea acestui punct de vedere s-au adus aceleasi argumente de text, ce rezulta din interpretarea dispozitiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, care utilizeaza sintagma "in caz de condamnare sau amanare a aplicarii pedepsei", si s-a aratat, in esenta, cu privire la conditiile de admisibilitate a cererii de judecare in procedura simplificata, ca ceea ce se pretinde inculpatului prin art. 374 alin. (4) din acelasi cod este sa recunoasca "in totalitate faptele retinute in sarcina sa", iar nu savarsirea infractiunii, urmand ca instanta, cu ocazia deliberarii asupra fondului cauzei, sa se pronunte asupra elementelor de tipicitate si a calificarii faptei ca infractiune, fara ca eventualele "dubii cu privire la vinovatia inculpatului" sa conditioneze, in mod necesar, ex ante, aplicarea procedurii in cazul recunoasterii invinuirii.
Sub acelasi aspect, s-a mai subliniat ca, desi evaluarea suficientei probelor presupune o examinare a acestora atat cantitativa, cat si calitativa, prin raportare la fiabilitatea si forta lor probanta, la momentul verificarii conditiei prevazute de art. 349 alin. (2) din Codul de procedura penala nu se realizeaza o activitate de apreciere a probelor care sa permita instantei stabilirea tipicitatii infractiunii si a vinovatiei inculpatului, actiuni care sunt proprii etapei deliberarii cu privire la temeinicia acuzatiei, etapa care, inclusiv in procedura abreviata, are loc dupa stadiul dezbaterilor judiciare asupra fondului cauzei.
Deopotriva, pornind de la dispozitiile art. 377 alin. (5) si art. 395 alin. (2) din Codul de procedura penala, s-a sustinut ca admiterea cererii de judecare a cauzei in procedura simplificata nu este incompatibila cu efectuarea cercetarii judecatoresti (care nu echivaleaza cu o revenire asupra dispozitiei initiale de incuviintare a solicitarii de judecare in procedura recunoasterii invinuirii), or, in situatia in care se procedeaza astfel, "instanta penala va putea pronunta oricare dintre solutiile de achitare reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedura penala, cel putin pentru motivul ca nu este tinuta de situatia de fapt recunoscuta initial de inculpat, aspect ce rezulta neechivoc din interpretarea per a contrario a prevederilor cuprinse in art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala".
In consecinta, s-a mentionat ca, in ipoteza in care cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii abreviate este admisa, nu poate fi exclusa de plano posibilitatea instantei de a pronunta oricare dintre solutiile prevazute de art. 396 alin. (2)-(6) din Codul de procedura penala, deci implicit achitarea in temeiul dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din acelasi cod, mai ales in situatiile in care instanta procedeaza la efectuarea cercetarii judecatoresti.

9. Punctele de vedere exprimate de curtile de apel si instantele arondate cu privire la chestiunea de drept ce formeaza obiectul sesizarii
In urma consultarii instantelor de judecata, s-au evidentiat mai multe opinii, fie in sensul posibilitatii pronuntarii unei hotarari de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din Codul de procedura penala, in ipoteza admiterii de catre instanta a cererii inculpatului de judecare a cauzei in procedura simplificata [curtile de apel Alba Iulia, Bacau, Brasov, Timisoara, Constanta, Oradea, Pitesti, Suceava; tribunalele Bucuresti, Ilfov, Constanta, Arad, Braila, Bihor, Bistrita-Nasaud; judecatoriile sectoarelor 1-6 Bucuresti, Constanta, Oltenita, Giurgiu (una dintre opinii), Macin, Sfantu Gheorghe, Zarnesti (una dintre opinii), Bistrita, Nasaud, Viseu de Sus, Pascani], fie in sensul posibilitatii instantei de se a pronunta intr-o asemenea procedura doar in baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala, exceptand temeiurile prevazute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala [curtile de apel Bucuresti, Craiova, Galati, Iasi; tribunalele Cluj, Maramures, Giurgiu (una dintre opinii); judecatoriile Giurgiu, Tulcea, Cluj-Napoca, Baia Mare], fie in sensul incompatibilitatii judecarii cauzei in procedura abreviata in cazul recunoasterii invinuirii cu aplicarea dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din Codul de procedura penala (curtile de apel Galati, Ploiesti; Tribunalul Vaslui; judecatoriile Iasi, Rupea, Husi, Vaslui).
Alte instante s-au exprimat in sensul posibilitatii pronuntarii, in procedura simplificata, a oricareia dintre solutiile prevazute de art. 396 alin. (2)-(6) din Codul de procedura penala, cu exceptia achitarii, fie in temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din acelasi cod (tribunalele Calarasi, Covasna), fie in baza art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala (tribunalele Ialomita, Timis, Salaj; judecatoriile Babadag, Zarnesti).

10. Raportul asupra recursului in interesul legii
Judecatorul-raportor a apreciat ca sesizarea procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie privind interpretarea si aplicarea unitara a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala intruneste conditiile de admisibilitate impuse de codificarea procesual penala in art. 471 si 472 numai in ceea ce priveste posibilitatea/imposibilitatea instantei de a pronunta o hotarare de achitare intemeiata pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din acelasi cod, in ipoteza in care a admis cererea inculpatului de judecare conform procedurii in cazul recunoasterii invinuirii, nefiind intrunite cumulativ exigentele de admisibilitate prevazute de lege cu referire la chestiunea ce vizeaza compatibilitatea/incompatibilitatea unei asemenea proceduri cu aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala.
Referitor la problema de drept ce face obiectul sesizarii si care a fost solutionata diferit de instantele judecatoresti, judecatorul-raportor a considerat, in esenta, ca nu este posibila pronuntarea unei hotarari de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala, in ipoteza in care instanta a admis cererea inculpatului de judecare in procedura simplificata a recunoasterii invinuirii.

11. Inalta Curte de Casatie si Justitie, examinand sesizarea cu recurs in interesul legii formulata de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, raportul intocmit de judecatorul-raportor si dispozitiile legale ce se solicita a fi interpretate in mod unitar, retine urmatoarele:

11.1. Admisibilitatea cererii de recurs in interesul legii
In virtutea rolului sau constitutional conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentala, instanta suprema asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre toate instantele judecatoresti prin cele doua mecanisme instituite de Codul de procedura penala, respectiv recursul in interesul legii si procedura pronuntarii hotararilor prealabile.
Din interpretarea sistematica a dispozitiilor art. 471 si 472 din Codul de procedura penala, aplicabile in materia recursului in interesul legii, rezulta ca pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie indeplinite, in mod cumulativ, mai multe conditii de admisibilitate.
Astfel, introducerea recursului in interesul legii trebuie realizata de unul dintre titularii prevazuti in mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedura penala, cerinta ce este indeplinita in cauza, avand in vedere ca instanta suprema a fost sesizata de catre procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Totodata, asa cum se arata in mod imperativ in cuprinsul art. 471 alin. (2) din Codul de procedura penala, cererea trebuie sa cuprinda mai multe elemente de continut, respectiv enuntarea interpretarilor diferite date problemei de drept si motivarea acestora, jurisprudenta Curtii Constitutionale, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Curtii Europene a Drepturilor Omului sau, dupa caz, a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrina, precum si solutia ce se propune de catre titular a fi pronuntata in recursul in interesul legii.
Sub acest din urma aspect se constata insa ca sesizarea adresata instantei supreme contine anumite necorelari de ordin formal, in sensul ca, desi obiectul acesteia, indicat in preambulul cererii, vizeaza stabilirea, in interpretarea prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, a posibilitatii pronuntarii unei hotarari de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) si c) din acelasi cod, in ipoteza admiterii de catre instanta a cererii inculpatului de judecare in procedura simplificata, expunerea ulterioara a argumentelor invocate de procurorul general in sustinerea caracterului legal al uneia dintre cele doua orientari jurisprudentiale se refera exclusiv la potentialitatea incidentei, in respectiva procedura, a cazurilor de impiedicare a exercitarii actiunii penale prevazute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala, fara ca analiza efectuata sa priveasca in mod expres si aplicabilitatea, in procedura abreviata, a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelasi cod, cu toate ca obiectul cererii de recurs in interesul legii, prin trimiterea generala la art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura penala, acoperea si situatia reglementata de prima teza a normei procesual penale indicate.
Mai mult, contrar dispozitiilor exprese ale art. 471 alin. (2) teza finala din Codul de procedura penala, sesizarea formulata nu cuprinde nici solutia ce se propune de catre titular a fi data de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recursul in interesul legii cu privire la compatibilitatea/incompatibilitatea judecatii in cazul recunoasterii invinuirii cu pronuntarea unei hotarari de achitare intemeiate pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelasi cod, aratandu-se, in mod expres, in finalul cererii, doar faptul ca "in ipoteza admiterii procedurii simplificate de judecata prevazute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala, instanta nu poate dispune o solutie de achitare in temeiul dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala". De asemenea, cu ocazia enuntarii solutiilor jurisprudentiale si a motivarii acestora, semnatarul cererii a mentionat ca "in opinia contrara s-a sustinut ca in ipoteza judecarii cauzei in procedura recunoasterii invinuirii nu este posibila pronuntarea unei solutii de achitare in baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala" fara sa rezulte ca practica judiciara neunitara ar viza si ipoteza achitarii in temeiul lit. b) teza I a aceluiasi articol din codificarea procesual penala.
Asadar, cererea de recurs in interesul legii adresata de procurorul general Inaltei Curti de Casatie si Justitie indeplineste doar partial cerintele de forma prevazute expres de legea procesual penala, neputand fi considerata admisibila decat in limitele anterior aratate, respectiv numai cu privire la solicitarea de stabilire, in interpretarea si aplicarea unitara a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, a posibilitatii/imposibilitatii instantei care a admis cererea inculpatului de judecare in procedura simplificata de a pronunta o hotarare de achitare intemeiata pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din acelasi cod.
In fine, o alta conditie, cu caracter esential, pentru promovarea recursului in interesul legii, ce rezulta din analiza coroborata a dispozitiilor art. 471 alin. (1) si (3) si a celor ale art. 472 din Codul de procedura penala, este reprezentata de existenta unei probleme de drept care a primit rezolvari diferite din partea instantelor judecatoresti, prin hotarari definitive, conditie ce trebuie dovedita prin anexarea acestora la cererea formulata de titularul sesizarii, sub sanctiunea respingerii ei, in caz contrar, ca inadmisibila.
Raportand cerinta instituita de normele procedural penale la datele concrete ale cauzei cu care a fost investit Completul competent sa judece recursul in interesul legii, se constata ca aceasta este indeplinita doar cu privire la chestiunea ce vizeaza posibilitatea pronuntarii unei solutii de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala, in ipoteza admiterii de catre instanta a cererii inculpatului de judecare in procedura abreviata, jurisprudenta atasata actului de sesizare, si anume anexele nr. 3, 7, 8, 12, 14, 16, 17, 21, 22 si, respectiv, nr. 23-25, 27-29, relevand solutionarea in mod diferit, prin hotarari judecatoresti definitive, a problemei de drept mentionate, care se subsumeaza obiectului judecatii.
Referitor la aspectul ce priveste compatibilitatea/incompatibilitatea judecatii in cazul recunoasterii invinuirii cu pronuntarea unei hotarari de achitare in baza prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala, se observa ca nu este intrunita conditia de admisibilitate anterior enuntata, nefacandu-se dovada de catre titularul cererii a existentei unei practici neunitare la nivelul jurisdictiilor nationale in legatura cu chestiunea de drept in discutie. Astfel, atasat sesizarii, au fost depuse 13 hotarari judecatoresti definitive prin care instantele, ulterior admiterii cererii inculpatului/inculpatilor de a fi judecat/judecati in conditiile prevazute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala, au rezolvat conflictul juridic de drept penal prin pronuntarea unor solutii de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelasi cod (anexele nr. 1-2, 4-6, 9-11, 13, 15, 18-20), cu motivarea ca faptele fie nu intrunesc unul dintre elementele de tipicitate ale laturii obiective a infractiunii, fie au fost dezincriminate, fie au fost comise de o persoana ce nu indeplineste cerinta subiectului activ, in timp ce, in sprijinul imposibilitatii aplicarii acestor prevederi legale in procedura simplificata, a fost prezentata o singura hotarare, respectiv Sentinta penala nr. 1.052 din 26 mai 2017 a Judecatoriei Cluj-Napoca, pronuntata in Dosarul nr. 23.114/211/2015, astfel cum a fost modificata prin Decizia nr. 766/A din 14 iunie 2018 a Curtii de Apel Cluj, Sectia penala si de minori (anexa nr. 26).
Mai mult, din analiza deciziilor judiciare anexate actului de sesizare se retine ca exclusiv in cadrul acestei din urma instante (Curtea de Apel Cluj, Sectia penala si de minori) a fost identificata practica diferita cu privire la problema de drept mentionata (pe de o parte, Decizia nr. 1.450/A din 14 noiembrie 2017, pronuntata in Dosarul nr. 596/211/2016, iar, pe de alta parte, Decizia nr. 766/A din 14 iunie 2018, data in Dosarul nr. 23.114/211/2015), or, in jurisprudenta sa constanta, Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectiile Unite (Decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2009 si Decizia nr. 6 din 20 septembrie 2010, prin care au fost respinse cererile de recurs in interesul legii promovate de colegiile de conducere ale curtilor de apel Cluj si, respectiv, Craiova, publicate pe site-ul www.scj.ro) si Completul competent sa judece recursul in interesul legii (Decizia nr. 6 din 16 mai 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 492 din 30 iunie 2016; Decizia nr. 7 din 3 aprilie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 476 din 23 iunie 2017), a statuat ca, "atunci cand se constata existenta unei practici neunitare la nivelul unei singure curti de apel, exista alte modalitati de rezolvare a divergentelor de opinii ori parghii de unificare a acestora, nefiind justificata punerea in miscare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului in interesul legii."
Ca atare, se observa ca autorul sesizarii nu a facut dovada interpretarii diferite de catre jurisdictiile nationale a chestiunii ce vizeaza posibilitatea pronuntarii, in procedura prescurtata a recunoasterii invinuirii, a unei solutii de achitare intemeiate pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala, asa cum impun prevederile art. 471 alin. (1) si (3) si art. 472 din acelasi cod, identificarea si atasarea la cererea prin care a fost investita Inalta Curte a unei singure hotarari definitive in care s-a sustinut interdictia aplicarii respectivelor dispozitii legale in procedura simplificata fiind absolut nerelevante si insuficiente pentru a ilustra existenta unei practici judiciare divergente sub acest aspect si, implicit, pentru a apela la mecanismul de unificare al recursului in interesul legii, reglementat de codificarea procesual penala.
Chiar daca la nivelul instantelor judecatoresti ar exista o jurisprudenta neunitara cu privire la problema de drept mentionata, insa aceasta nu este probata prin anexarea de catre titularul sesizarii a hotararilor judecatoresti definitive care sa demonstreze o asemenea situatie, conditia de admisibilitate ceruta in mod imperativ de prevederile art. 471 alin. (1) si (3) si art. 472 din Codul de procedura penala nu este indeplinita atat timp cat normele procesual penale atribuie competenta exclusiva de a face o asemenea dovada in sarcina autorului cererii, instanta suprema neavand obligatia legala de a verifica daca au fost pronuntate de catre jurisdictiile nationale hotarari judecatoresti definitive contradictorii referitoare la chestiunea ce formeaza obiectul investirii sale.
In consecinta, pentru toate aceste considerente si avand in vedere aspectele anterior expuse cu privire la indeplinirea doar partiala a cerintei formale a actului de sesizare prevazute expres de art. 471 alin. (2) teza finala din Codul de procedura penala, dar si precizarile facute de reprezentantul Ministerului Public cu ocazia dezbaterilor, in sensul ca sesizarea nu vizeaza si situatia prevazuta de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala, intrucat nu a fost identificata practica judiciara neunitara in acest sens, Inalta Curte apreciaza ca cererea de recurs in interesul legii formulata de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie intruneste conditiile de admisibilitate impuse de codificarea procesual penala in art. 471 si 472 numai in ceea ce priveste solicitarea de stabilire, in interpretarea si aplicarea unitara a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, a posibilitatii/imposibilitatii instantei de a pronunta o hotarare de achitare intemeiata pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din acelasi cod, in ipoteza in care a admis cererea inculpatului de judecare conform procedurii in cazul recunoasterii invinuirii, nefiind intrunite exigentele cumulative ale legii cu referire la chestiunea ce vizeaza compatibilitatea/incompatibilitatea unei asemenea proceduri cu aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala.

11.2. Pe fondul recursului in interesul legii
In vederea atingerii criteriilor de eficienta si celeritate a procedurilor judiciare, Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, a introdus in Codul de procedura penala din 1968 articolul 320¹ (modificat ulterior prin art. V din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 121/2011) prin care a fost reglementata judecata in cazul recunoasterii vinovatiei, aceasta fiind configurata de legiuitor ca reprezentand o procedura simplificata, ce avea la baza pledoaria de vinovatie a inculpatului.
Pentru ratiuni identice ce privesc crearea unui cadru procesual adecvat care sa asigure rezolvarea cauzelor intr-un termen optim si in mod eficient, aceeasi constructie juridica a fost preluata, in esenta, si in actuala codificare procesual penala, adoptata prin Legea nr. 135/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificarile si completarile ulterioare, intrata in vigoare la 1 februarie 2014, fiind reglementata, sub o noua denumire - "Procedura in cazul recunoasterii invinuirii" -, in cuprinsul art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) si art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala. Potrivit expunerii de motive a proiectului Legii nr. 135/2010, care a transpus intocmai, sub acest aspect, argumentele ce au justificat includerea in fondul activ al legislatiei a art. 320¹ prin Legea nr. 202/2010, noua institutie introdusa in structura procesului penal roman "presupune recunoasterea de catre inculpat a faptelor retinute in actul de sesizare a instantei" si constituie un raspuns la nevoia "de eficacitate a judecatii, contribuind la inlaturarea unor proceduri greoaie si deseori inutile pentru stabilirea adevarului judiciar, subsumandu-se exigentelor de ordin calitativ ale actului de justitie".
Din interpretarea logica, sistematica si teleologica a dispozitiilor din legea de procedura penala in vigoare, ce au fost anterior mentionate, rezulta ca judecata in cazul recunoasterii invinuirii reprezinta o procedura de sine statatoare, distincta, particulara, de solutionare a cauzei, derogatorie de la judecata desfasurata potrivit dreptului comun si care, prin natura sa si consecintele produse atat in plan procesual penal, cat si in aplicarea normelor de drept substantial, creeaza premisele trecerii de la o ordine juridica impusa, cu caracter imperativ, la una negociata, menita sa stinga conflictul de drept penal dedus judecatii, dar si sa satisfaca interesele partilor, in principal prin diminuarea duratei procesului si atenuarea raspunderii penale a acuzatului care a optat pentru parcurgerea procedurii abreviate avand la baza pledoaria de vinovatie.
Manifestarea de vointa a inculpatului de a fi judecat in procedura simplificata, desi necesara, nu este suficienta pentru declansarea acesteia, legiuitorul configurand, in cuprinsul actualei reglementari (care a pastrat acelasi caracter mixt, cuprinzand atat norme de drept procesual, cat si prevederi de drept pozitiv, substantial), in mod similar cu dispozitiile din vechea codificare procesual penala (art. 320¹), conditiile de procedibilitate ce trebuie indeplinite cumulativ pentru admiterea solicitarii si urmarea unei astfel de proceduri [art. 349 alin. (2) si art. 374 alin. (4)], cadrul procesual in care o atare cerere poate fi formulata si, ulterior, solutionata (prin admitere sau respingere), forma pe care este necesar sa o prezinte si mijloacele de proba ce pot fi administrate in ipoteza incuviintarii ei de catre instanta [art. 375 si art. 377 alin. (1)-(3)], dar stabilind, deopotriva, si efectele obligatorii in planul dreptului material pe care o asemenea conduita procesuala le determina [art. 396 alin. (10)].
Astfel, potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, cand judecata s-a desfasurat in conformitate cu dispozitiile art. 375 alin. (1), (11) si (2) din acelasi cod (si anume in procedura recunoasterii invinuirii), cand cererea inculpatului ca judecata sa aiba loc in aceste conditii a fost respinsa sau cand cercetarea judecatoreasca s-a derulat in temeiul art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2) din Codul de procedura penala, iar instanta retine aceeasi situatie de fapt ca cea recunoscuta de acuzat, in caz de condamnare sau amanare a aplicarii pedepsei, limitele prevazute de lege in cazul inchisorii se reduc cu o treime, iar, in privinta amenzii penale, cu o patrime, urmand ca, pentru inculpatii minori, atitudinea lor procesuala sa fie avuta in vedere la alegerea masurilor educative, cu precizarea ca, in cazul celor privative de libertate, limitele perioadelor pentru care se dispun, prevazute de lege, se reduc cu o treime.
Asadar, din interpretarea gramaticala a textului de lege mentionat, care foloseste sintagma "in caz de condamnare sau amanare a aplicarii pedepsei", reiese ca, spre deosebire de dispozitiile Codului de procedura penala din 1968, care, in art. 320¹ alin. 7, prevedeau exclusiv solutia condamnarii [jurisprudenta, inclusiv cea a instantei supreme, stabilind insa ca respectiva procedura era compatibila si cu aplicarea prevederilor art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedura penala anterior], in noua codificare procesual penala nu este exclusa de plano posibilitatea pronuntarii de catre instanta a unei hotarari de achitare in cazul in care judecata a parcurs procedura simplificata a recunoasterii invinuirii, mai ales ca nu exista vreo prevedere legala care sa interzica in mod expres o asemenea modalitate de stingere a actiunii penale in situatia data .
Cu toate acestea, avand in vedere, pe de o parte, faptul ca dispozitiile de drept substantial din cuprinsul art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala nu vizeaza exclusiv ipoteza in care cauza a fost solutionata in procedura abreviata, ci si alte trei situatii in care o asemenea procedura fie nu a fost admisa pentru neindeplinirea unei/unor conditii de procedibilitate, fie a fost abandonata ulterior incuviintarii si s-a dispus efectuarea cercetarii judecatoresti in procedura obisnuita, retinandu-se, in final, aceeasi situatie de fapt cu cea recunoscuta de inculpat [art. 377 alin. (5) si art. 395 alin. (2)], iar, pe de alta parte, imprejurarea ca normele procesual penale instituie conditii stricte ce trebuie indeplinite in mod cumulativ pentru ca manifestarea de vointa a acuzatului de a fi judecat in conditiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala sa poata fi valorificata prin admiterea cererii, se considera ca stabilirea temeiurilor legale ce pot fundamenta eventuale solutii de achitare in cazul in care s-a urmat procedura recunoasterii invinuirii nu se poate realiza decat prin interpretarea teleologica si sistematica a textelor de lege ce reglementeaza aceasta institutie, a caror analiza coroborata conduce la concluzia incompatibilitatii unei atare proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu aplicarea dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala.
Astfel, una dintre exigentele obligatorii ce trebuie satisfacuta in vederea incidentei prevederilor referitoare la procedura simplificata consta, potrivit art. 349 alin. (2) teza I si art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 alin. (1) si (11) din Codul de procedura penala, in solicitarea inculpatului, facuta personal sau prin inscris autentic, anterior inceperii cercetarii judecatoresti in cauza, ca judecata sa se realizeze numai pe baza probelor administrate in cursul urmaririi penale [bineinteles, a celor care nu au fost excluse in procedura de camera preliminara, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedura penala, sau in procedura plangerii impotriva solutiilor de netrimitere in judecata, in conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelasi cod] si a inscrisurilor noi pe care le pot prezenta partile si persoana vatamata, cerinta ce se regasea si in reglementarea anterioara [art. 320¹ alin. 2 si 3 din Codul de procedura penala de la 1968], cu singura diferenta ca, fata de noile dispozitii, aceasta facea referire doar la inscrisurile in circumstantiere ce puteau fi depuse de acuzat .
Totodata, potrivit acelorasi norme procesual penale, o alta conditie pe care inculpatul trebuie sa o indeplineasca pentru ca cererea sa de judecare in procedura accelerata sa poata fi admisa este aceea de a "recunoaste in totalitate faptele retinute in sarcina sa" prin actul de sesizare a instantei sau, dupa caz, prin incheierea judecatorului de camera preliminara pronuntata in conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedura penala, atitudine procesuala care, deopotriva, trebuie exprimata fie personal, fie prin act autentic. Solutia legislativa actuala este esentialmente identica cu cea prevazuta in Codul de procedura penala din 1968, care, in art. 320¹ alin. 2, stipula ca "judecata poate avea loc numai in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, doar atunci cand inculpatul declara ca recunoaste in totalitate faptele retinute in actul de sesizare si nu solicita administrarea de probe, cu exceptia inscrisurilor in circumstantiere (...)", situatie in care, neintervenind nicio modificare de continut in ceea ce priveste aceasta cerinta de admisibilitate, toate consideratiile exprimate in literatura de specialitate si aspectele statuate in jurisprudenta anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 135/2010 isi pastreaza pe deplin valabilitatea.
Asadar, conform art. 349 alin. (2) teza a II-a si art. 374 alin. (4) teza finala din Codul de procedura penala, care au preluat intocmai textul art. 320¹ alin. 2 din codificarea procesual penala abrogata, pentru a beneficia de procedura abreviata, inculpatul trebuie sa recunoasca in integralitate faptele de care este acuzat, adica toate actele de conduita savarsite, astfel cum au fost retinute prin rechizitoriu sau, dupa caz, prin incheierea judecatorului de camera preliminara, atat din punctul de vedere al laturii obiective, cat si al celei subiective, dar si sub aspectul tuturor circumstantelor ce le caracterizeaza, indiferent de natura lor si de momentul in care intervin in raport cu actiunile sau inactiunile imputate. Cu alte cuvinte, pentru ca judecata sa se desfasoare in procedura recunoasterii invinuirii, ca urmare a incuviintarii de catre instanta a unei asemenea cereri formulate de inculpat, dispozitiile legale in vigoare, ca si cele anterioare, pretind sa existe o acceptare/confirmare neconditionata de catre cel din urma a faptelor retinute in sarcina sa, adica a existentei acestora si a comiterii lor cu forma de vinovatie ceruta de lege, nefiind admisa, pentru intrunirea conditiei instituite de norma procesuala, o recunoastere partiala, calificata, indiferent daca aceasta priveste participarea la fapta in alta calitate decat cea retinuta in actul de sesizare (spre exemplu, participarea in calitate de complice, nu de coautor), savarsirea actiunilor cu o alta forma de vinovatie decat cea stabilita de procuror (de pilda, culpa in loc de intentie) sau comiterea altor acte materiale ori a infractiunii in alte imprejurari, circumstante si modalitati (in acelasi sens, Daniel Atasiei si Horia Tit, "Mica Reforma in Justitie, Legea nr. 202/2010 comentata", Editura Hamangiu, 2010, pag. 308-309; Cristina Celea, "Judecata in cazul recunoasterii vinovatiei" in Revista de drept penal, nr. 1/2011, pag. 86-96; Victor Vaduva, "Judecata in cazul recunoasterii invinuirii" in Revista Dreptul, nr. 5/2014, pag. 195-212; Valentin Cristian Stefan, "Judecata in cazul recunoasterii invinuirii" in Revista de drept penal, nr. 2/2014, pag. 96-102; Magdalena Iordache, "Judecata in cazul recunoasterii invinuirii", Editura Universul Juridic, 2014, pag. 54-56; Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau si colaboratorii, "Noul Cod de procedura penala comentat", editia a 2-a revizuita si adaugita, Editura Hamangiu, 2015, pag. 1015-1016; Mihail Udroiu si colaboratorii, "Codul de procedura penala", Comentariu pe articole, editia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1451, 1536-1539).
Asadar, procedura simplificata nu poate fi legal incuviintata si aplicata de catre instanta in situatia in care inculpatul recunoaste doar faptele in materialitatea lor, nu insa si forma de vinovatie cu care procurorul, in rechizitoriu, sau judecatorul de camera preliminara, in incheierea pronuntata potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedura penala, a retinut ca a fost comisa activitatea imputata, aspect subliniat, de altfel, asa cum s-a aratat in dezvoltarile de mai sus, atat de literatura de specialitate, dar si de instantele judecatoresti, inclusiv de Inalta Curte de Casatie si Justitie, atat anterior, cat si ulterior datei de 1 februarie 2014, aceasta statuand, in jurisprudenta sa constanta, ca admisibilitatea cererii de recurgere la o asemenea procedura este conditionata de recunoasterea integrala a savarsirii faptei, atat ca realitate obiectiva, cu toate circumstantele si imprejurarile mentionate in actul de sesizare, cat si ca pozitie psihica, sub aspectul formei de vinovatie cu care s-a actionat, aceasta neputand fi contestata intr-un atare demers procesual (spre exemplu, deciziile penale nr. 4.526 din 14 decembrie 2010, nr. 2.334 din 9 iunie 2011, nr. 365 din 13 februarie 2012, nr. 1.231 din 19 aprilie 2012, nr. 14 din 6 ianuarie 2014, nr. 1.275 din 10 aprilie 2014, nr. 1.556 din 7 mai 2014, nr. 2.479 din 8 septembrie 2014 ale instantei supreme, Sectia penala).
In sensul unei asemenea interpretari a sintagmei "recunoaste in totalitate faptele retinute in sarcina sa" din cuprinsul art. 349 alin. (2) si art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala, pledeaza si denumirea sub care legiuitorul a reglementat aceasta institutie in actuala codificare procesual penala, respectiv "Procedura in cazul recunoasterii invinuirii", astfel cum reiese din titlurile marginale ale art. 375 si 377 din acelasi cod, notiunea de "invinuire" referindu-se, in mod evident, atat la aspectele de ordin obiectiv ale actiunii inculpatului, cat si la pozitia sa subiectiva in raport cu fapta de care este acuzat .
Astfel, potrivit Dictionarului explicativ al limbii romane, editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998, prin "invinuire" se intelege actiunea de a invinui si rezultatul ei, invinovatire, acuzare, acuzatie, inculpare, vina, culpa, iar "a invinui" inseamna a acuza pe cineva in fata unei instante judecatoresti, a inculpa, a considera vinovat, a invinovati, a acuza. Pe de alta parte, definitia juridica a termenului se refera la activitatea procesuala ce are ca scop stabilirea savarsirii unei infractiuni de catre o persoana, trimiterea acesteia in judecata penala si sustinerea vinovatiei ei in fata organului judiciar, in vederea tragerii la raspundere penala, in conditiile legii.
Rezulta, asadar, in mod incontestabil, ca pentru aplicarea dispozitiilor privind procedura abreviata persoana trimisa in judecata trebuie sa adopte o atitudine de recunoastere integrala si neconditionata a invinuirii, adica atat a faptelor in materialitatea lor, sub toate componentele ce alcatuiesc latura obiectiva, cat si din punctul de vedere al imprejurarilor de natura subiectiva care au stat la baza savarsirii actului de conduita imputat, instanta avand obligatia legala de a verifica manifestarea de vointa a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte mentionate, ce acopera integral elementele de ordin constitutiv ale acuzatiei formulate (ale invinuirii), si de a admite cererea de parcurgere a judecatii simplificate numai in situatia in care acestea sunt recunoscute in totalitate.
Cu alte cuvinte, in ipoteza in care inculpatul accepta comiterea faptei in materialitatea ei, in circumstantele descrise in cuprinsul rechizitoriului sau, dupa caz, al incheierii date in conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedura penala, insa nu manifesta acelasi comportament procesual si cu privire la forma de vinovatie retinuta in actul de acuzare, exigentele aplicarii procedurii in cazul recunoasterii invinuirii nu sunt indeplinite, iar solicitarea de judecare in aceasta varianta simplificata trebuie respinsa de instanta pentru neintrunirea conditiei de admisibilitate prevazute de art. 349 alin. (2) teza a II-a si art. 374 alin. (4) teza finala din acelasi cod.
De altfel, din punct de vedere semantic, prezinta relevanta si imprejurarea ca sintagma folosita de legiuitor in cuprinsul textelor de lege anterior invocate, pentru a defini una dintre cerintele de admisibilitate ale procedurii recunoasterii invinuirii ("daca recunoaste in totalitate faptele retinute in sarcina sa"), se regaseste si in reglementarea unei alte institutii care, asemenea celei dintai, reprezinta o forma prescurtata a judecatii in cazul anumitor infractiuni, intelesul sau fiind unul identic, care nu a suscitat pana in prezent controverse in literatura de specialitate si jurisprudenta instantelor. Astfel, una dintre exigentele ce se impun a fi intrunite pentru aplicarea procedurii speciale a acordului de recunoastere a vinovatiei consta, potrivit art. 479 si art. 482 lit. g) din Codul de procedura penala, in recunoasterea fara rezerve de catre inculpat a faptei pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala impotriva sa, cerinta ce presupune cu evidenta confirmarea existentei acesteia si a comiterii ei cu forma de vinovatie ceruta de lege si retinuta de procuror (asa cum, de altfel, indica si denumirea institutiei), caci, in absenta unei recunoasteri totale si neconditionate, de care depinde in mod evident si acceptarea incadrarii juridice, ar lipsi insesi premisele negocierii solutiei ce urmeaza a fi data actiunii penale, a felului si a cuantumului pedepsei, precum si a modalitatii ei de executare, ceea ce ar echivala, practic, cu imposibilitatea incheierii acordului intre procuror si acuzat si, implicit, cu inaplicabilitatea respectivei proceduri.
Ca atare, neexistand motive pertinente care sa justifice atribuirea unui sens diferit aceleiasi sintagme folosite de legiuitor in reglementarea celor doua institutii ale "justitiei negociate", se apreciaza ca cerinta instituita de art. 349 alin. (2) teza a II-a si art. 374 alin. (4) teza finala din Codul de procedura penala pentru parcurgerea procedurii abreviate nu poate avea decat semnificatia unei recunoasteri integrale si neconditionate a faptelor de catre inculpat, inclusiv sub aspectul formei de vinovatie stabilite in rechizitoriu sau in incheierea pronuntata potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelasi cod, in lipsa unei asemenea manifestari de vointa solicitarea acuzatului de a se prevala de aceste dispozitii de favoare neputand fi admisa de instanta, cu consecinta fireasca a efectuarii cercetarii judecatoresti in procedura obisnuita.
Daca, dimpotriva, cererea de solutionare a cauzei in procedura simplificata este incuviintata de instanta, in conformitate cu dispozitiile art. 375 alin. (2) din Codul de procedura penala, constatandu-se, astfel, ca sunt indeplinite toate conditiile de admisibilitate prevazute de normele procesual penale, deci inclusiv aceea a recunoasterii integrale si neconditionate a invinuirii, adica a faptei in materialitatea ei, sub toate componentele ce alcatuiesc latura obiectiva, dar si din punctul de vedere al elementelor de ordin subiectiv care au stat la baza savarsirii actului de conduita imputat, instanta, la finalul cercetarii judecatoresti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din acelasi cod, nu va putea pronunta o hotarare de achitare intemeiata pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedura penala, din moment ce inculpatul a recunoscut comiterea faptei cu forma de vinovatie prevazuta de lege, iar instanta, dispunand parcurgerea judecatii prescurtate, a apreciat, implicit, ca probele administrate in cursul urmaririi penale, in baza carora acuzatul a cerut sa fie judecat, sunt suficiente pentru aflarea adevarului si deplina lamurire a tuturor aspectelor de care depinde dezlegarea pricinii.
In situatia in care, in pofida atitudinii inculpatului de recunoastere in totalitate a faptei, inclusiv sub aspectul pozitiei sale psihice la momentul savarsirii acesteia, instanta considera ca mijloacele de proba din faza anchetei penale nu ofera informatii satisfacatoare, indestulatoare, pentru corecta solutionare a conflictului de drept penal si aflarea adevarului in speta, existand indoieli in ceea ce priveste forma de vinovatie cu care a actionat acuzatul (recunoscuta, de altfel, fara rezerve), aceasta are obligatia legala de a respinge cererea de judecata in procedura prescurtata si de a aplica dispozitiile privind procedura de drept comun sau, dupa caz, de a repune cauza pe rol si a efectua cercetarea judecatoreasca, in conditiile art. 395 alin. (2) din Codul de procedura penala, in situatia in care, anterior, incuviintase solicitarea de aplicare a prevederilor art. 374 alin. (4) din acelasi cod, urmand ca, in final, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialitatii si oralitatii, sa dispuna fie achitarea, in baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedura penala, fie una dintre celelalte solutii reglementate de art. 396 din acelasi cod, iar, in caz de condamnare, aplicarea unei pedepse in limitele prevazute de alin. (10) al textului de lege mentionat, daca situatia de fapt retinuta este aceeasi cu cea recunoscuta de catre inculpat. In acelasi sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala care a aratat, in considerentele Deciziei nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, ca "aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun si presupune solutionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecatoreasca propriu-zisa devine redundanta, intrucat in prima faza a procesului penal au fost dezlegate in totalitate aspectele legate de existenta infractiunii si de vinovatia inculpatului" (paragraful 19), dar si ca "ori de cate ori exista dubii cu privire la vinovatia inculpatului ori la existenta legitimei aparari, care prin ele insele pot constitui cauze care impiedica punerea in miscare a actiunii penale ori care inlatura caracterul penal al faptei (...), in virtutea temeiului constitutional (...) al art. 124 alin. (1), instanta este datoare sa respinga cererea formulata, intrucat infaptuirea justitiei presupune aplicarea legii in acord cu dreptatea ca valoare suprema a statului de drept" (paragraful 22).
A aprecia ca recunoasterea invinuirii se refera la acceptarea situatiei faptice descrise in rechizitoriu sau in incheierea data potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedura penala, in sensul exclusiv de realitate obiectiva, fara a viza si elementele de factura subiectiva ale infractiunii deduse judecatii, si a admite cererea de judecare in procedura simplificata in ipoteza unei asemenea recunoasteri (partiala si conditionata), cu consecinta achitarii inculpatului in temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedura penala, ca urmare a examinarii elementelor de tipicitate ale laturii subiective doar in baza probelor administrate in cursul urmaririi penale si a inscrisurilor noi, echivaleaza, practic, cu transformarea unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, intr-una obisnuita, ce se converteste in regula, incalcandu-se astfel dreptul la un proces echitabil, recunoscut, deopotriva, si celorlalte parti, dar si persoanei vatamate (nu doar acuzatului), care sunt in acest mod lipsite de posibilitatea de a propune probe si de a-si exercita celelalte drepturi procesuale garantate de art. 81 alin. (1) lit. b), c), f), g) si art. 85 alin. (1) din Codul de procedura penala, pentru a dovedi pozitia psihica constienta cu care a actionat inculpatul si a obtine astfel o hotarare de condamnare a acestuia si de obligare la plata eventualelor despagubiri civile. Cu alte cuvinte, acceptarea unei asemenea semnificatii a notiunii de recunoastere a invinuirii ar conduce automat la incuviintarea solicitarii de solutionare a cauzelor in procedura abreviata in toate situatiile in care inculpatul, desi a recunoscut fapta in materialitatea ei, nu a confirmat toate imprejurarile si circumstantele ce o caracterizeaza, astfel cum au fost retinute in actul de sesizare, atat in privinta laturii obiective, cat si a celei subiective, aspect care, pe de o parte, determina, in mod nepermis, eludarea dispozitiilor privind efectuarea cercetarii judecatoresti in procedura tipica, care ofera cele mai multe garantii de administrare a justitiei in mod echitabil, iar, pe de alta parte, contravine insasi vointei legiuitorului, care a reglementat aceasta institutie ca fiind una de favoare pentru acuzat, dar numai in situatia in care accepta in integralitate si neconditionat actele de conduita retinute in sarcina sa din perspectiva tuturor aspectelor de ordin obiectiv, dar si a resorturilor de natura subiectiva ce au stat la baza savarsirii acestora.
Ca atare, in ipoteza in care manifestarea de vointa a inculpatului nu se circumscrie unor asemenea exigente si, deci, nu indeplineste conditia de recunoastere in totalitate a faptelor, astfel cum aceasta sintagma a fost explicitata in debutul expunerii, cu prilejul analizarii cerintei instituite de art. 349 alin. (2) teza a II-a si art. 374 alin. (4) teza finala din Codul de procedura penala, instanta are obligatia de a respinge cererea de parcurgere a procedurii simplificate, conform art. 375 alin. (3), si de a efectua cercetarea judecatoreasca potrivit art. 376, 378 si urmatoarele din acelasi cod, fara ca, in final, sa fie exclusa aplicarea dispozitiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a din Codul de procedura penala, in situatia in care exista identitate intre starea de fapt constatata de judecator si cea recunoscuta de acuzat .
Sub acest din urma aspect, este de mentionat ca desi in textul indicat nu se face distinctie in privinta cazurilor in care se impune indeplinirea cerintei retinerii de catre instanta a aceleiasi situatii de fapt ca cea recunoscuta de inculpat pentru a se individualiza o pedeapsa intre limitele reduse cu o treime, din interpretarea coroborata a normelor de procedura reiese ca aceasta conditie se refera doar la ultimele doua ipoteze, adica atunci cand s-a respins cererea acuzatului de judecare in procedura simplificata sau cand cercetarea judecatoreasca a avut loc conform art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2) din Codul de procedura penala, intrucat, pentru incuviintarea solicitarii inculpatului de a se urma procedura abreviata, asa cum stabilesc dispozitiile art. 375 alin. (1), (11) si (2) din acelasi cod, este necesara indeplinirea tuturor conditiilor cumulative prevazute de art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala, la care se face trimitere, printre care si cea a recunoasterii neconditionate si integrale a faptelor retinute in sarcina sa prin rechizitoriu sau incheierea prevazuta de legea procesual penala in art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c).
Altfel spus, pentru a fi incidente dispozitiile art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 alin. (1), (11) si (2) din Codul de procedura penala cu referire la art. 396 alin. (10) teza I din acelasi cod, este obligatoriu sa existe o tripla identitate a situatiei de fapt, respectiv cea retinuta de instanta, cea descrisa in actul de sesizare si cea recunoscuta de inculpat, in timp ce, pentru celelalte doua ipoteze reglementate de art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, cand instanta dispune efectuarea cercetarii judecatoresti potrivit procedurii comune, sens in care administreaza probele ce sunt necesare, este suficienta doar indeplinirea identitatii intre imprejurarile faptice stabilite de judecator si cele recunoscute de catre inculpat. O asemenea solutie isi gaseste explicatia tocmai in faptul ca acuzatul nu a recunoscut integral invinuirea ce i-a fost adusa, motiv pentru care cererea sa de judecare in procedura simplificata a fost respinsa, insa, ulterior, probele administrate in cauza au confirmat pozitia sa procesuala, sens in care conduita corespunzatoare manifestata se impune a fi valorificata prin atenuarea raspunderii sale penale in conditiile prevazute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala.
In consecinta, pentru toate motivele expuse in dezvoltarile anterioare, se constata ca, in situatia in care cererea de solutionare a cauzei in procedura recunoasterii invinuirii a fost incuviintata de instanta, in conformitate cu dispozitiile art. 375 alin. (2) din Codul de procedura penala, constatandu-se astfel intrunirea tuturor conditiilor de admisibilitate prevazute de normele procesual penale, deci inclusiv aceea a recunoasterii integrale si neconditionate a faptelor, prevazuta de art. 349 alin. (2) teza a II-a si art. 374 alin. (4) teza finala din Codul de procedura penala, instanta, la finalul cercetarii judecatoresti efectuate in conformitate cu prevederile art. 377 alin. (1)-(4) din acelasi cod, nu va putea pronunta o hotarare de achitare intemeiata pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedura penala.
In fine, o conditie esentiala pentru a se recurge la procedura simplificata a recunoasterii invinuirii, instituita de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedura penala, este si aceea ca probele administrate in cursul urmaririi penale [in concret, cele care nu au fost excluse in procedura de camera preliminara, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedura penala, sau in procedura plangerii impotriva solutiilor de netrimitere in judecata, conform art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelasi cod] sa fie suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, caracterul neindestulator al acestora sau, cel putin, aprecierea instantei in acest sens conducand la respingerea cererii inculpatului de judecare intr-o atare procedura si la efectuarea cercetarii judecatoresti in procedura obisnuita, in care instanta, la solicitarea procurorului, a partilor si a persoanei vatamate sau chiar din oficiu, poate administra probele necesare pentru corecta dezlegare a conflictului juridic de drept penal cu care a fost investita.
Intr-adevar, raportat la specificul sau derogatoriu de la dreptul comun, se impunea ca procedura abreviata sa fie insotita de reglementarea unor garantii care sa asigure caracterul echitabil al procesului penal, astfel incat sa nu se ajunga la nesocotirea principului aflarii adevarului in favoarea respectarii regulii celeritatii solutionarii cauzelor. Prin admiterea cererii de parcurgere a unei asemenea proceduri, ce are drept consecinta derularea cercetarii judecatoresti intr-o forma atipica, restransa, prescurtata, nu trebuie sa se aduca atingere demersului de cunoastere deplina a existentei sau inexistentei faptei pentru care se desfasoara procesul penal (cu toate circumstantele de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop ce o caracterizeaza), a formei de vinovatie cu care a fost comisa, a mobilului si scopului ce a stat la baza savarsirii acesteia, a naturii si intinderii prejudiciului cauzat, a identitatii certe a autorului, precum si a aspectelor care influenteaza raspunderea lui penala, motiv pentru care una dintre conditiile imperios necesare pentru incuviintarea judecatii simplificate, alaturi de pozitia inculpatului de recunoastere integrala si neconditionata a invinuirii, o constituie caracterul suficient al probelor administrate in cursul urmaririi penale pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei.
Chiar daca verificarea indeplinirii cerintei instituite de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedura penala nu obliga la o analiza a materialului probator din faza anchetei penale de natura celei specifice etapei deliberarii asupra solutiei procesului (asa cum prevedea codificarea procesual penala anterioara in art. 320¹ alin. 4), aceasta presupune, in mod evident, o evaluare cantitativa, dar si calitativa a dovezilor administrate, inclusiv din perspectiva fiabilitatii si a fortei probante, astfel incat instanta sa aprecieze asupra suficientei lor pentru corecta dezlegare a conflictului juridic de drept penal, mai ales in cazul in care, desi inculpatul a recunoscut in totalitate faptele retinute in sarcina sa, exista dubii sau neclaritati cu privire la anumite aspecte de care depinde fie existenta acestora, fie intrunirea elementelor de tipicitate ale infractiunii deduse judecatii, fie comiterea lor de catre acuzat . Or, in aceasta din urma situatie, daca apreciaza ca materialul strans in etapa instructiei penale nu permite justa solutionare a cauzei, neindeplinind criteriul suficientei instituit de norma procesual penala, instanta are obligatia legala de a respinge, in temeiul art. 375 alin. (3) din Codul de procedura penala, cererea inculpatului de judecare in procedura recunoasterii invinuirii si de a efectua cercetarea judecatoreasca obisnuita, astfel incat sa se asigure caracterul echitabil al procedurii judiciare, prin garantarea respectarii drepturilor subiectilor procesuali si administrarea tuturor mijloacelor de proba necesare pentru lamurirea completa a imprejurarilor cauzei, in scopul aflarii adevarului, asa cum impun dispozitiile art. 5 din Codul de procedura penala.
De altfel, in acelasi sens s-a pronuntat, in mod constant, si Curtea Constitutionala care, examinand conformitatea cu Legea fundamentala a mai multor dispozitii ce reglementeaza procedura in cazul recunoasterii invinuirii, a statuat ca, raportat la "efectele procedurii de judecata simplificate, instanta poate respinge, in baza unor criterii obiective si rezonabile, cererea formulata de inculpat, intrucat, indiferent ca recunoasterea invinuirii este totala sau partiala, ceea ce prevaleaza este existenta unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi in masura in care se neaga principiul aflarii adevarului. Prin urmare, nu simpla recunoastere a invinuirii, chiar si integrala, este determinanta pentru a se da eficienta unui proces echitabil desfasurat in limitele legalitatii si impartialitatii, aceasta constituind doar o conditie procedurala, ci stabilirea vinovatiei inculpatului cu privire la faptele retinute in sarcina sa. De altfel, avand in vedere tocmai riscul exercitarii de presiuni asupra inculpatului spre a-si recunoaste vinovatia cu privire la faptele pe care nu le-a savarsit, posibilitatea instantei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garantie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constitutie si de art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. (...) Prin urmare, instanta are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar si in conditiile unei recunoasteri totale a faptelor retinute in sarcina sa, atunci cand nu este lamurita asupra imprejurarilor de fapt ale cauzei si considera ca judecata nu poate avea loc numai in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, ci trebuie sa se faca potrivit dreptului comun" (Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, paragraful 16; in acelasi sens, deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 484 din 23 iunie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 275 din 10 mai 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 723 din 6 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017; nr. 220 din 17 aprilie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018).
De asemenea instanta de contencios constitutional a aratat ca "(...) recurgerea la procedura simplificata de judecata in cazul recunoasterii invinuirii presupune manifestarea de vointa a inculpatului de a recurge la aceasta procedura, precum si o recunoastere in totalitate a faptelor retinute in sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de vointa a inculpatului de a recurge la procedura simplificata de judecata si declaratia formala de recunoastere a invinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri si a unei pedepse in limitele prevazute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, instanta de judecata fiind cea care, verificand daca probele administrate in faza urmaririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri (Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2017, paragraful 15).
Asadar, chiar daca acuzatul recunoaste integral si neconditionat faptele retinute in sarcina sa, instantei ii este interzis sa incuviinteze cererea acestuia de urmare a procedurii abreviate in situatia in care constata ca probele stranse in cursul urmaririi penale, in baza carora inculpatul a solicitat sa fie judecat, nu sunt satisfacatoare, indestulatoare, lamuritoare pentru clarificarea tuturor aspectelor necesare pentru rezolvarea corespunzatoare a cauzei, in acord cu principiul legalitatii si cel al aflarii adevarului, intr-o atare ipoteza revenindu-i obligatia de a parcurge procedura obisnuita si de a administra, la propunerea procurorului, a partilor, a persoanei vatamate sau din oficiu, toate dovezile necesare pentru justa solutionare a procesului.
Reprezentand elementul central al oricarei proceduri judiciare penale, probele furnizeaza elementele de fapt care servesc la constatarea existentei sau inexistentei infractiunii, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea tuturor imprejurarilor indispensabile pentru corecta rezolvare a conflictului de drept penal, astfel incat administrarea lor potrivit dreptului comun, in conditii de oralitate si contradictorialitate, in situatia in care instanta constata insuficienta celor stranse in cursul anchetei penale, constituie o garantie fundamentala a respectarii dreptului la un proces echitabil, precum si a principiului aflarii adevarului in cauza dedusa judecatii, astfel incat orice acuzat care a comis o infractiune sa fie pedepsit potrivit legii si nicio persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala, indiferent daca, din diverse motive, a recunoscut invinuirea formulata impotriva sa.
Ca atare, obligatia instantei de a respinge solicitarea de urmare a procedurii simplificate de judecata in cazul in care nu este indeplinita conditia de admisibilitate prevazuta de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedura penala, chiar daca inculpatul a acceptat integral si neconditionat faptele retinute in sarcina sa, are menirea de a asigura tocmai lamurirea, prin administrarea de probe, a tuturor aspectelor ce privesc cauza dedusa judecatii, astfel incat sa se stabileasca dincolo de orice indoiala rezonabila ca persoana trimisa in judecata a savarsit infractiunea ce i-a fost imputata sau, dimpotriva, sa se constate ca dovezile stranse pe parcursul procesului nu confirma ori nu demonstreaza cu certitudine ca aceasta este autorul faptei ce formeaza obiectul acuzatiei penale, caz in care devin incidente dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala.
Daca insa cererea de judecare in procedura recunoasterii invinuirii este incuviintata, considerandu-se astfel ca sunt indeplinite toate cerintele de admisibilitate prevazute de art. 349 alin. (2) si art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala, inclusiv recunoasterea integrala si neconditionata a faptelor (atat sub aspectul elementelor de natura obiectiva, cat si al celor de factura subiectiva) si caracterul indestulator al probelor administrate in cursul urmaririi penale pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, instanta, la finalul cercetarii judecatoresti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din acelasi cod, nu va putea pronunta o hotarare de achitare intemeiata pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala, din moment ce inculpatul a acceptat fara rezerve comiterea actelor de conduita ce i-au fost imputate, iar organul judiciar, dispunand parcurgerea judecatii prescurtate, a apreciat, implicit, ca exista probe suficiente ca persoana care a recunoscut in totalitate faptele este autorul acestora.
In situatia in care, in pofida atitudinii inculpatului de asumare integrala si neconditionata a invinuirii, se apreciaza ca mijloacele de proba din faza anchetei penale nu ofera informatii satisfacatoare, indestulatoare, pentru corecta solutionare a conflictului de drept penal si aflarea adevarului in speta, existand dubii/indoieli ca acesta ar fi autorul faptelor, instanta, asa cum s-a aratat si anterior, are obligatia legala de a respinge cererea de judecata in procedura abreviata si de a aplica dispozitiile privind procedura de drept comun sau, dupa caz, de a repune cauza pe rol si a efectua cercetarea judecatoreasca, in conditiile art. 395 alin. (2) din Codul de procedura penala, in situatia in care, anterior, incuviintase solicitarea de aplicare a prevederilor art. 374 alin. (4) din acelasi cod, urmand ca, in final, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialitatii si oralitatii, sa dispuna fie achitarea, in baza art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala, fie una dintre celelalte solutii reglementate de art. 396 din acelasi cod, iar, in caz de condamnare, aplicarea unei pedepse in limitele prevazute de alin. (10) al textului de lege mentionat, daca situatia de fapt retinuta este aceeasi cu cea recunoscuta de catre inculpat.
Intre procedura in cazul recunoasterii invinuirii si aplicarea dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedura penala exista o incompatibilitate evidenta, ce rezulta chiar din modul de edictare a normelor ce reglementeaza aceasta institutie si, respectiv, cazul de impiedicare a exercitarii in continuare a actiunii penale indicat, deoarece, in privinta celui din urma, textul de lege stipuleaza ca este incident atunci cand "nu exista probe ca o persoana a savarsit infractiunea", in timp ce procedura abreviata poate fi urmata numai daca, printre altele, inculpatul "recunoaste in totalitate faptele retinute in sarcina sa", iar "instanta apreciaza ca probele sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei", cu alte cuvinte, in ipoteza in care exista probe ca persoana care a recunoscut in totalitate faptele este autorul acestora, iar probele au caracter suficient.
Intr-adevar, asa cum s-a aratat in dezvoltarile anterioare, din interpretarea dispozitiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala rezulta ca noua codificare procesual penala nu exclude de plano pronuntarea de catre instanta a unei hotarari de achitare in cazul in care judecata s-a efectuat in procedura simplificata a recunoasterii invinuirii, insa cazurile in care aceasta se poate dispune sunt limitate chiar de conditiile de admisibilitate ale cererii de parcurgere a unei atare proceduri (cu referire, in special, la recunoasterea in totalitate a faptelor si aprecierea caracterului suficient al probelor pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei), asa incat, daca se considera ca acestea sunt indeplinite si se face aplicarea art. 375 alin. (2) din Codul de procedura penala, o eventuala solutie de achitare nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat (altfel decat prin prisma suficientei probelor in stabilirea existentei faptei si a vinovatiei inculpatului in comiterea ei), ci exclusiv de interventia unor cauze evidente care impiedica exercitarea, in continuare, a actiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, intrarea in vigoare a unei legi de dezincriminare, declararea neconstitutionalitatii normei de incriminare si neinterventia legiuitorului in termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale, absenta discernamantului in comiterea faptei, lipsa calitatii speciale prevazute de lege pentru subiectul activ al infractiunii etc. (in acelasi sens, Mihail Udroiu si colaboratorii, "Codul de procedura penala", Comentariu pe articole, editia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1539).
In concluzie, avand in vedere ca, potrivit prescriptiilor normative ce reglementeaza procedura in cazul recunoasterii invinuirii, pentru aplicarea acesteia este imperios necesar ca inculpatul sa accepte integral si neconditionat faptele retinute in sarcina sa prin rechizitoriu sau, dupa caz, prin incheierea pronuntata potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedura penala, sub aspectul tuturor elementelor de ordin obiectiv si subiectiv [conditie reglementata de art. 349 alin. (2) teza a II-a si art. 374 alin. (4) teza finala din Codul de procedura penala], dar si ca instanta sa aprecieze ca probele sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei [cerinta prevazuta de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedura penala], in situatia admiterii cererii si judecarii cauzei intr-o asemenea procedura, instanta, la finalul cercetarii judecatoresti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din Codul de procedura penala, nu va putea pronunta o hotarare de achitare intemeiata pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din acelasi cod.
In considerarea celor expuse, Completul pentru judecarea recursului in interesul legii, in temeiul art. 474 alin. (1) din Codul de procedura penala, va admite sesizarea formulata de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta, in interpretarea si aplicarea unitara a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, va stabili ca, in ipoteza in care instanta a admis cererea inculpatului de judecare in procedura simplificata a recunoasterii invinuirii, iar cauza a fost judecata potrivit acestei proceduri, nu este posibila pronuntarea unei hotarari de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala.

PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
D E C I D E:

Admite recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta, in interpretarea si aplicarea unitara a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedura penala, stabileste ca:

In ipoteza in care instanta a admis cererea inculpatului de judecare in procedura simplificata a recunoasterii invinuirii, iar cauza a fost judecata potrivit acestei proceduri, nu este posibila pronuntarea unei hotarari de achitare intemeiate pe dispozitiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala.

Obligatorie, conform dispozitiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedura penala.
Pronuntata in sedinta publica din data de 11 februarie 2019.