In cazul in care creanta bancara neperformanta, care a facut obiectul unui contract de cesiune de creanta, a fost stinsa prin compensare judiciara dupa incheierea cesiunii, este corecta solutia instantei de respingere ca neintemeiata a actiunii in constatarea nulitatii absolute a contractului de cesiune pentru lipsa obiectului, avand in vedere faptul ca existenta creantei se examineaza la momentul incheierii actului juridic, fiind lipsita de orice relevanta imprejurarea ca obiectul cesiunii a disparut dupa incheierea contractului.
Prin cererea inregistrata la nr. x/2/2013 din 15 februarie 2013 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, reclamanta A.A.A.S. a chemat-o in judecata pe parata A. SA si a solicitat ca instanta sa constate nulitatea absoluta a contractului de cesiune de creanta nr. 42757 din 3 decembrie 1999 si a actului aditional la acesta din 15 decembrie 1999, incheiate intre Banca B. SA (in prezent A. SA) si A.V.A.B. (devenita A.V.A.S. si ulterior A.A.A.S.), precum si a actelor subsecvente, cu consecinta repunerii partilor in situatia anterioara.
In motivarea cererii s-a aratat ca prin contractul de cesiune de creanta si prin actul aditional la acesta, a caror nulitate absoluta se invoca, reclamanta a preluat in vederea valorificarii o creanta bancara neperformanta in valoare nominala de 700.8973,45 lei impotriva debitoarei SC C. SA Barcanesti, creanta care a fost consolidata in conditiile O.U.G. nr. 51/1998 la nivelul a 399.761,25 dolari SUA.
A mai aratat reclamanta ca inscrisurile constatatoare ale creantei cedate sunt reprezentate de urmatoarele contracte incheiate de parata cu debitoarea cedata: nr. 224 din 18 octombrie 1994 si actele aditionale la acesta, nr. 270 din 15 noiembrie 1994, nr. 386 din 29 august 1995 si nr. 442 din 27 noiembrie 1995, care au fost investite cu formula executorie si puse in executare fara a se reusi recuperarea vreunei sume.
A sustinut reclamanta ca la data cesiunii creantei existau litigii intre parata si debitoarea cedata, ca reclamanta a constatat ca exista neclaritati in legatura cu realitatea si corectitudinea creantei cedate, motiv pentru care i-a solicitat paratei lamuriri sub acest aspect, insa parata a refuzat incheierea unui act aditional la contractul de cesiune de creanta, invocand art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001.
In aceasta situatie, reclamanta a precizat ca a hotarat incetarea executarii silite prin poprire a conturilor debitoarei cedate si ca din corespondenta purtata cu parata a aflat ca nu s-a promovat recurs in anulare impotriva deciziei nr. 1971 din 28 martie 2003, pronuntata de Inalta Curte de Casatie in dosarul nr. x/2001.
In contextul dat, reclamanta a decis promovarea prezentei actiuni, sustinand ca actul de cesiune de creanta este lovit de nulitate absoluta, intrucat a fost incheiat cu nesocotirea dispozitiilor art. 948 C. civ. In acest sens, reclamanta a evocat prevederile art. 962 C. civ. si a aratat ca una dintre conditiile de validitate a actului juridic este obiectul, care trebuie sa existe, sa se afle in circuitul civil, sa fie determinat sau determinabil, posibil, licit si moral.
Cu referire la contractul de cesiune de creanta a carui nulitate se solicita a se constata, reclamanta a pretins ca este evidenta lipsa obiectului contractului.
Cererea a fost intemeiata in drept pe dispozitiile art. 948 si art. 969 C. civ.
La 13 martie 2013 parata a depus intampinare, prin care a invocat exceptia lipsei de interes in formularea cererii de chemare in judecata, formuland aparari si pe fondul cauzei si solicitand respingerea cererii ca neintemeiata.
Prin sentinta nr. 47/2013 din 20 mai 2013, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, admitand exceptia invocata de parata, a respins actiunea reclamantei ca fiind lipsita de interes .
Prin decizia nr. 313 din 31 ianuarie 2014, Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia a II-a civila a admis recursul declarat de reclamanta si cererea de interventie accesorie formulata de Ministerul Finantelor Publice, a casat sentinta nr. 47/2013 din 20 mai 2013, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Pentru a decide astfel, instanta de casare a retinut, in esenta, ca, urmare a incheierii contractului de cesiune, reclamanta s-a inregistrat in evidentele contabile cu valoarea nominala a creantei neperformante preluate, pentru care Ministerul Finantelor Publice a emis titluri de stat, ca legalitatea demersului judiciar de fata este data in primul rand de calitatea reclamantei de parte in contractul de cesiune in legatura cu care se invoca lipsa de obiect si ca este indeplinita, astfel, conditia interesului, cata vreme exista un raport intre pretentia formulata si dreptul subiectiv afirmat.
A mai retinut instanta de casare si imprejurarea ca instanta de fond, desi a solutionat pricina pe exceptia lipsei de interes, si-a argumentat solutia pe considerente ce tin de fondul cauzei, apreciind implicit asupra existentei interesului in promovarea actiunii.
Prin sentinta civila nr. 20/F din 16 februarie 2015, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a V-a civila, rejudecand, a respins exceptiile inadmisibilitatii, lipsei de interes, lipsei calitatii procesuale active si prescriptiei dreptului material la actiune, invocate de parata A. SA. A respins ca neintemeiate actiunea formulata de reclamanta A.A.A.S. si cererea de interventie accesorie formulata de Ministerul Finantelor Publice.
Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut cu privire la actiunea principala si la cererea de interventie accesorie in interesul reclamantei urmatoarele:
Cererea privind nulitatea absoluta a contractului de cesiune de creanta nr. 42757 din 03 decembrie 1999 si a actului aditional din 15 decembrie 1999 a fost apreciata ca neintemeiata, retinandu-se ca creanta cesionata a fost cunoscuta de A.A.A.S. atat din perspectiva situatiei economice, cat si a celei juridice.
A aratat prima instanta ca A.A.A.S a invocat prin actiune ca temei de drept dispozitiile art. 948 si art. 969 C. civ. si ca in rejudecare, prin raspunsul la interogatoriul propus de parata, a precizat ca, potrivit art. 3.1. lit. g din contractul de cesiune de creanta, banca garanteaza valabilitatea, realitatea si actualitatea creantei si a accesoriilor acesteia, asa cum au fost cedate, precum si legalitatea titlurilor de creanta transmise. Rezulta asadar - retine instanta de fond - ca, desi s-a invocat prin actiune nulitatea absoluta a contractului de cesiune, dupa casare s-a invocat obligatia de garantie, actiune in raspundere care are ca temei dispozitiile art. 1392 C. civ. din 1865, in vigoare la data cesiunii.
Prima instanta a apreciat ca obligatia de garantie contra viciilor lucrului vandut nu constituie un motiv de nulitate din perspectiva lipsei obiectului, ci este o actiune distincta, prin care vanzatorul este raspunzator pentru orice lipsa a conformitatii produsului livrat.
Totodata, instanta de fond a constatat ca reclamanta a sustinut si o pretinsa eroare asupra creantei, sens in care a apreciat ca acesta nu constituie motiv de nulitate din perspectiva lipsei obiectului.
Relativ la faptul ca reclamanta, invocand obligatia de garantie a cedentului, a precizat ca cererea este o actiune in raspundere, in garantie, prima instanta a retinut ca scopul declarat al actiunii, anume de a se ``regla`` evidenta contabila, nu corespunde imperativului procedural de a constitui apararea unui drept, intrucat actiunea in justitie nu poate fi o modalitate de ``reglare a unei stari de fapt``, pentru care reclamanta are posibilitatile specifice de reglaj contabil in raport de care nu isi poate invoca propria culpa.
A constatat, sub acest aspect, ca reclamanta a dispus prin Hotararea Colegiului Director al A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) nr. 26 din 23 mai 2002 incetarea executarii silite, ceea ce denota ca in prezent, din propria culpa, se afla in imposibilitate de a face dovada ca a intreprins toate demersurile legale pentru realizarea creantei.
In ceea ce priveste existenta obiectului cesiunii de creanta, instanta de fond a retinut ca imprejurarea ca nu poate fi vorba de vreo nulitate absoluta rezulta si din Raportul/Informarea interna, aflata la fila 34 a dosarului de fond, in care se mentioneaza: ``... creanta nu este nula in acest caz, ea fiind recunoscuta de catre instanta in limita mentionata, dar a fost compensata pe cale judiciara...``.
A constatat ca A.A.A.S. a cunoscut situatia creantei atunci cand a preluat intreaga documentatie economica si juridica cu trei luni inainte de incheierea contractului de cesiune, subliniind ca procesul-verbal de predare-primire nr. 210 din 07 septembrie 1999 evidentiaza predarea fara obiectiuni a unui numar de 9 dosare: 6 dosare economice, un dosar cu garantii, un dosar cu originale si un dosar juridic cu 133 file.
S-a retinut in considerentele hotararii atacate ca la nivelul anului 1999, momentul cesiunii de creanta, atat A.A.A.S, cat si Banca B. SA (actuala A. SA) aveau un detinator unic, Statul Roman, deci cesiunea a intervenit intre institutii apartinand aceluiasi organism si ca tocmai de aceea legiuitorul a mentionat in cuprinsul art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr.106/2001, aprobata prin Legea nr. 578/2001, faptul ca, dupa finalizarea privatizarii Bancii B. SA, sumele preluate la datoria publica pentru care s-au emis titluri de stat pe numele bancii nu se supun controlului Curtii de Conturi si nu sunt supuse la recalculari sau regularizari.
Instanta de fond a apreciat ca reclamantei i-a fost transmisa o creanta reala, pe care nu a reusit sa o recupereze din culpa sa, intrucat a renuntat la acest drept, subliniind ca faptul ca reclamantei i-au fost suspendate formele de executare nu are drept consecinta anularea procedurii de executare, ci doar stagnarea acesteia pentru o perioada, pana la solutionarea altor litigii.
Instanta de fond a apreciat ca relevant faptul ca, la momentul cesionarii creantei, A.A.A.S. avea cunostinta de sentinta civila nr. 1223 din 12 noiembrie 1997, pronuntata de Tribunalul Prahova in dosarul nr. x/1996 si ca a semnat in aceste conditii contractul de cesiune si, evocand dispozitiile O.U.G. nr. 51/1998, care prevad ca cesiunea creantelor bancare neperformante este supusa dispozitiilor art. 1381 C. civ., a conchis ca acest contract a fost incheiat pe riscul reclamantei.
Prima instanta a pus in evidenta imprejurarea ca in cauza se pune in discutie faptul ca, ulterior cesiunii, potrivit hotararii judecatoresti irevocabile, realizarea dreptului de creanta preluat de la parata nu mai poate fi facuta pe cale silita, prin apelarea la forta coercitiva a statului, dar a apreciat ca in aceste conditii creanta nu este inexistenta, cum in mod gresit a sustinut reclamanta, ci este neperformanta, adica incadrabila din punct de vedere economic in categoriile ``indoielnic`` sau ``pierdere``, asadar avea sansa minima de a fi recuperata.
Curtea de apel a retinut ca actiunea in nulitate nu poate fi admisa si pentru faptul ca, in eventualitatea unei admiteri, ar trebui sa se recalculeze sumele reprezentand valoarea cesiunilor preluate la datoria publica, pentru care s-au emis titluri de stat, ca nivelul valorii cesiunilor a fost stabilit prin act normativ, respectiv prin O.U.G. nr. 163/1999 (art. 4 din acest act normativ, in forma in vigoare la data semnarii contractului de cesiune), iar potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001, dupa finalizarea privatizarii Bancii B. SA, sumele preluate la datoria publica pentru care s-au emis titluri de stat pe numele bancii nu se supun controlului Curtii de Conturi si nu sunt supuse la recalculari sau regularizari, iar prin admiterea actiunii s-ar proceda la recalculari, ceea ce contravine textului legal citat.
S-a mentionat ca in egala masura se cuvine subliniat faptul in cadrul acestui proces a fost emis de catre Ministerul de Finante Ordinul nr. 1537 din 10 decembrie 1999, prin care s-a aprobat Prospectul de emisiune al obligatiunilor de stat cu dobanda seria 2001/B.A.-RF.2 in valoare nominala de 1.386.172.970.417 lei, din care face parte si cesiunea in discutie, ordin care este un act administrativ individual cu caracter executoriu si care nu a fost desfiintat; prin urmare, in sensul prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. 106/2001, anterior mentionate, constatarea nulitatii contractului de cesiune care sa conduca la ``recalcularea``/``regularizarea`` acestei sume nu este posibila nici din acest punct de vedere.
S-a apreciat de catre instanta de fond ca actiunea reclamantei A.A.A.S. nu poate fi primita nici din perspectiva responsabilitatii care ii revine acesteia, dispozitiile art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999 prevazand ca intreaga responsabilitate pentru corectitudinea si realitatea sumelor preluate la datoria publica interna revine Bancii B. SA si Agentiei de Valorificare a Activelor Bancare - in prezent A.A.A.S., reclamanta din prezenta cauza - si facand inadmisibil demersul judiciar al persoanei avand obligatia de a raspunde.
Toate aceste argumente au fost apreciate ca fiind de natura a conduce la concluzia netemeiniciei actiunii in nulitate formulata de A.A.A.S.
Neintemeiata a fost gasita si cererea privind nulitatea actelor subsecvente incheiate, instanta de fond constatand ca reclamanta nu a indicat si nu a motivat ce ``acte subsecvente incheiate`` solicita sa fie anulate de instanta si nici in ce ar consta ``consecinta repunerii partilor in situatia anterioara incheierii contractului de cesiune de creanta``, in conditiile in care reclamanta nu a fost si nu este parte la nici un act subsecvent contractului de cesiune si nici nu a facut nici o plata in temeiul contractului de cesiune .
Pentru toate argumentele mai sus aratate, curtea de apel a respins actiunea si cererea de interventie ca neintemeiate.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal au declarat recursuri motivate reclamanta A.A.A.S. si intervenientul Ministerul Finantelor Publice, ambele inregistrate sub acelasi numar unic la 3 iulie 2015 pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia a II-a civila.
Recursul declarat de recurenta-reclamanta A.A.A.S.
Recurenta-reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea in tot a sentintei atacate si admiterea actiunii astfel cum a fost formulata, invocand dispozitiile art. 304 pct. 9, ale art. 3041 si ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
In motivarea recursului, recurenta a procedat la prezentarea cererii de chemare in judecata, cu reluarea motivelor de fapt si de drept pe care aceasta a fost intemeiata si a sustinut ca instanta de fond a apreciat in mod gresit ca nu poate fi pronuntata nulitatea contractului de cesiune de creanta, intrucat aceasta ar presupune recalcularea sumelor preluate la datoria publica si s-ar aduce atingere dispozitiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001.
Primul motiv de recurs vizeaza interpretarea gresita (SIC!) a dispozitiilor O.U.G. nr. 51/1998, recurenta sustinand in esenta ca la data cesiunii creantelor neperformante A.V.A.B. nu avea nicio atributie de selectare si/sau avizare a creantelor ce aveau sa faca obiectul cesiunii, o atare atributie revenind, potrivit dispozitiilor art. 19 din O.U.G. nr. 51/1998, Comitetului de coordonare a restructurarii.
In aceeasi ordine de idei, recurenta a subliniat faptul ca, la data selectarii si avizarii activelor neperformante din patrimoniul bancilor, A.V.A.B. nu avea nicio legatura cu operatiunea de avizare, precum si faptul ca in anul 2004, cand au fuzionat A.V.A.B. si A.P.A.P.S., decizia de avizare fusese luata si isi produsese efectele fara participarea A.V.A.B.
In cadrul aceluiasi prim motiv de recurs recurenta a aratat ca nu se poate accepta calificarea data actiunii introductive de instanta, in actiune in garantie, intrucat, asa cum rezulta din hotararile judecatoresti depuse in documentatia la cesiune si aflate la dosarul cauzei, la data cesiunii creanta nu exista.
Subsumat aceluiasi motiv de recurs s-a sustinut de catre recurenta si faptul ca nu se pot invoca dispozitiile O.U.G. nr. 106/2001 ca temei al respingerii actiunii de fata, intrucat, in lipsa unei creante, banca nu avea ce sa cesioneze, asadar nu era indreptatita la titluri de stat cu titlu de pret al cesiunii, in situatia data banca imbogatindu-se fara justa cauza, situatie care se plaseaza in afara domeniului de reglementare al actului normativ invocat.
In plus, in sprijinul argumentatiei deja prezentate recurenta a invocat si faptul ca dispozitiile O.U.G. nr. 51/1998 prevad ca A.V.A.B. a fost infiintata in scopul valorificarii creantelor neperformante preluate, valorificare care trebuia realizata in concordanta cu dispozitiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ., pentru o creanta certa si lichida; in acest context, sustine recurenta, dispozitiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001 se aplica doar pentru titlurile de stat primite in contul unor creante care indeplineau cerintele imperative prevazute de lege pentru valorificare.
Al doilea motiv de recurs vizeaza interpretarea gresita (SIC!) a dispozitiilor O.U.G. nr. 106/2001.
Evocand prevederile art. 1 alin. (1) si (2) din actul normativ invocat, recurenta a sustinut ca instanta de fond a apreciat in mod gresit ca actiunea pe care a promovat-o pune in discutie stabilitatea procesului de privatizare, in conditiile in care aceasta vizeaza doar nulitatea unui contract de cesiune de creanta .
In plus, plecand de la dispozitiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 106/2001, recurenta a sustinut ca banca a garantat pentru valabilitatea, realitatea si actualitatea creantei si a accesoriilor sale, precum si pentru legalitatea titlurilor de creanta transmise, ceea presupunea ca la momentul cesiunii creanta sa existe, ca cedentul este titularul ei si ca intre timp nu a intervenit nicio cauza de stingere.
In aceasta ordine de idei, recurenta a sustinut ca din hotararile judecatoresti mentionate de parata in intampinare rezulta inexistenta creantei preluate de reclamanta in anul 1999 ca urmare a compensarii legale intre cedent si debitorul cedat, ceea ce dovedeste culpa bancii in cesionarea unei creante inexistente si atrage sanctiunea nulitatii pentru incalcarea dispozitiilor art. 948 si ale art. 1392 C. civ.
Pe cale de consecinta, recurenta a sustinut ca se afla si in prezenta unei erori substantiale cu privire la existenta obiectului, care atrage deopotriva nulitatea contractului de cesiune incheiat in aceste conditii .
Recursul declarat de recurentul-intervenient Ministerul Finantelor Publice
Recurentul-intervenient a solicitat modificarea sentintei atacate si admiterea actiunii formulate, invocand dispozitiile art. 304 pct. 7, 8 si 9 si ale art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul a prezentat cererea de chemare in judecata, astfel cum a fost intemeiata in fapt si in drept si a facut o expunere a parcursului litigiului de fata, iar motivele de recurs au fost prezentate nestructurat pe temeiurile juridice invocate in partea introductiva a cererii de recurs.
Procedand la o examinare grupata a argumentelor aduse in sustinerea cererii de recurs si la o sinteza a acestora, Inalta Curte apreciaza ca se pot decela urmatoarele motive de recurs:
Primul motiv de recurs este intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul sustinand ca instanta de fond, desi a retinut in motivarea solutiei pronuntate asupra exceptiei de inadmisibilitate ca in rejudecare nu mai este posibila modificarea cererii de chemare in judecata, in mod gresit califica actiunea reclamantei ca fiind o actiune in raspundere si tot in mod gresit apreciaza ca reclamanta si-a modificat cererea si prin invocarea erorii ca motiv de nulitate absoluta, in conditiile in care reclamanta face referiri la eroare in notele scrise, prin care tinde la lamurirea situatiei de fapt .
Procedand astfel, sustine recurentul, instanta de fond, in rejudecare, a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii si a schimbat atat natura, cat si intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia.
Al doilea motiv de recurs pretins circumscris cazului prevazut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizeaza interpretarea gresita a Raportului/Informarii interne intocmite la nivelul A.A.A.S., recurentul sustinand in esenta ca instanta de casare trebuie sa faca distinctia corecta intre creanta cesionata de Banca B. SA, ce nu va putea fi niciodata recuperata si creanta datorata de debitoarea cedata S C C. SA cedentei Banca B. SA, care este recunoscuta prin hotararile judecatoresti deja mentionate si care a fost compensata pe cale judiciara, recurentul aratand ca tocmai operatiunea compensarii a facut imposibila executarea efectiva a contractului de cesiune .
In cadrul aceleiasi critici, recurentul a aratat ca instanta de fond a schimbat atat natura, cat si intelesul actului juridic dedus judecatii si atunci cand a retinut ca in anul 1999 cele doua parti ale contractului de cesiune aveau un detinator unic, respectiv Statul roman si ca cesiunea a intervenit intre institutii apartinand aceluiasi organism, intrucat un asemenea rationament ar presupune ca emisiunea de titluri de stat nu ar avea nicio insemnatate, Ministerul Finantelor Publice fiind o institutie a Statului.
In aceeasi ordine de idei, recurentul a aratat ca instanta de fond face confuzie intre bugetul Statului si bugetele institutiilor acestuia, confuzie cu atat mai grava cu cat Banca B. SA era in plin proces de privatizare, iar finalmente si-a si recuperat banii din cesiunea de creanta, urmare a compensarii judiciare.
Al treilea motiv de recurs se intemeiaza pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul sustinand ca faptul ca instanta de fond citeaza dispozitiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001 si ca se refera la presupusa cunoastere a situatiei reale a creantei de catre cesionara la momentul incheierii contractului de cesiune reprezinta dovada clara a pronuntarii hotararii cu aplicarea gresita a legii.
Al patrulea motiv de recurs este fundamentat pe dispozitiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul aratand ca sentinta din rejudecare nu cuprinde o corecta determinare a situatiei de fapt, nici o interpretare corecta a efectelor juridice ale hotararilor judecatoresti irevocabile pronuntate de instantele nationale si nici motivele de fapt si de drept care au condus la solutia adoptata, fiind intemeiata pe motive contradictorii ori straine de natura pricinii.
In sustinerea acestui motiv de recurs s-a aratat ca presupusa culpa a reclamantei in nerecuperarea creantei, retinuta cu nesocotirea actelor interne emise de reclamanta, din care rezulta nu renuntarea la executarea silita, ci constatarea recuperarii acesteia de catre creditorul initial, reprezinta un alt exemplu de interpretare gresita a actului juridic dedus judecatii.
S-a aratat ca un motiv contradictoriu si strain de natura pricinii il reprezinta si cel legat de eventuala recalculare a sumelor reprezentand valoarea creantelor preluate la datoria publica, recurentul invocand in sprijinul afirmatiei sale dispozitiile O.M.P.F nr. 1357/1999, prin care s-a aprobat prospectul de emisiune a obligatiilor de stat, act normativ emis in baza Conventiei nr. 16813/1998.
Evocand dispozitiile art. 1 si ale art. 8 din aceasta conventie, dispozitiile Legii nr. 81/1999 si pe cele ale O.U.G. nr. 163/1999, recurentul a aratat ca, la cererea intimatei si in baza unor hotarari judecatoresti irevocabile, a procedat in trei situatii la diminuarea datoriei publice.
A mai aratat ca, in conditiile in care titlurile de stat au fost rascumparate in totalitate la scadenta, in prezent nu mai produc efectele ce decurg din prospectul de emisiune, asadar nu mai este necesara modificarea acestuia, contractul de cesiune de creanta nefiind, de altfel, emis in baza O.M.F.P. nr. 1357/2001. Ca o consecinta, a apreciat recurentul ca argumentul legat de recalcularea valorii creantei este unul strain de natura cauzei.
Aceeasi apreciere a facut-o si in legatura cu faptul ca instanta de fond a retinut refuzul intervenientului de a raspunde in concret la intrebarile din interogatoriu, recurentul sustinand ca a inteles sa expuna instantei cadrul legal care autorizeaza anularea contractului de cesiune de creanta si a actului aditional.
Recurentul a considerat ca, prin mentinerea contractului si a actului aditional in litigiu, recurenta-reclamanta continua sa fie obligata la recuperarea creantei cesionate, in conditiile in care intervenientul nu ar mai putea recupera aceeasi suma platita intimatei, ceea ce are ca efect plata dubla a aceleiasi datorii si imbogatirea fara justa cauza. Sub acelasi aspect, a evocat o hotarare judecatoreasca contrara, pronuntata intr-o cauza similara si a afirmat ca retinerea de catre instanta de fond a consecintei alterarii vointei legiuitorului in privinta stabilitatii procesului de privatizare reprezinta dovada clara a pronuntarii hotararii cu aplicarea gresita a legii.
Recurentul a facut trimiteri la doctrina in legatura cu obiectul contractului, ca si trimiteri la conditiile pe care obiectul contractului trebuie sa le indeplineasca pentru a fi valid, potrivit dispozitiilor art. 962 C. civ.; a sustinut ca si-a indeplinit obligatia legala de rascumparare la termen a titlurilor de stat si ca acest fapt constituie o dubla acoperire de catre Stat, prin institutiile sale, a aceleiasi datorii si a conchis ca in aceste conditii hotararea atacata este nelegala.
La 15 ianuarie 2016, intimata a depus intampinare la recursul declarat de reclamanta, solicitand respingerea acestuia ca nefondat.
Examinand cauza prin prisma motivelor de recurs, a apararilor formulate si a dispozitiilor legale incidente, Inalta Curte a apreciat recursurile ca nefondate si le-a respins cu aceasta motivare si pentru urmatoarele considerente:
Prealabil, instanta suprema subliniaza faptul ca ambele motive de recurs sunt impropriu enuntate, recurenta afirmand ca hotararea atacata este nelegala, fiind pronuntata cu ``interpretarea`` gresita a legii.
In acest context, se cuvine reliefat faptul ca niciunul din motivele de recurs prevazute de art. 304 C. proc. civ. nu se refera la gresita interpretare a legii, textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sanctionand gresita interpretare a actului juridic dedus judecatii, iar textul pct. 9 al aceluiasi articol sanctionand lipsa temeiului legal, incalcarea si gresita aplicare a legii.
Plecand de la aceasta observatie, instanta suprema urmeaza sa califice si sa incadreze criticile formulate, acolo unde este posibil, in conformitate cu dispozitiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmand ca, in aplicarea dispozitiilor art. 3041 C. proc. civ., sa examineze cauza sub toate aspectele, astfel cum au solicitat ambele recurente, cata vreme hotararea primei instante nu este susceptibila de a fi cenzurata pe calea apelului.
Primul motiv de recurs este nefondat.
Inalta Curte apreciaza necesar a sublinia faptul ca, in cadrul acestui prim motiv de recurs, recurenta-reclamanta reuneste impropriu si ilogic trei critici vizand aspecte distincte, fara legatura directa, critici de altfel diferit argumentate.
O prima critica se refera la gresita interpretare, in realitate gresita aplicare si chiar incalcare a dispozitiilor art. 19 din O.U.G. nr. 51/1998, critica incadrabila in motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O a doua critica se refera la gresita calificare data de instanta de fond actiunii introductive de instanta, ca actiune in garantie, in realitate recurenta invocand infrangerea principiului disponibilitatii, motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
A treia critica se refera la gresita aplicare a dispozitiilor O.U.G. nr. 106/2001, ale O.U.G. nr. 51/1998 si ale art. 379 alin. (1) C. proc. civ., motiv de recurs prevazut de dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Toate cele trei critici sunt neintemeiate.
In ceea ce priveste prima si a treia critica, instanta suprema le va trata grupat, raspunzandu-le prin urmatoarele argumente comune:
Din examinarea considerentelor hotararii recurate reiese ca instanta de fond a avut in vedere la pronuntarea solutiei de respingere a actiunii si a cererii de interventie accesorie doua serii de argumente, pe care instanta suprema le va califica in argumente fundamentale si argumente complementare, cu precizarea ca sunt fundamentale acele argumente care pot justifica prin ele insele solutia adoptata.
De esenta primei categorii este aprecierea facuta de prima instanta, raportat la obiectul cererii de chemare in judecata, ca actul de cesiune de creanta nu este nul pentru lipsa obiectului, intrucat reclamanta insasi recunoaste in Raportul/Informarea interna ca exista creanta la momentul cesionarii ei, dar ca aceasta a fost compensata pe cale judiciara, acesta fiind si motivul pentru care s-a renuntat la executarea silita demarata. In aceeasi ordine de idei, a mai retinut prima instanta si faptul ca s-a cesionat o creanta reala, la a carei urmarire reclamanta a renuntat ulterior, desi executarea silita nu fusese anulata, ci doar suspendata.
Fac parte din a doua categorie de argumente cele referitoare la culpa reclamantei in necontinuarea executarii silite, la faptul ca reclamanta a incheiat contractul de cesiune de creanta cunoscand caracterul litigios al creantei (in consecinta asumandu-si riscul de a contracta in aceste conditii), la consecintele admiterii actiunii in nulitate din perspectiva art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 106/2001, a art. 4 din O.U.G. nr. 163/1999 si a O.M.F.P. nr. 1537/1999, precum si la inadmisibilitatea acestei actiuni din perspectiva dispozitiilor art. 8 din O.U.G. nr. 163/1999, care instituie in sarcina partilor contractante intreaga raspundere pentru realitatea sumelor preluate la datoria publica.
In ceea ce priveste argumentul legat de existenta creantei, Inalta Curte il apreciaza ca fundamental in dezlegarea data de prima instanta, intrucat aceasta a fost investita cu o actiune in nulitate absoluta intemeiata pe lipsa obiectului contractului de cesiune de creanta, iar existenta creantei se examineaza la momentul incheierii actului, fiind lipsita de orice relevanta imprejurarea ca obiectul cesiunii a disparut dupa incheierea actului, in modalitatea stingerii creantei prin compensare.
De altfel, facand aplicarea dispozitiilor art. 3041 C. proc. civ., instanta suprema apreciaza ca operatiunea compensarii judiciare, necontestata de niciuna dintre partile litigante, pleaca chiar de la premisa existentei a doua creante, astfel cum rezulta din analiza dispozitiilor art. 1143-1153 C. civ. si in speta ea a operat ulterior incheierii contractului de cesiune de creanta, respectiv la data pronuntarii deciziei nr. 3948 din 11 iulie 2000 in dosarul nr. x/1998 de catre Curtea Suprema de Justitie, Sectia comerciala, data la care sentinta civila nr. 1223 din 12 noiembrie 1997 a Tribunalului Prahova, prin care s-a dispus compensarea judiciara, a devenit irevocabila.
Mai apreciaza instanta suprema ca acest argument legat de existenta creantei la momentul incheierii contractului de cesiune este fundamental, intrucat este suficient prin el insusi sa conduca la solutia de respingere a actiunii in nulitate, fara a depinde de celelalte argumente complementare prezentate, care, dimpotriva, nu sunt independente, parte din ele fiind chiar lipsite de relevanta fata de petitul cererii de chemare in judecata .
Revenind la prima si a treia critica dezvoltate in cadrul primului motiv de recurs, Inalta Curte constata ca acestea vizeaza argumente complementare aduse in sprijinul solutiei pronuntate si, din acest motiv, apreciaza ca acestea nu sunt apte, si daca s-ar dovedi intemeiate, sa infirme solutia pronuntata, cata vreme argumentul principal referitor la existenta creantei la momentul cesionarii ei nu a fost combatut si nici infirmat.
A doua critica dezvoltata in cadrul primului motiv de recurs este neintemeiata, in primul rand pentru ca recurenta-reclamanta nu arata si nici nu dovedeste care este vatamarea produsa prin calificarea data de instanta de fond .
O atare dovada era cu atat mai necesara cu cat instanta de fond, desi investita cu o noua cerere in rejudecare, formulata cu depasirea momentului prevazut de art. 132 C. proc. civ., ia totusi in examinare aceasta cerere noua, dar o analizeaza fara a se departa de investirea initiala, sens in care retine in terminis ca obligatia de garantie si eroarea substantiala nu constituie motive de nulitate din perspectiva lipsei obiectului.
Sintetizand considerentele expuse in analiza criticilor grupate in jurul primului motiv de recurs, instanta suprema apreciaza ca aceste critici sunt lipsite de temei, nefiind incidente motivele de recurs prevazute de art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ.
Al doilea motiv de recurs este nefondat.
Examinarea criticilor dezvoltate in cadrul acestui motiv de recurs contureaza concluzia ca recurenta-reclamanta a inteles sa invoce dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intrucat afirma ca prima instanta a aplicat gresit si a incalcat dispozitiile art. 1 alin. (1) si (2) si pe cele ale art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 106/2001, dupa cum, nepronuntand nulitatea cesiunii de creanta, a infrant dispozitiile art. 948 si ale art. 1392 C. civ.
Criticile sunt nefondate.
In ceea ce priveste gresita aplicare a dispozitiilor art. 1 alin. (1) si (2) din O.U.G. nr. 106/2001, instanta suprema pune in evidenta ca aceasta critica vizeaza un argument complementar al motivarii solutiei de prima instanta, sens in care face trimitere sub acest aspect la considerentele expuse in precedent.
In ceea ce priveste celelalte critici evidentiate in cadrul aceluiasi motiv de recurs, instanta suprema reia argumentele precedente referitoare la modificarea cererii de chemare in judecata, in sensul completarii cu noi cauze de nulitate (intemeiate pe obligatia de garantie, pe art. 1392 C. civ. si pe eroarea substantiala), subliniind in mod ferm ca aceasta modificare s-a realizat peste prima zi de infatisare, cu incalcarea dispozitiilor art. 132 C. proc. civ., asadar nu trebuia luata in analiza de prima instanta in rejudecare. Ca urmare, aceste critici nu sunt apte sa conduca la o solutie de admitere a recursului.
Cat priveste sustinerea recurentei-reclamante despre culpa cedentei in cesionarea unei creante inexistente, in aplicarea dispozitiilor art. 3041 C. proc. civ., Inalta Curte apreciaza ca afirmatia este lipsita de temei legal, intrucat, asa cum s-a retinut in considerentele ce preced, compensarea pleaca de la premisa existentei simultane a doua sau mai multe creante certe, lichide si exigibile si infirma referirea recurentei la inexistenta creantei ca o consecinta a compensarii.
Sintetizand, Inalta Curte apreciaza ca si al doilea motiv de recurs din recursul declarat de recurenta-reclamanta este nefondat, nefiind incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. si neimpunandu-se reformarea hotararii nici dupa examinarea cauzei sub toate aspectele, in conditiile art. 3041 C. proc. civ.
Preliminar, instanta suprema apreciaza necesar a raspunde apararii pe care intimata-parata o face in combaterea acestui recurs, aparare care imbraca haina inadmisibilitatii si care va fi inlaturata ca neintemeiata.
Apreciaza Inalta Curte ca dispozitiile art. 56 C. proc. civ., invocate implicit de catre intimata-parata, instituie sanctiunea respingerii recursului ca neavenit doar in cazul in care recursul este formulat doar de catre intervenientul accesoriu, nu si de partea in favoarea careia s-a intervenit.
Textul legal precitat nu instituie obligatia identitatii motivelor de recurs din recursul declarat de parte cu cele din recursul declarat de intervenientul accesoriu, iar o astfel de cerinta nu este impusa de nicio alta norma legala, caz in care sanctiunea pe care intimata-parata o propune apare ca fara temei legal, apararea urmand a fi inlaturata cu aceasta motivare.
Preliminar, instanta suprema constata ca recurentul-intervenient, sustinand ca instanta de fond a calificat in mod gresit actiunea ca pe o actiune in raspundere si tot in mod gresit a calificat notele de sedinta drept o modificare a actiunii, face vorbire despre gresita interpretare a actului juridic dedus judecatii si trimite la dispozitiile art.304 pct. 8 C. proc. civ.
Abordarea propusa de recurent, astfel cum a fost argumentata, este lipsita de rigoare juridica, intrucat actul juridic dedus judecatii la care fac referire dispozitiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., anume invocate, este izvorul, temeiul legal sau contractual al pretentiilor deduse judecatii, nu cererea de chemare in judecata, asa cum impropriu se sustine, care este primul si cel mai important act de procedura .
Pretinsa neregularitate invocata de recurent poate fi incadrata in motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ. si la principiul disponibilitatii, instanta suprema ramanand, sub acest aspect, constanta cu privire la cele statuate in analiza celei de a doua critici dezvoltate in primul motiv de recurs din recursul declarat de reclamanta.
Critica este nefondata.
Se retine ca prima instanta a procedat in mod corect la calificarea cererilor modificatoare si completatoare in actiune in raspundere, intemeiata pe obligatia de garantie izvorata din art. 1392 C. civ., dar si pe invocarea erorii substantiale, dovada cea mai elocventa ca reclamanta a actionat cu scopul completarii cererii initiale constituind-o chiar argumentele aduse in finalul celui de al doilea motiv de recurs din recursul acestei parti.
In plus, constata instanta suprema ca in cauza, chiar si in contextul acestei calificari date de prima instanta in rejudecare, reclamantei nu i s-a produs nicio vatamare, intrucat instanta s-a pronuntat strict in limitele investirii, respectiv cu privire la o actiune in nulitate intemeiata pe lipsa obiectului conventiei.
Ca atare, nu s-a incalcat principiul disponibilitatii si nu este incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Cu privire la critica referitoare la gresita interpretare a Raportului/Informarii interne, se constata ca recurentul-intervenient clameaza inexistenta unei distinctii juste intre creanta detinuta de cedenta impotriva debitoarei cedate si creanta cesionata, dar nu duce rationamentul pana la capat si nu argumenteaza in niciun fel aceasta sustinere, pentru a se putea verifica daca interpretarea data de instanta cade sub incidenta dispozitiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Mai mult, instanta suprema, procedand la examinarea respectivelor acte juridice deduse judecatii in contextul coroborat al probelor, releva faptul ca distinctia pretinsa de recurenta nici nu este posibila in logica operatiunii de cesiune de creanta, intrucat de esenta acestei operatiuni este identitatea dintre creanta cesionata si cea detinuta impotriva debitorului cedat.
Cu referire la argumentul legat de detinatorul unic, in persoana Statului roman, al celor doua parti implicate in cesiunea de creanta si la confuzia intre bugetul statului si bugetele institutiilor acestuia, Inalta Curte apreciaza ca acesta nu poate primi eficienta juridica in conditiile in care vizeaza un considerent complementar, iar considerentul principal nu a fost combatut.
Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Al treilea motiv de recurs este nefondat.
Instanta suprema apreciaza ca argumentatia expusa este lipsita de rigoare si de logica, iar pretinsul rationament dezvoltat nu concorda cu cerintele textului legal pretins a avea incidenta, in esenta fiind in prezenta unei concluzii proprii a recurentului, nu a unei critici propriu zise.
Al patrulea motiv de recurs este nefondat.
Recurentul-intervenient invoca toate ipotezele prevazute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., insistand in mod special pe aspecte care tin de motive contradictorii si straine de natura pricinii.
In ce priveste ipoteza nemotivarii, Inalta Curte apreciaza ca aceasta nu se regaseste in speta, in principal pentru ca, in ciuda anumitor inconsecvente ale rationamentului juridic, considerentele expuse de prima instanta conduc la solutia adoptata si permit controlul de legalitate al hotararii, dovada cea mai elocventa fiind data de faptul ca a fost posibila decelarea argumentelor fundamentale si a celor complementare aduse in sprijinul solutiei pronuntate.
In ceea ce priveste motivele contradictorii si cele straine de natura cauzei, instanta suprema reaminteste faptul ca in considerentele ce preced a pus in evidenta distinctia intre argumentele fundamentale si cele complementare, a subliniat ca parte din argumentele complementare sunt irelevante sau chiar lipsite de legatura cu cauza si, constatand ca toate exemplificarile date de recurent in cadrul acestui motiv de recurs vizeaza alte considerente decat cele fundamentale, apreciaza ca acest motiv de recurs nu are aptitudinea de a conduce la admiterea recursului si la pronuntarea unei solutii contrare celei atacate.
In ceea ce priveste sustinerea finala relativa la dubla obligare a Statului, prin institutiile sale, de rascumparare a creantei in litigiu, cu consecinta imbogatirii fara justa cauza a intimatei, Inalta Curte apreciaza ca aceste aspecte exced cadrului procesual, instantele fiind chemate in cauza a statua asupra existentei unui motiv de nulitate absoluta a unui contract de cesiune de creanta, nu asupra consecintelor decurgand din respingerea actiunii avand acest obiect .
Toate considerentele ce preced conduc spre concluzia ca in cauza nu subzista niciunul dintre motivele de recurs analizate, ca nu se impune reformarea hotararii atacate nici dupa examinarea acesteia sub toate aspectele, in conditiile art. 3041 C. proc. civ., motiv pentru care Inalta Curte a respins recursurile in temeiul dispozitiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Conditiile si efectele suspendarii de drept a actiunilor privind realizarea creantelor asupra debitorului aflat in procedura insolventei Pronuntaţă de: Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia a II-a civila, Decizia nr. 524 din 17 februarie 2015
Perimare executare silita. Prescrierea dreptului de a pune in executare titlul executoriu Pronuntaţă de: Curtea de Apel Bucuresti - Decizie nr. 37 din data 28.03.2011
Nulitate absoluta contract de cesiune de creanta si contract de gaj fara deposedare Pronuntaţă de: Curtea de Apel Bucuresti - Decizie nr.56 din data 03.05.2012