Prin cererea inregistrata la data de 18.08.2010 pe rolul Tribunalului Bucuresti, reclamantii A., B., D., E. au solicitat, in temeiul art. 480 C.civ., art. 44 din Constitutia Romaniei, Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in contradictoriu cu paratii Guvernul Romaniei si Ministerul Mediului si Padurilor, sa se constate ca terenurile in suprafata totala de 4.600 mp, situate in Bucuresti, nu sunt expropriabile in baza declaratiei de utilitate publica cuprinsa in Legea nr. 170/2008; sa se constate ineficienta declaratiei de utilitate publica intervenita prin Legea nr. 170/2008 privind declararea de utilitate publica a terenurilor situate in Bucuresti, zona X., prin trecerea unui termen rezonabil in care autoritatea publica nu a declarat operatiuni de expropriere .
Prin cererea completatoare formulata la data de 08.04.2011, reclamantii au solicitat obligarea Ministerului Mediului si Padurilor la plata daunelor interese ce decurg din afectarea substantei dreptului de proprietate sau drepturilor aflate in stransa legatura cu acesta prin prelungirea in timp a situatiei de incertitudine privind exploatarea terenurilor in suprafata de 4.600 mp, pentru perioada cuprinsa intre 20.10.2008 (data publicarii in Monitorul Oficial a Legii nr. 170/2008) si data inregistrarii cererii de chemare in judecata, precum si in tot parcursul procesului.
Reclamantii au aratat ca prejudiciul trebuie raportat la gradul de utilizare a terenului in raport de regimul urbanistic dobandit prin hotarare judecatoreasca si aprobat de autoritatea publica competenta, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucuresti si ca, la data interventiei declaratiei de utilitate publica, terenurile in cauza nu erau nici spatii verzi prevazute ca atare in documentatiile de urbanism, nici parc amenajat (dispozitiile din OUG nr. 195/2005 - art. 71 nu sunt aplicabile).
In urma deciziei nr. 1146/2007 a Curtii de Apel Bucuresti, Consiliul General al Municipiului Bucuresti, executand hotararea judecatoreasca, a aprobat Planul Urbanistic Zonal ce a inclus terenurile in cauza in zona M2, cu coeficienti urbanistici POT 32%, CUT 3,8, acesta neaflandu-se nicidecum in zona V aferenta spatiilor verzi. Daca nu intervenea declaratia de utilitate publica terenul era construibil, cu coeficienti urbanistici aprobati si care trebuie avuti in vedere la determinarea prejudiciului generat prin prelungirea nejustificata in timp a situatiei de incertitudine privind exploatarea terenurilor in suprafata de 4600 mp.
Prin sentinta nr. 2050 din 18.11.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civila a fost disjuns capatul de cerere privind obligarea paratului Ministerul Mediului si al Padurilor la plata daunelor interese, fiind acordat termen pentru continuarea judecarii la data de 13.12.2012.
Prin sentinta nr. 2153 din 20.12.2013, Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civila a respins, ca neintemeiata, actiunea de obligare a paratului Ministerului Mediului si Schimbarilor Climatice la plata daunelor interese ce decurg din afectarea substantei dreptului de proprietate asupra terenurilor in suprafata de 4.600 mp.
Pentru a dispune in acest sens, s-a retinut ca, prin contractul de schimb cu sulta autentificat la data de 15.03.2008 de BNP Y., a avut loc schimbul de proprietati intre terenul proprietatea Municipalitatii Bucuresti si proprietatea reclamantilor D. si E., conform HCGMB nr. 5 din 17.01.2008, care face parte integranta din contract .
In acest contract s-a mentionat la pct. 6.10 ca sunt si raman in proprietatea sotilor D. si E. parcelele de 3.018,51 mp din B-dul. Z. nr. xx0-xx2 si cea de 1.600 mp din str. X. nr. x1-x5, insumand o suprafata de teren de 4.618,51 mp, cu privire la care se reclama incalcarea dreptului de proprietate .
La pct. 6.4 din acelasi contract, Municipiul Bucuresti declara si garanteaza pe sotii D. si E. ca recunoaste si respecta dreptul de a construi conform deciziei civile nr.1146/2007, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti si a Hotararii nr. 269/2007 a CGMB, referitor la suprafata de teren de 4.618,51 mp, identificata anterior.
Ulterior, la data de 20.10.2008, moment de la care se reclama incalcarea dreptului de proprietate, a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 709, Legea nr. 170/2008, in vigoare din 23.10.2008, care stabileste la art. 1, prin derogare de la prevederile art. 5 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, ca se declara de utilitate publica toate terenurile in suprafata de 33.829,52 mp si constructiile proprietate privata, situate in municipiul Bucuresti, intre Bd. Z. - la vest, Bd. M. si str. X. - la sud, lacul X. si un teren al Primariei Generale a Municipiului Bucuresti - la nord, un teren al RAPPS - la est, care fac parte din zona cunoscuta sub numele de Parcul B., indiferent de incadrarea urbanistica actuala a acestora, identificate conform planului prevazut in anexa.
Prin art. 2 al aceluiasi act normativ, se dispune ca Statul roman, prin Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile, care este expropriator, va indeplini toate formalitatile in vederea exproprierii terenului prevazut la art. 1.
Reclamantii sustin ca, prin declararea ca fiind de utilitate publica a terenului in litigiu, le-a fost afectat dreptul de proprietate in insasi substanta acestuia, fiind prin urmare indreptatiti la obtinerea de daune-interese in vederea repararii prejudiciului suferit.
Tribunalul a apreciat ca, astfel cum rezulta din probele administrate, pentru terenurile in litigiu nu a fost declansata procedura de expropriere prevazuta de lege, nu a operat transferul dreptului de proprietate catre stat, iar reclamantii nu au pierdut atributele posesiei, folosintei sau dispozitiei cu privire la bun.
Prin urmare, dreptul de proprietate este inscris in CF in favoarea reclamantilor, acestia avand posesia imobilului pe care il pot utiliza, il pot vinde, dona ori ceda.
De altfel, chiar acestia sustin ca afectarea substantei dreptului de proprietate sau a drepturilor aflate in stransa legatura s-a datorat prelungirii in timp a starii de incertitudine privind situatia juridica a terenurilor.
Chiar daca s-ar admite existenta unei situatii incerte, astfel cum s-a reclamat, nu se poate face abstractie de imprejurarea ca, pana la acest moment, nu s-a adus nicio atingere concreta dreptului de proprietate al reclamantilor, neintervenind nicio expropriere de fapt sau de drept care sa impuna acordarea de despagubiri, in vederea restabilirii echilibrului dintre interesul public si cel privat.
Tribunalul a apreciat ca simpla declarare ca fiind de utilitate publica a terenurilor in litigiu, neurmata de niciun fel de acte de ocupare a imobilului sau de derulare a lucrarilor specifice unei exproprieri, in absenta declansarii procedurii prevazute de lege, nu se circumscrie notiunii de expropriere de fapt .
Concluzia juridica a tribunalului s-a intemeiat si pe jurisprudenta ICCJ care, prin Decizia nr. 1884/2013, pronuntata in recurs de Sectia I civila, a hotarat ca ocuparea terenului si demararea lucrarilor de expropriere, in lipsa declansarii procedurii prevazute de lege, reprezinta o incalcare a dreptului de proprietate, proprietarii terenului fiind impiedicati sa isi mai exercite atributele esentiale ale acestui drept, precum posesia si folosinta.
Per a contrario, in speta, starea de incertitudine ut singuli privind situatia juridica viitoare a terenurilor, cea prezenta fiind evidenta, in favoarea reclamantilor, nu ii indreptateste pe acestia la obtinerea de despagubiri, cata vreme potrivit legislatiei in materie, persoanelor fizice expropriate le sunt recunoscute garantii care sa asigure ca punerea in aplicare a procedurilor de expropriere nu este nici arbitrara, nici imprevizibila.
Existenta unui prejudiciu reprezinta esenta raspunderii civile delictuale, acesta fiind cauzat prin incalcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, conditii obiective in lipsa carora nu poate lua nastere obligatia de reparare in sarcina persoanei responsabile.
Prejudiciul trebuie sa aiba un caracter cert, el putand include atat prejudiciul actual, prezent, respectiv acea dauna care s-a produs deja la data cand se pretinde repararea lui, precum si prejudiciul viitor, respectiv acela care desi nu s-a produs inca, exista certitudinea ca se va produce in viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.
In speta, tribunalul a apreciat ca prejudiciul reclamat nu are un caracter cert, nefiind dovedita existenta vreunei pagube produse, ori certitudinea producerii acesteia in viitor.
In speta dedusa prezentei judecati, reclamantii sustin imposibilitatea exploatarii normale a terenului ramas intr-o situatie juridica incerta, insa tribunalul a constatat ca nu s-a facut dovada existentei unei interdictii cu privire la edificarea unei constructii pe terenul in litigiu si nici a unei scaderi a valorii economice a bunului declarat ca fiind de utilitate publica, intr-o eventuala instrainare a acestuia.
In consecinta, se considera ca nu a avut loc o incalcare a dreptului de proprietate al reclamantilor, nefiind probata vreo impiedicare in exercitiul acestuia, de natura a aduce prejudicii reclamantilor.
Mai mult, chiar daca s-ar admite ideea unei atingeri aduse substantei dreptului, devenit astfel precar, tribunalul a apreciat ca nu se poate considera rupt justul echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, retinandu-se in acest sens garantiile oferite de legislatia in materie de expropriere, care asigura proprietarilor posibilitatea de a obtine despagubiri la valoarea de circulatie a bunului expropriat.
Totodata nu se poate aprecia cu privire la existenta unei fapte culpabile a paratului, de natura a angaja raspunderea civila a acestuia fata de reclamanti.
Astfel, potrivit legislatiei adoptata in materie de expropriere, atat declararea utilitatii publice a unor lucrari, cat si initiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv in favoarea statului, prin autoritatile sale.
Prin urmare, declararea de utilitate publica a terenurilor reclamantilor neurmata de efectuarea formalitatilor legale de expropriere poate atrage raspunderea expropriatorului in raporturile acestuia cu autoritatea publica, iar nu fata de titularul dreptului de proprietate .
Tribunalul a retinut ca, potrivit art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013, in cazul in care declararea utilitatii publice nu a fost urmata de realizarea scopului pentru care a fost declarata, utilitatea publica se considera incetata de drept la data intrarii in vigoare a legii, in cazul utilitatii publice declarate anterior, daca de la declararea utilitatii publice si pana la intrarea in vigoare a legii au trecut cel putin 2 ani.
In speta, in aplicarea actului normativ anterior mentionat, prin Legea nr. 170/2008, in vigoare din 23.10.2008, terenurile in litigiu au fost declarate ca fiind de utilitate publica, astfel ca, in raport de situatia de fapt retinuta potrivit cu care scopul declararii nu a fost realizat, utilitatea publica se considera incetata de drept la data de 21.07.2013, data intrarii in vigoare a Legii nr. 229/2013.
Prin urmare, tribunalul a constatat ca, in prezent, reclamantii nu mai pot invoca un prejudiciu actual.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat ca nu se poate constata in speta existenta unei ingerinte a statului in folosinta bunului apartinand reclamantilor, in sensul prevederilor art. 44 din Constitutia Romaniei si ale art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Conventie .
Neexistand o fapta ilicita si nici un prejudiciu in speta, nu se mai impune a fi analizata legatura de cauzalitate intre acestea, neputand fi retinuta nici o forma de vinovatie in sarcina paratului.
S-a constatat, totodata, ca nu exista similitudine cu situatiile mentionate in hotararile Curtii Europene a Drepturilor Omului la care reclamantii au facut referire.
Astfel, in cauza Burghelea c. Romaniei, Curtea a retinut ca reclamanta a pierdut dispozitia asupra terenului sau incepand cu momentul ocuparii de catre societatea H., in iunie 1994, sau cel tarziu in martie 1995. Incepand din acel moment, terenul a fost transformat in mod ireversibil, fiind defrisat si inundat in cadrul lucrarilor de constructie a unei hidrocentrale. In cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italiei, Curtea a constatat ca exproprierea indirecta, care are loc prin ocuparea ilegala a unui teren, este contrara prevederilor Conventiei. In cauza James si altii c. Marea Britanie, Curtea a decis ca existenta unei utilitati publice nu este suficienta pentru justificarea privarii de proprietate . In cauza Lithgow si altii c. Marea Britanie, reclamantii au sustinut ca le-au fost nationalizate unele bunuri potrivit legii din 1977, iar compensatiile pe care le-au primit au fost vadit insuficiente si discriminatorii, fiind adusa o incalcare a art. 1 al Protocolului 1 la Conventie . In cauza Sporrong si Lonnroth c. Suediei, analizandu-se situatia reala din litigiu, in absenta unei exproprieri formale, adica a unui transfer al proprietatii, Curtea a retinut afectarea dreptului de proprietate prin obtinerea de autorizatii de expropriere si de interdictii privind construirea.
In cauza Brumarescu c. Romaniei, reclamantul este privat de proprietate asupra bunului sau mai mult de patru ani fara a se folosi de indemnizatia care reflecta valoarea reala a acestuia, iar eforturile depuse de el pentru a-si recapata proprietatea au ramas zadarnice pana in prezent. In cauza Papamichalopoulos c. Greciei, ocuparea terenului in litigiu de catre Fondul Marinei Nationale a reprezentat o ingerinta clara in exercitarea dreptului reclamantilor la respectarea bunurilor lor. In cauza Arhiepiscopia Romano-Catolica Alba-Iulia c. Romaniei, Curtea a decis cu privire la restituirea catre comunitatile religioase a unor bunuri nationalizate. In cauza Hatzitakis c. Greciei, Curtea a retinut ingerinta statului in folosinta bunului constand in durata excesiva a procedurii de indemnizare datorata de stat in urma exproprierii unui teren proprietatea reclamantului. In cauza Matos e Silva Lda si altii c. Portugaliei, Curtea a constatat ca actele autoritatilor publice care au fost adoptate cu privire la bunurile reclamantilor le-au lasat acestora neatins dreptul de a dispune de bunurile proprietatea lor, dar ca, practic, exercitarea acestei prerogative devenise iluzorie; de aceea, actele in discutie au fost considerate de natura sa aduca atingere insesi substantei dreptului de proprietate, tinand cont de situatia de incertitudine provocata de durata indelungata a procedurii de expropriere si de atingerile aduse dreptului de folosinta a bunului.
In consecinta, tribunalul a decis ca in speta nu s-a produs nicio afectare a substantei si nicio limitare a exercitiului dreptului de proprietate privata al reclamantilor, astfel ca exercitarea atributelor folosintei, culegerii fructelor, precum si dispozitia materiala si juridica privind bunul nu au fost afectate prin conduita paratului, despagubirile pretinse fiind astfel nejustificate.
Impotriva sentintei civile nr.2153/2013 au formulat apel reclamantii. In motivarea cererii de apel, in sinteza, reclamantii au sustinut urmatoarele:
I. In mod gresit instanta de fond a retinut ca nu s-a adus atingere substantei dreptului de proprietate si ca in cauza nu se regaseste ipoteza unei exproprieri de fapt .
Atingerea adusa substantei dreptului de proprietate echivaleaza cu o expropriere de fapt care poate interveni nu numai in cazurile in care a existat o deposedare efectiva ci si atunci cand, fara a fi atinsa posesia, prin declaratia de utilitate publica si ramanerea in pasivitate a autoritatilor timp de peste 5 ani s-a creat un regim juridic al bunului caracterizat prin provizorat juridic, precaritate juridica, situatie improprie dezvoltarii unui plan investitional real in legatura cu acest bun.
II. Instanta de fond a interpretat gresit decizia civila nr.1884/2013 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in sensul ca a utilizat gresit argumentul per a contrario. In dezvoltarea motivului s-a aratat ca in mod gresit instanta de fond a considerat ca exista o expropriere de fapt numai in ipoteza in care a avut loc o deposedare de bun, in sensul material al termenului si ca simpla stare de incertitudine asupra situatiei juridice a bunului nu ar indreptati reclamantii la despagubiri .
III. Instanta de fond a redus existenta unei atingeri a substantei dreptului de a exploata bunul numai la existenta unei interdictii cu privire la edificarea unei constructii pe terenul in litigiu si netemeinic si nelegal a retinut lipsa prejudiciului concret. Existenta unei utilitati publice declarate pentru un anumit imobil exclude posibilitatea efectiva de incepere a unei constructii de anvergura, precum si a oricarei vanzari, ipotecari, angajari de obligatii in legatura cu bunul aflat sub regimul declaratiei de utilitate publica.
Apelantii reclamanti arata ca prin declaratia de utilitate publica s-a adus o amputare a principalelor atribute ale dreptului de proprietate: atributul folosirii (usus) a fost imposibil de exercitat, pentru ca in speta terenul este intravilan destinat constructiilor si nu putea fi folosit in acest sens pentru ca exista declaratia de utilitate publica; atributul de culegere a fructelor (fructus) nu putea fi exercitat pentru ca terenul, fiind destinat constructiilor, folosirea acestuia nu era permisa; atributul de dispozitie (abusus) era doar teoretic pentru ca nimeni nu cumpara un teren supus exproprierii.
Declararea de utilitate publica a terenului a dus la lipsirea de substanta a dreptului de proprietate si deci la existenta unui drept de proprietate iluzoriu, situatie in care exista o incalcare a Protocolului 1 din Conventia Europeana asimilabila cu insasi privarea de proprietate .
Apelantii reclamantii sustin ca prejudiciul a fost evaluat pornind de la doua ipoteze de utilizare a terenului si anume: edificarea unei constructii si vanzarea terenului cu constructie si edificarea unei constructii si exploatarea terenului si constructiei prin inchiriere. A doua varianta a fost cea in raport de care s-au formulat pretentiile, respectiv s-a solicitat plata sumei de 257.734 euro/luna, timp de 16 luni de la intrarea in vigoare a Legii nr.229/2013, reprezentand durata de timp tehnica ca fiind necesara finalizarii proiectului B. Se mai arata ca atunci cand exista o imposibilitate de exploatare a bunului prejudiciul implica un element ipotetic, ca prejudiciul nu trebuie sa fie determinat ci numai determinabil, ceea ce s-a realizat prin raportul de expertiza, si ca au existat conditiile de realizare a constructiei.
IV. Instanta de fond a retinut lipsa culpei paratului desi fapta Ministerului Mediului de a nu declansa, de indata, procedura de expropriere este nejustificata si culpabila, in acest sens pronuntandu-se si Inalta Curte de Casatie si Justitie in decizia nr.1877/2014. Declararea utilitatii publice, urmata de etapa exproprierii propriu-zise echivaleaza cu o expropriere de fapt, iar speta prezinta toate caracteristicile unei exproprieri de fapt .
V. Sentinta de fond a retinut lipsa unui prejudiciu actual, pentru argumentul ca se considera incetata declaratia de utilitate publica.
Intrarea in vigoare a Legii nr.229/2013, prin care s-a decis incetarea efectelor declaratiei de utilitate publica nu este de natura a inlatura prejudiciul suferit anterior intrarii in vigoare a acestei legi. In acest sens, s-a aratat ca, potrivit deciziei nr.1877/2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, intrarea in vigoare a Legii nr. 229/2013 nu este de natura a inlatura obligatia de expropriere a terenurilor declarate de utilitate publica prin Legea nr. 170/2008, obligatie care a fost retinuta in sarcina Ministerului Mediului, acesta fiind obligat, sa procedeze de indata la exproprierea bunului.
In temeiul art.294 Cod procedura civila - 1865 apelantii reclamanti au solicitat sa fie obligat intimatul parat la plata sumei de 18.651.067 lei echivalent a 4.199.934 euro reprezentand perioada cuprinsa intre 20.10.2008 intrarea in vigoare a Legii nr.170/2008 si 23.05.2012, data raportului de expertiza care a determinat valoarea la 14.877.410 lei, echivalent a 3.350.542 euro la cursul BNR din 4.10.2013, reprezentand 257.734 euro/luna x 13 luni - din 23.05.2012 si pana la intrarea in vigoare a Legii nr.229/2013, respectiv 18 luni, fara luna iulie; la plata sumei de 18.310.660,48 lei, reprezentand 217.734 euro/luna - timp de 16 luni de la intrarea in vigoare a Legii nr.229/2013, reprezentand durata de timp identificata tehnic ca fiind necesara finalizarii punctului B; plata sumei de 257.734 euro/lunar in continuare pana la finalizarea procedurii de expropriere a bunului declarat de utilitate publica.
Prin decizia nr. 534/A din 06.11.2015, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de apel a retinut ca, asa cum rezulta din petitul cererii completatoare, intarit prin continutul cererii de apel, reclamantii au cerut obligarea la plata de daune interese pentru inactiunea indelungata Ministerului Mediului la realizarea procedurii de expropriere a terenului, inactiune care ar fi determinat prejudiciul pretins, invocand afectarea substantei dreptului de proprietate prin prelungirea in timp a situatiei de incertitudine privind exploatarea terenului.
Pe de alta parte, atat din continutul cererii completatoare cat si din continutul motivelor de apel rezulta ca pretinsa afectare a substantei dreptului de proprietate s-a facut prin declararea de utilitate publica a terenului in suprafata de 4600 mp, declarare intervenita prin Legea nr.170/2008.
Potrivit art.2 din Legea nr.170/2008 calitatea de expropriator o are Statul Roman prin Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile si nu Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor (fost Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile) in nume propriu.
I. Referitor la primul motiv de apel al reclamantilor, instanta de apel a constatat ca din continutul art.2 alin.(2) din Legea nr.170/2008 rezulta ca transferul dreptului de proprietate privata in proprietatea publica a statului opereaza la data platii despagubirilor pentru expropriere .
Rezulta ca, sub aspectul dreptului, nu a operat o modificare a regimului juridic al terenului. In plus din coroborarea art.1 cu art.2 alin.(2) din Legea nr.170/2008 rezulta ca utilitatea publica a terenului expropriat devine efectiva la momentul la care terenul va fi transferat din proprietatea privata in proprietatea publica . Numai dupa acest moment un bun este de utilitate publica, respectiv de satisfacere a interesului publicului.
In raport de aceste constatari instanta de apel a apreciat ca nu poate retine afectarea substantei dreptului de proprietate si nici nu poate retine ca in speta a operat o expropriere de fapt . De asemenea, nu poate retine ca prin declararea de utilitate publica a terenului s-ar fi produs un regim juridic precar asupra imobilului, pentru ca dobandirea caracterului de bun de utilitate publica apare numai in momentul in care bunul a fost supus regimului juridic de proprietate publica.
II. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, din examinarea sentintei apelate se constata ca instanta de fond a folosit argumentul per a contrario in raport de argumentele instantei care a pronuntat decizia civila nr.1884/2013 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Instanta de apel nu a primit sustinerea reclamantilor potrivit cu care ar putea exista o expropriere de fapt si atunci cand s-a creat un regim juridic precar bunului, motivat de argumentele ca expresia ``expropriere de fapt`` priveste doar intelesul de deposedare a bunului si nu de creare a unui regim juridic precar asupra bunului.
De altfel, nu se poate retine pretinsul regim juridic precar al imobilului teren cat timp un asemenea regim juridic nu este reglementat prin lege, reclamantii fiind in eroare cu privire la momentul de la care bunul ce urma sa fie expropriat va deveni de utilitate publica.
III. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, din apararile intimatei rezulta ca existenta unui prejudiciu este de esenta raspunderii delictuale, ca prejudiciul trebuie sa fie cert, ca poate exista si un prejudiciu viitor dar care va fi cert ca se va produce. Din considerentele sentintei rezulta ca s-a retinut lipsa vreunei dovezi de existenta a unei interdictii cu privire la edificarea unei constructii. De asemenea rezulta ca nu exista niciun prejudiciu, pentru ca nu exista nicio fapta ilicita.
Este adevarat ca exprimarea intentiei de expropriere exclude, de principiu, posibilitatea demararii unui proiect de construire, dat fiind riscul la care partea se putea expune daca se ajungea la expropriere dar, in niciun caz inactiunea Statului roman prin Ministerul Public nu putea determina prejudiciul pretins de reclamanti, in raport cu un eventual beneficiu pe care l-ar fi obtinut din construirea unui imobil sau din inchirierea acestuia si a terenului.
Astfel daca nu ar fi existat inactiunea pretinsa si s-ar fi procedat la expropriere, printre efectele produse de expropriere era si plata valorii imobilului si nicidecum plata unei ipotetice constructii sau a unor ipotetice chirii.
Pe de alta parte, cat timp nu s-a produs exproprierea nu se poate pretinde valoarea imobilului.
Curtea de apel a apreciat ca apelantii reclamanti sunt in eroare in ce priveste vatamarea prerogativelor dreptului de proprietate privind folosinta, fructele si dispozitia.
In ce priveste folosinta imobilului, chiar daca terenul era intravilan construibil, prerogativa se refera la situatia in care se afla imobilul teren si nu la o situatie viitoare, astfel ca in mod corect instanta de fond a retinut ca nu a existat o interdictie de folosire a terenului.
In ce priveste fructele, in conditiile in care terenul urma sa fie expropriat si se invoca inactiunea in expropriere, fructele civile nu pot fi decat cele care puteau rezulta din expropriere si nu dintr-o viitoare constructie. Numai in acest fel se putea retine un raport de cauzalitate intre inactiune si prejudiciul pretins de apelantii reclamanti.
Si prerogativa dispozitiei nu era vatamata cat timp nu s-a procedat la expropriere .
In consecinta, este nefondata critica privind existenta prejudiciului, cat timp intre pretinsa inactiune si prejudiciul pretins nu exista un raport de cauzalitate directa.
S-a retinut ca apelantii parati nu au criticat instanta de fond care a retinut ipoteza unei raspunderii delictuale, situatie in care pentru a se obtine pretinsele daune, se cer intrunite cumulativ conditiile existentei faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului cauzal direct dintre faptele pretins ilicite si prejudiciu si sa existe vinovatie.
Dimpotriva au procedat la critica retinerii neindeplinirii acestor conditii de admisibilitate a actiunii in daune.
Pentru aceste argumente nu a fost primita critica din cel de-al treilea motiv de apel.
IV Referitor la cel de al patrulea motiv de apel, din examinarea sentintei apelate rezulta ca s-a retinut de catre instanta de fond faptul ca nu s-au intrunit cumulativ conditiile raspunderii delictuale si deci si conditia existentei vinovatiei, in forma culpei.
Intimatii parati s-au aparat in sensul ca atat declararea de utilitate publica cat si exproprierea sunt recunoscute exclusiv in favoarea statului, prin autoritatile statului.
Textul art.2 (1) din Legea nr.170/2008 vorbeste, intr-adevar, de calitatea de expropriator a Statului Roman prin Ministerul Mediului, iar in art.3 vorbeste de obligatia Guvernului Romaniei de a urmari ducerea la indeplinire a prevederilor legii.
Rezulta ca obligatia de a urmari ducerea la indeplinire a exproprierii apartinea Guvernului Romaniei si nu direct Ministerului Mediului.
In aceste conditii nu se poate retine, de principiu, in sarcina proprie a intimatei parate obligatia de a proceda la exproprierea terenului, de vreme ce pentru expropriere era necesara alocarea de fonduri pentru plata valorii imobilului ce urma sa fie expropriat.
Apelantii sustin ca prin decizia nr.1877/2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, paratii Guvernul Romaniei prin Secretariatul General si Ministerul Mediului au fost obligati sa indeplineasca procedurile de expropriere si ca inactiunea lor reprezinta un refuz nejustificat. Rezulta deci ca s-a retinut existenta faptei ilicite si implicit a culpei intimatei - parate asociata cu culpa Guvernului.
Instanta de apel a apreciat ca nu se poate retine existenta exproprierii de fapt si nici a prejudiciului asa cum a fost calculat si pretins pentru ca nu exista raport de cauzalitate intre fapta de inactiune si prejudiciul astfel cum a fost calculat si pretins.
Instanta de apel a inlaturat critica potrivit cu care nu s-ar fi realizat un just echilibru intre declararea de utilitate publica, deci intre interesul general si cel particular pentru ca scopul propus prin Legea nr.170/2008 nu s-a realizat, intrucat in aceasta situatie, nu se poate face o analiza intre valoarea imobilului si valoarea despagubirilor. Faptul ca exista deja un parc in aceeasi zona nu exclude posibilitatea de expropriere si a terenului apelantilor daca prin aceasta s-a urmarit sa se asigure satisfacerea mai bine a interesului public.
V. Referitor la cel de-al cincilea motiv de apel, din considerentele sentintei apelate rezulta ca s-a retinut lipsa unui prejudiciu actual iar intimatii sustin ca odata cu intrarea in vigoare a Legii nr.229/2013 reclamantii nu mai pot invoca un astfel de prejudiciu.
In opinia curtii ar putea exista un prejudiciu dar nu cel cerut de catre apelanti, respectiv cel ce ar fi rezultat din folosirea despagubirilor.
Pentru toate aceste argumente, apelul a fost respins ca nefondat.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 7 si 9 C.proc.civ. reclamantii, formuland urmatoarele critici:
I. Hotararea atacata nu cuprinde motivele pe care se sprijina, ori cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).
1.Decizia nr. 534/A/2015 nu cuprinde motivele pe care se sprijina.
In sustinerea acestei critici, recurentii se refera la cel de-al doilea motiv de apel, in care Curtea precizeaza ca ``nu poate primi sustinerea apelantilor potrivit cu care ar putea exista o expropriere de fapt si atunci cand s-a creat un regim juridic precar bunului, motivat de argumentele ca expresia ``expropriere de fapt" priveste doar intelesul de deposedare a bunului si nu creare a unui regim juridic precar asupra bunului. Nu se poate retine pretinsul regim juridic precar cat timp un asemenea regim juridic nu este reglementat prin lege, reclamantii fiind in eroare cu privire la momentul de la care bunul ce urma sa fie expropriat va deveni de utilitate publica".
Recurentii sustin ca, in analiza tuturor motivelor de apel, instanta nu a facut altceva decat sa nege tezele si apararile avansate de reclamanti, fara a expune motivele efective pentru care a procedat astfel si fara a prezenta rationamentele in baza carora a calificat situatia dedusa judecatii si a apreciat ca nu se afla in prezenta unei exproprieri de fapt sau ca reclamantii nu au suferit un prejudiciu.
Instanta nu stabileste imprejurarile de fapt esentiale in cauza, nu evoca normele substantiale incidente si aplicarea lor la speta, astfel ca solutia exprimata prin dispozitiv ramane nesustinuta si pur formala, nefiind corolarul motivelor ce o preced.
Or, avand in vedere ca decizia pronuntata nu ofera un raspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin continutul lor, sa influenteze solutia, limitandu-se doar la a nega criticile aduse de apelanti hotararii primei instante, nu se poate retine ca aceasta indeplineste cerinta motivarii, in conformitate cu prevederile legale de ordine publica in materie.
Mai mult, principalul viciu de care sufera hotararea recurata este acela ca nu a analizat, sub nicio forma, prezenta unei exproprieri de fapt, cu toate ca reclamantii si-au intemeiat prejudiciul pretins pe existenta unei astfel de ingerinte.
Instanta a pronuntat o hotarare nelegala si prin prisma faptului ca nu si-a asumat rolul primordial de prim judecator C.E.D.O. In virtutea acestei prerogative, prima instanta era chemata sa vegheze la respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale particularilor prin verificarea indeplinirii conditiilor de interpretare si aplicare a prevederilor Conventiei in cauzele cu care este investita.
Desi au invocat o serie de hotarari C.E.D.O. in dovedirea temeiniciei pretentiilor si, pe de alta parte, au criticat hotararea primei instante tocmai prin prisma nerespectarii Conventiei, prin decizia recurata instanta nu a analizat aceste motive. Or, ca atare, hotararea a fost pronuntata cu nerespectarea prevederilor Conventiei si Protocolului nr. 1, precum si a principiilor create de jurisprudenta Curtii, prin simplul fapt ca instanta nici nu s-a raportat la aceste norme obligatorii si prioritare, care exced ordinii juridice interne, ci a inteles sa analizeze conditiile atragerii raspunderii civile delictuale pentru a analiza daca se impune acoperirea prejudiciului suferit de reclamanti.
2. Decizia nr. 534/A/2015 cuprinde motive contradictorii, aspect ce rezulta din cuprinsul considerentelor.
Se mentioneaza, in acest sens, considerentele instantei de apel conform carora, referitor la al patrulea motiv de apel, ``Curtea observa ca prin decizia nr. 1877/2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie paratii Guvernul Romaniei prin Secretariatul General si Ministerul Mediului au fost obligati sa indeplineasca procedurile de expropriere si ca inactiunea lor reprezinta un refuz nejustificat``. Cu toate acestea, ``nu se poate retine existenta exproprierii de fapt si nici a prejudiciului asa cum a fost calculat si pretins pentru ca nu exista raportul de cauzalitate intre fapta de inactiune si prejudiciul astfel cum a fost calculat si pretins".
Se sustine ca instanta de apel nu a explicat rationamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel ca hotararea pronuntata nu creeaza transparenta asupra silogismului judiciar care trebuie sa explice si sa justifice dispozitivul si care sa permita realizarea controlului judiciar.
Referitor la al cincilea motiv de apel, Curtea retine ca ``ar putea exista un prejudiciu, dar nu cel cerut de catre apelanti, respectiv cel ce ar fi rezultat din folosirea despagubirilor."
Or, in cadrul considerentelor, instanta avanseaza mai multe ipoteze, niciuna dintre ele sustinuta de dovezi si argumente si, mai mult, considerentele sunt contradictorii, dat fiind ca initial stabileste ca nu exista prejudiciu, iar ulterior afirma ca prejudiciul exista, insa nu a fost evaluat corespunzator.
Ca atare, hotararea nu este clara, concisa si concreta, in concordanta cu probele si actele de la dosar, iar in astfel de situatii, Inalta Curte a statuat ca motivarea hotararii constituie o garantie pentru parti in fata eventualului arbitrariu judecatoresc, precum si singurul mijloc prin care se da posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel notiunii de proces echitabil.
II. Hotararea pronuntata este data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).
1. Instanta de apel a interpretat si aplicat in mod gresit prevederile art. 2 din Legea nr. 170/2008 din doua perspective:
Curtea retine ca potrivit art. 2 din Legea nr. 170/2008, calitatea de expropriator o are Statul Roman prin Ministerul Mediului si nu Ministerul Mediului in nume propriu.
Recurentii arata ca au solicitat despagubiri in contradictoriu cu Ministerul Mediului intrucat fapta generatoare de prejudiciu care a adus atingere substantei dreptului de proprietate este inactiunea Ministerului Mediului, declarat ca entitate responsabila de expropriere, care nu a adus la indeplinire obligatia pusa in sarcina sa prin Legea nr. 170/2008, prelungind pe o perioada nerezonabila starea de incertitudine juridica a drepturilor private asupra bunului, cu consecinta lipsirii efective de posibilitatea exploatarii sale de o maniera normala si permisa de reglementarile urbanistice dobandite in urma unor lungi procese.
Fapta Ministerului Mediului de a nu declansa de indata, dupa declaratia de utilitate publica, procedura de expropriere este nejustificata si culpabila, si a fost retinuta, ca atare, prin decizia nr. 1877/2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia de contencios administrativ care a considerat, cu autoritate de lucru judecat (care, sub aspectul pozitiv al efectelor acesteia, poate fi folosita impotriva celor din procesul respectiv chiar si de cei care nu au participat la proces), ca Ministerul Mediului se face vinovat de neaplicarea legii.
Or, inscrisurile depuse la dosar confirma starea de pasivitate in care s-a aflat Ministerul Mediului pana in vara anului 2015, respectiv pentru mai mult de 7 ani, fara a lua vreo masura de demarare a procedurii de expropriere .
Instanta de apel a interpretat in mod eronat atat Legea nr. 170/2008, cat si procedura instituita prin Legea nr. 33/1994, ignorand faptul ca procedura exproprierii cuprinde trei etape: etapa de declarare a utilitatii publice, etapa administrativa si etapa judiciara. Or, efectul declaratiei de utilitate publica intervine de la momentul emiterii acesteia (prin lege sau prin act administrativ) si nu de la momentul finalizarii procedurii de expropriere si al transferului bunului din patrimoniul proprietarilor in domeniul public al statului.
Ca atare, instanta de apel confunda declararea utilitatii publice cu trecerea unui bun ce face obiectul unui drept de proprietate privata in domeniul public. Cu toate acestea, declararea utilitatii publice isi produce efectele inca de la momentul emiterii actului prin care se instituie.
2. Instanta a interpretat si aplicat in mod gresit art. 998 si 999 C.civ.
Instanta de apel, similar rationamentului primei instante, a procedat la verificarea indeplinirii conditiilor raspunderii civile delictuale pentru a verifica daca actiunea este intemeiata sau nu.
Recurentii sustin ca actiunea este intemeiata pe ingerinta de natura a afecta substanta dreptului real si care este echivalenta ``exproprierii de fapt". Desi pentru repararea prejudiciului suferit printr-o ``expropriere de fapt" se aplica un rationament similar, acest fapt nu poate permite instantei sa inlature de la aplicare normele speciale privind exproprierea de fapt (dezvoltate pe cale jurisprudentiala) si sa aplice numai normele generale privind raspunderea delictuala.
Or, procedand ca atare, instanta de apel a aplicat o norma generala nesocotind existenta normei speciale, caz care se subscrie art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
3. Instanta a interpretat si aplicat in mod gresit notiunea juridica de ``expropriere de fapt".
Dupa cum s-a aratat, referitor la al doilea motiv de apel, instanta, in mod gresit a analizat incidenta raspunderii civile delictuale de drept comun, in conditiile in care a fost investita cu solutionarea unei cereri prin care reclamantii pretindeau repararea unui prejudiciu rezultat dintr-o expropriere de fapt . Or, pentru a verifica daca actiunea este sau nu intemeiata, instanta trebuia sa verifice incidenta conditiilor in care opereaza o ``expropriere de fapt".
Cu privire la aceasta ingerinta, hotararea pronuntata in cauza Burghelea c. Romaniei aduce in discutie pentru prima data notiunea de ``expropriere de fapt" intr-o cauza in contradictoriu cu Romania. Aceasta desemneaza acea situatie in care o persoana, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde atributele dreptului de proprietate in favoarea statului. Efectele exproprierii de fapt sunt, de altfel, identice cu cele ale unei exproprieri formale.
Curtea considera ca exproprierea poate sa fie si una de fapt, atunci cand, desi persoana ramane formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esentiale ale dreptului de proprietate, pe care, desi il are, nu il poate exercita".
Nu se poate aprecia ca instanta de apel si-a indeplinit rolul sau de prim judecator CEDO in conditiile in care pentru a se pronunta asupra existentei unei exproprieri de fapt in prezenta cauza, aceasta a procedat la verificarea unui eventual transfer formal de proprietate intre reclamanti si statul roman si a statuat ca reclamantii au in continuare calitatea de proprietari, putand dispune de bun oricum doresc, fara a le fi atins vreun drept .
Fata de acest gen de aparari, Curtea de la Strasbourg s-a pronuntat in 18 decembrie 1984, in cauza Sporrong si Lonnroth c. Suediei, apreciind ca si in situatia in care proprietarii nu au fost niciodata ``privati de proprietatea lor" in mod formal: ei au putut sa utilizeze bunurile, sa le vanda, doneze, ipotecheze, ori sa dispuna de ele prin testament, Curtea trebuie sa analizeze daca s-a mentinut un "echilibru just" intre cerintele de interes general ale comunitatii si cerintele de protectie a drepturilor fundamentale ale individului.
Daca masurile adoptate au creat o situatie care a prejudiciat echilibrul just ce trebuie mentinut intre protectia drepturilor de proprietate si cerintele de interes general. [...] in viziunea Curtii, nu este necesar, in acest stadiu, sa se verifice daca reclamantii au suferit intr-adevar un prejudiciu (a se vedea, mutatis mutandis, hotararea Sunday Times, par. 27): este chiar situatia lor juridica cea care a dus la incalcarea echilibrului."
Prin urmare, aplicand rationamentul Curtii din speta dedusa judecatii, se observa ca, desi dreptul a ramas in patrimoniul reclamantilor, acesta a fost golit de substanta, iar tocmai aceasta situatie este sanctionata de Curte .
Indiferent de sfera prerogativelor ce le-au mai ramas reclamantilor din dreptul lor de proprietate, instanta va trebui sa repare prejudiciul produs prin negarea celorlalte. Altfel, s-ar ajunge in situatia in care o astfel de conduita indoielnica a autoritatilor ar ramane nesanctionata, iar drepturile resortisantilor nascute din Conventie ar deveni iluzorii.
In acest context, potrivit jurisprudentei CEDO, atingerea substantei dreptului de proprietate, echivalenta cu exproprierea de fapt, poate interveni nu numai in prezenta unei deposedari efective si materiale de bun, ci si atunci cand, fara a fi atinsa posesia, prin declararea sa de utilitate publica i se creeaza un regim juridic caracterizat prin provizorat juridic, precaritate juridica, situatie improprie dezvoltarii unui plan investitional real si aplicabil concret in legatura cu acel bun.
Mentinand argumentul a contrario al primei instante, instanta de apel ajunge la concluzia eronata ca numai in cazul unei deposedari de bun, in sensul material al termenului, s-ar putea retine o atingere a substantei dreptului de proprietate, in timp ce starea de incertitudine asupra situatiei juridice a bunurilor, indusa prin declaratia de utilitate publica, nu ar indreptati la despagubiri pe reclamanti.
Din rationamentul instantei de apel rezulta ca aceasta interpreteaza in mod eronat notiunea de ``expropriere de fapt".
Cu toate ca au invocat in fata primei instante incalcarea Protocolului nr. 1 la Conventie si au reclamat existenta unei exproprieri de fapt a terenului, instanta nu a luat in considerare aceste aspecte, ci a analizat doar, extrem de sumar, daca in speta se indeplinesc sau nu conditiile raspunderii civile delictuale, in temeiul art. 998 si 999 C.civ.
Declararea utilitatii publice, neurmata de etapa exproprierii propriu-zise echivaleaza cu o expropriere de fapt, conform principiilor ce au rezultat din jurisprudenta CEDO.
Speta prezinta toate caracteristicile unei exproprieri de fapt, astfel cum Curtea a stabilit in nenumarate cauze pe care le-a solutionat.
Jurisprudenta Curtii a subliniat constant ca o privare de un bun nu reprezinta o incalcare a dreptului de proprietate daca cumulativ: aceasta masura este prevazuta de lege, este justificata de o cauza de utilitate publica, este dublata de o indemnizatie corespunzatoare a titularului dreptului, este conforma cu principiile generale ale dreptului international, este proportionala cu scopul urmarit.
Curtea a statuat ca o privare de proprietate in sensul dispozitiilor din Conventie si din Protocolul nr. 1 se poate produce si fara o preluare efectiva si definitiva a unui bun din patrimoniul unei persoane, ci doar prin limitarea prerogativelor reale de folosire si de dispunere de acest bun.
Instanta ar fi trebuit sa ia act de ingerinta reclamata si sa verifice daca este legala, proportionala si conforma nu doar ordinii juridice interne, ci si celei conventionale, cu atat mai mult cu cat ``calificarea unei masuri luate de autoritatile nationale ca fiind o privare de proprietate se apreciaza nu numai in raport cu dispozitiile legale interne in vigoare, ci si in raport de efectul real pe care acea masura il produce cu privire la dreptul de proprietate al celui interesat. Pe aceasta baza, Curtea a stabilit ca sunt situatii in care privarea unui bun poate fi asimilata unei exproprieri de fapt ."
In legatura cu conditiile a caror indeplinire trebuie verificata intr-un astfel de litigiu, recurentii arata urmatoarele:
1. ``Masura sa fie prevazuta de lege"
La nivel de principiu, o expropriere pentru cauza de utilitate publica este legala, procedura fiind expusa in cuprinsul Legii nr. 33/1994 care a stat la baza adoptarii Legii nr. 170/2008 prin care s-a declarat utilitatea publica a terenului in cauza.
Cerinta legalitatii masurii nu se analizeaza doar prin raportare la momentul luarii masurii, astfel ca apelantii nu reclama decizia statului de a expropria parcela de 4600 mp, ci faptul ca statul, prin autoritatile sale, din 2008 si pana in prezent a ramas in pasivitate si a creat o stare de incertitudine, nerespectand principiul securitatii juridice, precum si nici obligatiile pozitive ce ii revin din continutul Conventiei. Apelantii nu s-au opus in vreun fel deciziei de a fi expropriati de bunul lor, tot ceea ce au pretins, insa, a fost ca masura luata sa de desfasoare cu respectarea legii si drepturilor lor si sa se produca intr-un termen rezonabil si cu acordarea unei juste si prealabile despagubiri .
In acest caz, in mod eronat retine instanta de apel ca nu se poate vorbi despre vreo ingerinta in drepturile apelantilor, desi, dincolo de posibilitatea legala de a expropria, faptul de a ramane in pasivitate, fara a mai lua vreo masura pe o perioada atat de lunga de timp este de natura a conduce la golirea de continut a dreptului de proprietate .
Conform jurisprudentei CEDO, in absenta unui act oficial de transfer de proprietate, Curtea considera ca situatia reclamantului nu poate fi considerata drept "previzibil" si nici ca s-ar indeplini cerinta de "securitate juridica" (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea, citata anterior, AAA� 39), astfel ca ingerinta nu este compatibila cu principiul legalitatii si, prin urmare, se incalca dreptul de respectarea bunurilor sale. Aceasta concluzie scuteste Curtea de a stabili daca un echilibru corect a fost mentinut intre cerintele interesului general al comunitatii si cerintele de protectie a drepturilor individuale.
Se constata ca ingerinta litigioasa nu este compatibila cu principiul legalitatii, reclamantilor fiindu-le incalcat dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atat de normele legale interne invocate, cat si de cele conventionale, incalcare ce impune acordarea unei reparatii (in una dintre modalitatile pretinse de parti, in conditiile prevazute de lege) de natura sa respecte principiul proportionalitatii.
Chiar daca, astfel cum insasi partile au indicat, preluarea bunului lor se constituie, in raport de datele spetei sus analizate, intr-o ``expropriere de fapt", notiune neconsacrata in dreptul intern, cadrul legal evocat de parti si normele conventionale ce impun exigenta legalitatii unei asemenea masuri si a proportionalitatii sale, necesita acordarea unei despagubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului".
Mai mult, raportat la legalitatea ingerintei, nici chiar dupa ce Inalta Curte de Casatie si Justitie a obligat Ministerul Mediului sa procedeze de indata, fara intarziere la expropriere, acesta nu a declansat nicio operatiune in acest sens, pana in cursul lunii iulie anul 2015.
Prin urmare, aparitia hotararii I.C.C.J. demonstreaza ca fapta Ministerului Mediului de a nu declansa de indata, dupa declaratia de utilitate publica, procedura de expropriere este nejustificata si culpabila, iar acest aspect a devenit incontestabil din punct de vedere juridic. Instanta suprema a considerat, cu autoritate de lucru judecat, care, sub aspectul pozitiv al efectelor acesteia, poate fi folosita impotriva celor din procesul respectiv chiar si de cei care nu au participat la proces, ca Ministerul Mediului se face vinovat de neaplicarea legii.
2. ``Masura sa fie justificata de o cauza de utilitate publica"
In acest sens, in cuprinsul actului de declarare a utilitatii publice se prevede doar ca masura este luata prin derogare de la dispozitiile art. 5 din Legea nr. 33/1994 si ca terenurile apartinand zonei cunoscute sub numele de Parcul B. se declara de utilitate publica, in vederea amenajarii.
Or, scopul urmarit printr-o astfel de declaratie nu este suficient definit si justificat, avand in vedere ca autoritatile publice ale Mun. Bucuresti au amenajat deja o suprafata de aprox. 2,8 ha, cunoscuta sub numele de Parcul Bordei, iar terenul subscrisilor in suprafata de 4600 m.p. nu mai este necesar in vederea indeplinirii interesului public al amenajarii unui parc. Cu toate acestea, legiuitorul nu prezinta si scopul real pentru care doreste exproprierea acestui teren, dat fiind ca obiectivul fixat, respectiv acela de a amenaja un parc s-a realizat deja.
Bineinteles ca ratiunile invocate de Legiuitor, astfel cum rezulta din expunerea de motive al Legii nr. 170/2008, precum si din avizele oferite acestei legi, dar si chiar din stenogramele dezbaterilor ce au avut loc in Parlament la adoptarea acestei legi, ar fi legate de protejarea mediului si de necesitatea protejarii dreptului la un mediu sanatos. Daca interesul public a primat in aceasta speta si dreptul la un mediu de viata sanatos surclaseaza dreptul la proprietate privata al apelantilor, de ce timp de 7 ani de zile autoritatile nu au mai intreprins nicio masura pentru a amenaja o zona verde pe terenul de 4.600 mp al reclamantilor.
3.``Masura sa fie conforma cu principiile generale ale dreptului international"
Raportat la situatia din speta, este important de a determina daca situatia incriminata nu este echivalenta unei exproprieri de fapt, provenind din diminuarea disponibilitatii bunurilor in cauza. Acestea rezulta din limitarile aduse dreptului de proprietate, devenit precar, cat si din consecintele acestora asupra valorii imobilelor.
Intr-o asemenea situatie, prejudiciul reclamantilor este neindoielnic, rezultand tocmai din incertitudinea produsa de autoritati in legatura cu terenul in cauza ce a condus la imposibilitatea exercitarii dreptului de proprietate prin toate atributele sale.
4. ``Masura sa fie dublata de o indemnizatie corespunzatoare a titularului dreptului"
In prezenta cauza, reclamantii au fost obligati, prin refuzul autoritatilor de a expropria terenurile si sa le plateasca despagubiri sa accepte utilizarea publica a bunurilor lor. Masurile adoptate au redus semnificativ, in practica, exercitarea efectiva a dreptului la proprietate (Sporrong si Lonnroth c. Suediei, Skibiriscy v. Polonia).
Autoritatile competente nu au luat niciun fel de masura pentru a continua procedura exproprierii, alegand sa lase terenul afectat de o cauza de utilitate publica si sa nu mai efectueze vreun demers. O astfel de conduita a produs un prejudiciu semnificativ reclamantilor care si-au vazut dreptul de proprietate pus sub semnul intrebarii, cu atat mai mult cu cat nu au primit niciun fel de indemnizatie care sa compenseze prejudiciul produs.
Este adevarat ca dispozitiile Legii nr. 33/1994 de la momentul adoptarii Legii nr. 170/2008 nu obligau autoritatile insarcinate cu efectuarea procedurii de expropriere sa actioneze intr-un termen determinat, dar dincolo de orice prevedere legala, simplul fapt ca expropriatorul a ramas in pasivitate mai mult de 7 ani denota o rea-credinta din partea acestuia, caruia cu siguranta ii profita aceasta situatie, nefiind obligat la plata indemnizatiei de expropriere .
Nici conditia acordarii indemnizatiei nu a fost indeplinita, masura luata de autoritati cu privire la terenul in cauza asemanandu-se si din acest punct de vedere cu o expropriere de fapt .
5.``Limitarea sa fie proportionala cu scopul urmarit."
In prezenta speta nu se poate vorbi nici despre respectarea echilibrului just intre cerintele de interes general si cele de protectie a drepturilor fundamentale ale individului. In situatia de fata, pentru a satisface un interes general (cu toate ca din actul de declarare a utilitatii publice nu rezulta care ar fi interesul general), proprietarii au pierdut dreptul de a dispune efectiv de teren, fara vreo contraprestatie din partea autoritatilor nationale. Oricare ar fi scopul ingerintei, in mod obligatoriu, aceasta trebuie urmata de o indemnizatie justa, pentru a restabili echilibrul intre interesul public si cel privat al proprietarilor.
Prin urmare, avand in vedere aceste considerente, reclamantii solicita modificarea deciziei civile nr. 534A/2015 in sensul admiterii cererii de chemare in judecata astfel cu a fost precizata si obligarea paratei Ministerul Mediului si Schimbarilor Climatice, pentru fapta de a nu aplica dispozitiile Legii nr. 170/2008 in termen rezonabil, fapta ce a creat o atingere substantei dreptului de proprietate, la plata urmatoarelor sume:
- 18.651.067 lei (echivalent 4.199.934 euro, reprezentand perioada cuprinsa intre 20.10.2008 (intrarea in vigoare a Legii nr. 170/2008) si 23.05.2012 (data raportului de expertiza care a determinat valoarea);
-14.877.410 lei (echivalent 3.350.542 euro, la cursul BNR de 4,4403, din data de 4.10.2013), reprezentand 257.734 euro/luna x 13 luni (din data de 23.05.2012 si pana la intrarea in vigoare a Legii nr. 229/2013, adica 18 iulie 2013 - fara luna iulie).
Analizand decizia recurata prin prisma criticilor formulate, Inalta Curte retine ca recursul este nefondat pentru considerentele urmatoare:
Primul motiv de recurs este cel prevazut de art.304 pct.7 C.proc.civ. Din aceasta perspectiva recurentii sustin, intr-o prima teza, ca hotararea instantei de apel este nemotivata sub aspectul exproprierii de fapt, in sensul ca, desi contesta calificarea in acest sens a respectivei situatii generatoare de consecinte juridice, instanta nu construieste un rationament propriu pentru a explica faptul pozitiv ce poate fi retinut, in acord insa cu jurisprudenta CEDO.
Inalta Curte apreciaza, contrar sustinerilor recurentilor, ca hotararea este motivata in ceea ce priveste punctul de vedere imbratisat de instanta de apel care a apreciat, in esenta, ca prin declaratia de utilitate publica nu a fost afectata substanta dreptului de proprietate si nu a operat o expropriere de fapt si nici nu s-a conferit un regim juridic precar imobilului in conditiile in care exproprierea de fapt priveste doar intelesul de deposedare a proprietarului de bun si nu de regim juridic precar. Cum jurisprudenta CEDO a fost invocata numai cu privire la situatia exproprierilor de fapt iar instanta de apel nu a considerat ca, in cauza dedusa judecatii, exista o expropriere de fapt, se justifica din aceasta perspectiva neanalizarea respectivei jurisprudente.
Se invoca, in aplicarea aceluiasi motiv de recurs, o motivare contradictorie sub aspectul existentei prejudiciului, in sensul ca hotararea nu este clara, concisa si concreta, avandu-se in vedere faptul ca, initial, instanta a stabilit ca nu exista prejudiciu iar ulterior a afirmat ca exista, dar nu a fost evaluat corespunzator.
Inalta Curte considera ca nu poate fi identificata o atare contradictie a considerentelor intrucat instanta nu a negat posibilitatea existentei unui prejudiciu, cum eronat apreciaza recurentii, ci a contestat forma in care acesta este solicitat. In acest sens, instanta de apel a afirmat, fara echivoc, ca ``nu se poate retine existenta prejudiciului asa cum a fost calculat si pretins pentru ca nu exista raportul de cauzalitate intre fapta de inactiune si prejudiciul astfel cum a fost calculat si pretins``, precum si ca ``ar putea exista prejudiciu, dar nu cel cerut de apelanti, respectiv cel care ar fi rezultat din folosirea despagubirilor``. Prin urmare, instanta de apel este consecventa in a aprecia ca prejudiciul, astfel cum a fost solicitat, nu se afla in legatura de cauzalitate cu fapta ilicita pretinsa de reclamant constand in inactiunea autoritatii administrative, fara a nega posibilitatea existentei unui prejudiciu de o alta natura .
In ceea ce priveste criticile subsumate dispozitiilor art.304 pct.9 C.proc.civ., se sustine ca instanta de apel a interpretat si aplicat gresit mai multe dispozitii legale incidente in cauza.
Prima dispozitie legala indicata este cea a art.2 din Legea nr.170/2008, considerata a fi fost gresit aplicata sub doua aspecte: cel al identitatii persoanei care a savarsit fapta ilicita, respectiv cel al confuziei dintre declaratia de utilitate publica si transferul dreptului de proprietate .
Textul de lege mentionat dispune: ``(1) Statul roman, prin Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile, care este expropriator, va indeplini toate formalitatile in vederea exproprierii terenului prevazut la art. 1. (2) Transferul terenului din proprietate privata in proprietatea publica a statului si in administrarea expropriatorului opereaza de drept la data platii despagubirilor pentru expropriere, stabilita conform legii``.
In acest sens recurentii arata ca, astfel cum rezulta din cele statuate de ICCJ prin decizia nr.1877/2014, fapta ilicita generatoare de prejudicii a fost a Ministerului Mediului, desemnat de lege expropriator, nu a Statului Roman .
Chiar daca instanta de apel a apreciat ca expropriator este statul, Inalta Curte retine ca aceasta a analizat cele pretinse de reclamanti considerand ca inactiunea statului prin minister nu putea determina prejudiciul pretins de reclamanti. Prin urmare este evident ca inactiunea ministerului, imputata ca fapta ilicita de catre reclamanti, este cea care a fost analizata ca izvor al pretinsului prejudiciu.
De asemenea s-a afirmat ca instanta a confundat declararea utilitatii publice cu trecerea unui bun in domeniul public, atunci cand a apreciat ca, din coroborarea art. 1 cu art. 2 alin (2) din Legea nr. 170/2008, rezulta ca utilitatea publica a terenului expropriat devine efectiva la momentul la care terenul este transferat din proprietatea privata in proprietatea publica . Intr-adevar, instanta de apel a sustinut ca numai dupa acest moment un bun este de utilitate publica, in sensul de satisfacere a interesului publicului, astfel ca nu se poate retine afectarea substantei dreptului de proprietate si nici nu poate retine ca prin declararea de utilitate publica a terenului s-ar fi produs un regim juridic precar asupra imobilului, pentru ca dobandirea caracterului de bun public apare numai in momentul in care bunul a fost supus regimului juridic de proprietate publica.
Nu poate fi retinuta concluzia recurentilor intrucat instanta de apel a utilizat acest argument atunci cand a subliniat faptul ca afectarea substantei dreptului de proprietate nu intervine prin simpla declarare a utilitatii bunului ci la momentul la care utilitatea devine efectiva, respectiv la momentul transferului dreptului de proprietate .
Aceasta asertiune nu neaga operatiunea de declarare a utilitatii ci apreciaza doar efectul pe care declaratia il are cu privire la exercitarea dreptului de proprietate al reclamantilor, concluzionand ca nu le afecteaza exercitiul acestui drept . Or recurentii, desi vorbesc de efectele declaratiei, nu ofera niciun contraargument care sa arate in ce modalitate concreta le-a fost afectat acest drept pentru a demonstra nelegalitatea respectivei aprecieri a instantei (spre exemplu, nu au dovedit, cum a retinut instanta de fond, ca au intreprins demersuri pentru obtinerea unei autorizatii de constructie).
O alta institutie legala interpretata si aplicata gresit ar fi, potrivit recurentilor, aceea a raspunderii civile delictuale reglementata de dispozitiile art.998 - 999 C.civ., acestia reprosand instantei ca s-ar fi limitat la analiza conditiilor specifice acestui tip de raspundere reglementate in dreptul comun, inlaturand de la aplicare normele speciale dezvoltate pe cale jurisprudentiala ale exproprierii de fapt .
Dupa cum s-a aratat anterior, din considerentele sentintei de fond, validate in apel, rezulta cu claritate ca instantele au inlaturat, ca neaplicabila in cauza, exproprierea de fapt, atunci cand au apreciat ca vizeaza o situatie de pierdere a posesiei bunului si nu de regim juridic precar, concluzionand ca nu se poate pune problema nici a unei exproprieri de fapt si nici a unui regim juridic precar. De aceea s-au considerat investite cu analiza conditiilor raspunderii civile delictuale, dat fiind ca daunele interese au fost solicitate in considerarea unei fapte ilicite constand in inactiunea autoritatii, savarsita cu vinovatie.
Reclamantii nu au contestat prin motivele de apel o astfel de analiza, sustinand in recurs insa ca, prin rationamentul juridic utilizat, instanta de apel a inlaturat o norma speciala in favoarea uneia generale, desi mecanismul de stabilire a prejudiciului este similar.
Din acest motiv, instanta de recurs nu va retine gresita aplicare a dispozitiilor art.998 - 999 C.civ. in cazul dedus judecatii, recurentii insisi afirmand ca norma generala nu este inlaturata cu totul de la aplicabilitate, ci vine in completarea normei speciale, a carei incidenta, insa, instanta nu a putut-o constata.
In fine, se invoca faptul ca instanta a interpretat si aplicat gresit notiunea de expropriere de fapt . Din punctul de vedere al recurentilor, o expropriere de fapt, astfel cum a fost definita in jurisprudenta CEDO, nu presupune neaparat pierderea posesiei ci, pentru a califica o situatie ca incadrandu-se in aceasta categorie, se impune a se verifica daca dreptul ramas in patrimoniul reclamantilor nu a fost golit de substanta, reclamantii sustinand, in acest sens, ca, prin declaratia de utilitate publica, s-a creat un regim juridic caracterizat de provizorat, precaritate juridica, impropriu dezvoltarii unui plan investitional real si aplicabil in concret acelui bun.
Recurentii sustin ca, in speta dedusa judecatii, nu sunt indeplinite conditiile, statuate in jurisprudenta CEDO, in care privarea de bun nu reprezinta o incalcare a dreptului de proprietate, conduita autoritatii, solicitata a fi sanctionata de instanta, reprezentand o ingerinta in dreptul de proprietate al reclamantilor cu efectul unei exproprieri de fapt .
Inalta Curte retine ca, desi exproprierea de fapt nu este reglementata de o norma nationala de drept substantial, reprezinta o situatie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sanctionata ca atare de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in aplicarea dispozitiilor art.1 din Protocolul Aditional nr.1 la Conventie . Prin urmare, controlul de conventionalitate poate fi efectuat prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea .
Chiar daca nu a fost subsumata unei exproprieri de fapt, instantele de fond au analizat pretinsa incalcare a dreptului de proprietate al reclamantilor, concluzionand asupra inexistentei unei fapte ilicite a autoritatii administrative care sa fi condus la o astfel de ingerinta, precum si a lipsei dovezilor referitoare la limitarea exercitarii dreptului si a caracterului cert al unui presupus prejudiciu rezultat din respectiva ingerinta.
Recurentii critica o astfel de concluzie, sustinand ca au suportat o ingerinta care nu era prevazuta de lege. In acest sens, recurentii sustin ca declaratia de utilitate publica neurmata de faza administrativa a exproprierii propriu-zise au creat o stare de incertitudine juridica prin depasirea termenului rezonabil in care au fost privati de des
Hotarare judecatoreasca ulterioara pronuntarii unei decizii in recursul in interesul legii dar anterioara publicarii in Monitorul Oficial. Efecte. Pronuntaţă de: Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia civila nr. 4714 din 8 iulie 2008