Cauza Lupsa impotriva Romaniei

Institutie Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia)

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 30 din 17/01/2007

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, SECTIA A TREIA

Strasbourg
(Cererea nr. 10.337/04)


Aceasta hotarare va ramane definitiva in situatiile precizate in art. 44 � 2 din Conventie . Ea poate fi supusa unor modificari de forma .
In Cauza Lupsa impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Birsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecatori, si din domnul V. Berger, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 18 mai 2006,
a pronuntat urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:


PROCEDURA


1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 10.337/04) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean sarbo-muntenegrean, domnul Dorjel Lupsa (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 19 ianuarie 2004, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat prin doamnele E. Iordache si D. Dragomir, avocate din Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, doamna R. Rizoiu, apoi de doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 februarie 2005, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 41 din Regulamentul Curtii si art. 29 � 3 din Conventie, presedintele a hotarat ca cererea sa fie analizata cu prioritate si ca admisibilitatea si temeinicia cauzei sa fie analizate in acelasi timp .


IN FAPT
I. Circumstantele cauzei

4. Reclamantul s-a nascut in anul 1965 in Iugoslavia si in prezent locuieste in Belgrad.
5. In cursul anului 1989, reclamantul, cetatean iugoslav, a intrat si s-a stabilit in Romania. A locuit aici 14 ani si in 1993 a infiintat o societate comerciala a carei activitate principala era prajirea si comercializarea cafelei. De asemenea, a invatat limba romana si a trait marital cu o cetateana romana incepand din anul 1994.
6. La data de 2 octombrie 2002, partenera de viata a reclamantului, aflata in vizita in Iugoslavia, a nascut un copil. Cateva zile mai tarziu, reclamantul, partenera sa si nou-nascutul s-au intors in Romania.
7. La data de 6 august 2003, reclamantul, care se afla in strainatate, a intrat in Romania, fara vreo opozitie din partea politiei de frontiera. Cu toate acestea, a doua zi, agentii politiei de frontiera s-au prezentat la domiciliul sau si l-au insotit pana la granita.
8. Prin actiunea introdusa la data de 12 august 2003 in fata Curtii de Apel Bucuresti impotriva Autoritatii pentru straini si Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, avocata reclamantului a contestat masura de insotire pana la granita.
9. Aceasta a afirmat ca reclamantului nu i s-a prezentat niciun act care sa-l declare pe acesta indezirabil pe teritoriul romanesc. Ea a mai adaugat ca reclamantul traia din anul 1989 in Romania, ca participarea sa la revolta anticomunista din 1989 i-a adus o medalie, ca infiintase o societate comerciala, ca se ingrijea de familia sa si ca nu atentase in niciun fel la siguranta statului.
10. Singurul termen de judecata in fata Curtii de Apel Bucuresti a avut loc la data de 18 august 2003. Reprezentanta Autoritatii pentru straini i-a inmanat avocatei reclamantului copia unei ordonante a Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, emisa la data de 28 mai 2003, prin care, la cererea Serviciului Roman de Informatii si in baza Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor in Romania, reclamantul fusese declarat "persoana indezirabila" si i s-a interzis sederea in Romania pentru o perioada de 10 ani, pe motiv ca existau "indicii temeinice, conform carora el desfasura activitati de natura sa puna in pericol siguranta nationala". Ultimul paragraf al ordonantei Parchetului mentiona ca aceasta trebuie comunicata reclamantului si pusa in executare de catre Autoritatea pentru straini, in temeiul art. 81 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002.
11. Conform documentelor depuse la dosarul cauzei de catre reprezentanta Autoritatii pentru straini, Ministerul de Interne informase la data de 2 si 11 iunie 2003 Serviciul Roman de Informatii, Ministerul Afacerilor Externe si politia de frontiera despre faptul ca reclamantului i se interzisese sederea in tara.
12. Avocata reclamantului a cerut o amanare pentru a-i comunica reclamantului copia ordonantei Parchetului si pentru a-si preciza actiunea .
13. Desi reprezentanta Parchetului a sustinut aceasta cerere avand in vedere ca nu se dovedise faptul ca a fost respectata obligatia de comunicare catre reclamant a ordonantei Parchetului, curtea de apel a hotarat sa continue analizarea cauzei. Considerand ca probele administrate deja in dosar sunt suficiente, ea a respins si noua cerere de amanare a avocatei reclamantului in vederea administrarii probelor necesare in dovedirea actiunii sale.
14. Pe fond, curtea de apel a respins actiunea, motivandu-si decizia astfel:
"Curtea, analizand actele dosarului si sustinerile formulate, urmeaza sa respinga ca neintemeiata contestatia impotriva masurii de declarare ca indezirabil, dispusa prin ordonanta Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti si privind masura returnarii, retinand ca, in raport de prevederile art. 83 si 84 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, masura dispusa este temeinica si legala, in raport de conditiile prevazute de normele in materie.
Fata de motivarea actului administrativ contestat, se retine ca aceasta intruneste conditiile de fond si forma cerute de norma speciala, autorizarea prezentei unui strain pe teritoriul statului fiind atributul acestui stat, exercitat prin autoritatile competente, in limitele normelor in materie si cu respectarea proportionalitatii restrangerii unor drepturi fundamentale proportional cu situatia pe care a determinat-o, pe cale de consecinta si masura returnarii fiind corect dispusa.
Se sustine ca masura dispusa prin Ordonanta Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti din 28.05.2003 a fost comunicata Ministerului Afacerilor Externe si Serviciului Roman de Informatii la data de 11.06.2003, iar Inspectoratului General al Politiei de Frontiera la data de 2.06.2003, iar la pct. 3 din dispozitivul ordonantei de declarare ca indezirabil s-a mentionat ca acesta se aduce la cunostinta strainului si se pune in executare de catre Autoritatea pentru straini, in conditiile art. 81 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, in preambulul actului fiind mentionate datele privind pasaportul strainului, ca si resedinta acestuia.
Prin urmare, Curtea urmeaza sa respinga ca neintemeiata contestatia reclamantului, formulata impotriva ordonantei Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, pe toate capetele de cerere ."
15. In temeiul art. 85 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, aceasta hotarare a ramas definitiva.
16. Ulterior, in cursul anilor 2003 si 2004, partenera de viata a reclamantului, care nu vorbeste limba sarba, si fiul lor, care are dubla cetatenie romana si sarbo-muntenegreana, s-au deplasat in Serbia-Muntenegru de mai multe ori, in sejururi ce au durat de la cateva zile pana la cateva luni.

II. Dreptul si practica interna pertinente

A. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor in Romania, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 955 din data de 27 decembrie 2002
ARTICOLUL 81
"(1) Aducerea la cunostinta strainului a dispozitiei de parasire a teritoriului Romaniei se realizeaza de catre Autoritatea pentru straini ori de formatiunile sale teritoriale.
(2) Dispozitia de parasire a teritoriului se redacteaza in doua exemplare, in limba romana si intr-o limba de circulatie internationala.
(3) Atunci cand strainul este prezent, un exemplar al dispozitiei de parasire a teritoriului se inmaneaza acestuia, sub semnatura (...).
(4) Daca strainul nu este prezent, comunicarea se realizeaza astfel:
a) prin posta, cu confirmare de primire, la adresa la care strainul a declarat ca locuieste;
b) prin afisare la sediul Autoritatii pentru straini si al formatiunii teritoriale, in cazul in care nu se cunoaste adresa la care locuieste strainul."
ARTICOLUL 83
"(1) Declararea ca indezirabil constituie o masura administrativa de autoritate, dispusa impotriva unui strain care a desfasurat, desfasoara ori exista indicii temeinice ca intentioneaza sa desfasoare activitati de natura sa puna in pericol siguranta nationala sau ordinea publica.
(2) Masura prevazuta la alin. (1) se dispune de catre procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, la propunerea Autoritatii pentru straini sau a altor institutii cu competente in domeniul ordinii publice si sigurantei nationale care detin date sau indicii temeinice in sensul celor prevazute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunta, prin ordonanta motivata, in termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate in conditiile alin. (2) si, in cazul aprobarii acesteia, transmite ordonanta de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru straini pentru a fi pusa in executare . Atunci cand declararea strainului ca indezirabil se intemeiaza pe ratiuni de siguranta nationala, in continutul ordonantei nu vor fi mentionate motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de sedere al strainului inceteaza de drept de la data emiterii ordonantei de declarare ca indezirabil.
(5) Perioada pentru care un strain poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani (...)."
ARTICOLUL 84
"(1) Ordonanta de declarare ca indezirabil se aduce la cunostinta strainului de catre Autoritatea pentru straini, in conditiile prevazute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor si informatiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru ratiuni de siguranta nationala se poate face numai in conditiile stabilite si catre destinatarii in mod expres prevazuti de actele normative care reglementeaza regimul activitatilor referitoare la siguranta nationala si protejarea informatiilor clasificate. Asemenea date si informatii nu pot fi, sub nicio forma, direct sau indirect, aduse la cunostinta strainului declarat indezirabil."
ARTICOLUL 85
"(1) Ordonanta de declarare ca indezirabil poate fi atacata de strainul impotriva caruia a fost dispusa, in termen de 5 zile lucratoare de la data comunicarii, la Curtea de Apel Bucuresti. Sentinta instantei este definitiva si irevocabila.
(2) Exercitarea caii de atac prevazute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonantei de declarare ca indezirabil a strainului (...)."

B. Decizia Curtii Constitutionale nr. 342 din 16 septembrie 2003
17. Intr-o cauza similara cu cea a reclamantului, Curtea Constitutionala s-a pronuntat asupra compatibilitatii art. 84 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile constitutionale de nediscriminare, cu dreptul de acces la justitie si cu dreptul la un proces echitabil. Exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicata de catre un strain in cadrul contestatiei ordonantei Parchetului prin care a fost declarat indezirabil pe motivul ca "existau indicii temeinice conform carora el desfasura activitati de natura sa puna in pericol siguranta nationala".
18. Curtea Constitutionala a apreciat ca articolul citat mai sus respecta Constitutia si Conventia, din urmatoarele considerente:
In cauza de fata situatia strainilor declarati indezirabili in scopul apararii sigurantei nationale si protejarii informatiilor clasificate este diferita de cea a celorlalti cetateni straini, ceea ce poate determina legiuitorul sa stabileasca drepturi diferite pentru aceste doua categorii de cetateni straini, fara ca prin aceasta sa se incalce principiul egalitatii. Diferenta reala, care rezulta din cele doua situatii, justifica existenta unor reguli distincte.
Totodata Curtea constata ca interdictia stabilita de legiuitor pentru cetatenii straini declarati indezirabili, de a nu li se aduce la cunostinta datele si informatiile pe baza carora s-a luat o astfel de decizie, este in concordanta cu dispozitiile constitutionale ale art. 31 alin. (3), potrivit carora "Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze [...] siguranta nationala".
Dispozitiile art. 84 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 nu incalca principiul accesului liber la justitie, consacrat de art. 21 din Constitutie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), impotriva masurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisa calea actiunii in justitie.
Curtea nu poate retine nici incalcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din Constitutie referitor la independenta judecatorilor, deoarece acestia trebuie sa respecte legea care da prioritate intereselor privind siguranta nationala a Romaniei. Instanta urmeaza sa solutioneze contestatia in conformitate cu prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul strainilor in Romania, verificand legalitatea si temeinicia ordonantei in conditiile si in limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse in Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 6 pct. 1), precum si la cele ale Declaratiei Universale a Drepturilor Omului (art. 9 si 10), invocate in motivarea exceptiei, Curtea retine ca textul legal criticat nu opreste partile interesate de a apela la instantele judecatoresti, de a fi aparate si de a se prevala de toate garantiile procesuale care conditioneaza intr-o societate democratica procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotararea din 5 octombrie 2000, pronuntata in Cauza Maaouia impotriva Frantei) ca "deciziile privind intrarea, sederea si expulzarea strainilor nu privesc drepturile si obligatiile civile ale reclamantului si nici acuzatii de natura penala, in sensul art. 6 pct. 1 din Conventie . In consecinta, art. 6 pct. 1 nu este aplicabil cauzei".


IN DREPT


I. Asupra pretinsei incalcari a art. 8 din Conventie
19. Reclamantul pretinde ca masura de expulzare, precum si interdictia de sedere dispuse impotriva sa ii incalca dreptul la respectarea vietii private si de familie, garantat prin art. 8 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora."

A. Asupra admisibilitatii
20. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 paragraful 3 din Conventie . Ea releva, de asemenea, ca acest capat de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, el trebuie declarat admisibil.

B. Pe fond
1. Asupra existentei unei ingerinte
21. Guvernul nu contesta existenta unei vieti private si de familie a reclamantului in Romania inaintea expulzarii sale, insa sustine ca aceasta masura, precum si interdictia de sedere nu au constituit o ingerinta in viata sa privata si de familie . In acest sens, el arata ca reclamantul nu avea un drept de sedere permanenta in Romania, ci sedea aici in baza unei vize de afaceri prelungite periodic. Mai mult, el subliniaza ca dupa expulzarea reclamantului partenera sa si copilul lor s-au deplasat de mai multe ori in Serbia fara a intampina probleme speciale si ca au stat acolo mai multe luni. Prin urmare, Guvernul considera ca viata de familie a reclamantului nu a fost intrerupta.
22. Reclamantul arata ca din anul 1989 si pana in anul 2003 viata sa privata, de familie si profesionala s-a desfasurat in Romania. El adauga ca, in ciuda vizitelor partenerei sale si ale copilului lor, viata lor privata si de familie a fost afectata iremediabil prin masura de expulzare.
23. De asemenea, el neaga posibilitatea ca partenera sa si copilul lor sa se stabileasca in Serbia-Muntenegru, deoarece aceasta nu vorbeste limba sarba, ceea ce ingreuneaza foarte mult adaptarea culturala si sociala in aceasta tara. Mai mult, el afirma ca in urma expulzarii sale, societatea comerciala pe care o infiintase in Romania, prin care acestia se intretineau, a fost nevoita sa-si inceteze activitatea si ca, de atunci incoace, ei nu au mai dispus de resurse suficiente pentru a-si asigura un nivel de viata decent in Serbia-Muntenegru.
24. Curtea observa in primul rand ca realitatea unei vieti private si de familie a reclamantului in Romania inaintea expulzarii sale nu a fost contestata.
25. Curtea reaminteste apoi faptul ca Conventia nu garanteaza, ca atare, niciun drept pentru un strain de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite tari . Totusi, expulzarea unei persoane dintr-o tara in care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerinta in dreptul la respectarea vietii de familie, asa cum este el protejat de art. 8 � 1 din Conventie (Cauza Boultif impotriva Elvetiei, nr. 54273/00, � 39, CEDO 2001-IX).
26. In cauza de fata, Curtea releva faptul ca reclamantul, ajuns in Romania in 1989, a locuit aici in mod legal, a invatat limba romana, a infiintat o societate comerciala si si-a intemeiat o familie cu o cetateana romana. Din aceasta uniune a rezultat un copil cu dubla cetatenie, romana si sarbo-muntenegreana.
27. Integrarea reclamantului in societatea romaneasca si caracterul efectiv al vietii sale de familie fiind incontestabile, Curtea considera ca expulzarea sa si interdictia de a intra pe teritoriul roman au pus capat acestei integrari si au generat o bulversare radicala in viata sa privata si de familie, pe care vizitele regulate ale partenerei sale si ale copilului lor nu au putut-o remedia. Drept care, Curtea considera ca a avut loc o ingerinta in viata privata si de familie a reclamantului.
2. Asupra justificarii ingerintei
28. Aceasta ingerinta incalca Conventia daca nu respecta cerintele paragrafului 2 al art. 8. Asadar, trebuie analizat daca ea era "prevazuta de lege", daca urmarea unul sau mai multe scopuri legitime, in sensul paragrafului respectiv, si daca era "necesara intr-o societate democratica".
29. Guvernul sustine ca masura litigioasa respecta criteriile paragrafului 2 al art. 8. El arata ca aceasta masura era prevazuta de lege, si anume de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, si ca respecta, prin urmare, conditia de accesibilitate. In ceea ce priveste criteriul de previzibilitate, Guvernul considera ca a fost si el respectat, din moment ce art. 83 din ordonanta mai sus mentionata prevedea ca interdictia teritoriala nu poate fi dispusa decat in cazurile strict enumerate, si anume daca un strain a desfasurat, desfasoara sau are intentia de a desfasura activitati de natura sa puna in pericol siguranta nationala sau ordinea publica.
30. In fine, Guvernul afirma ca masura litigioasa urmarea un scop legitim, si anume apararea sigurantei nationale, ca aceasta era necesara intr-o societate democratica din moment ce se justifica printr-o necesitate sociala imperioasa si ca era proportionala cu scopul legitim urmarit. Pentru a conchide asupra proportionalitatii ingerintei, Guvernul subliniaza ca trebuie luate in calcul, pe de o parte, gravitatea faptelor de care era banuit reclamantul si, pe de alta parte, faptul ca partenera sa si copilul lor sunt liberi sa-l viziteze si, eventual, sa se stabileasca in Serbia-Muntenegru.
31. Reclamantul arata ca Guvernul nu i-a comunicat niciodata faptele ce i se reprosau si ca nicio alta procedura penala nu a fost inceputa impotriva sa, nici in Romania si nici in Serbia-Muntenegru. Prin urmare, el considera ca masura a carei victima a fost era complet arbitrara.
32. Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa constanta, sintagma "prevazuta de lege" inseamna in primul rand ca masura incriminata trebuie sa aiba o baza in dreptul intern, insa se refera si la calitatea legii respective: ea impune ca aceasta sa fie accesibila persoanelor in cauza si sa aiba o formulare destul de exacta pentru a permite reclamantilor, care apeleaza, la nevoie, la consilieri, sa prevada, intr-o masura rezonabila in circumstantele cauzei, consecintele ce ar putea rezulta dintr-un anumit act.
33. Desigur, in contextul special al masurilor legate de siguranta nationala, cerinta de previzibilitate nu ar putea fi aceeasi ca in multe alte domenii (Cauza Leander impotriva Suediei, Hotararea din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 23, � 51).
34. Totusi, dreptul intern trebuie sa ofere protectie impotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Conventie . Atunci cand este vorba de chestiuni legate de drepturile fundamentale, daca puterea de apreciere acordata executivului nu ar cunoaste limite, legea ar putea sa incalce preeminenta dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societati democratice consacrate prin Conventie (Cauza Malone impotriva Regatului Unit, Hotararea din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 33, � 68). Intr-adevar, existenta unor garantii adecvate si suficiente impotriva abuzurilor, garantii printre care se numara mai ales cea a procedurilor de control eficient exercitat de catre puterea judiciara, este cu atat mai necesara cu cat, sub pretextul apararii democratiei, asemenea masuri risca sa o submineze, chiar sa o distruga (vezi, mutatis mutandis, Cauza Rotaru impotriva Romaniei [GC], nr. 28.341/95, �� 55, 59, CEDO 2000-V).
35. In cauza, Curtea constata ca art. 83 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 reprezinta textul legal ce a constituit fundamentul expulzarii si interdictiei sederii reclamantului. Ea conchide, asadar, ca masura litigioasa avea o baza in dreptul intern.
36. In ceea ce priveste accesibilitatea, Curtea observa ca ordonanta citata mai sus a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002. Prin urmare, Curtea considera ca acest text respecta criteriul accesibilitatii.
37. In ceea ce priveste previzibilitatea, Curtea reaminteste ca nivelul de precizie al legislatiei interne depinde intr-o mare masura de domeniul pe care se presupune ca il reglementeaza. Or, amenintarile la adresa sigurantei nationale difera in timp si ca natura, ceea ce le face greu identificabile dinainte (Cauza Al-Nashif impotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, � 121, 20 iunie 2002).
38. Totusi, nicio persoana care face obiectul unei masuri bazate pe aceste motive de siguranta nationala nu trebuie lipsita de garantii impotriva arbitrariului. In special, ea trebuie sa aiba posibilitatea de a cere controlul masurii litigioase de catre un organ independent si impartial, abilitat sa analizeze toate chestiunile de fapt si de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalitatii masurii si a sanctiona un eventual abuz al autoritatilor. In fata acestui organ de control, persoana respectiva trebuie sa beneficieze de o procedura contradictorie pentru a-si putea prezenta punctul de vedere si a respinge argumentele autoritatilor (Cauza Al-Nashif, citata mai sus, �� 123 si 124).
39. In cauza, Curtea observa ca, printr-o ordonanta a Parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul roman, i s-a interzis sederea pentru o perioada de 10 ani si a fost expulzat pe motiv ca Serviciul Roman de Informatii detinea "indicii temeinice ca desfasoara activitati de natura sa puna in pericol siguranta nationala".
40. Or, Curtea constata ca impotriva reclamantului nu s-a declansat nicio urmarire penala pentru faptul ca a participat la comiterea vreunei infractiuni in Romania sau intr-o alta tara. In afara de motivul general mentionat mai sus, autoritatile nu i-au oferit reclamantului nicio alta precizare. In plus, Curtea observa ca, incalcand dreptul intern, ordonanta prin care reclamantul a fost declarat indezirabil nu i-a fost comunicata decat dupa expulzarea sa.
41. Curtea acorda importanta faptului ca instanta, Curtea de Apel Bucuresti, s-a limitat la o analiza pur formala a ordonantei Parchetului. In acest sens, ea observa ca Parchetul nu i-a furnizat curtii de apel nicio precizare referitoare la faptele reprosate reclamantului si ca aceasta nu a mers dincolo de afirmatiile Parchetului pentru a verifica daca reclamantul reprezenta intr-adevar un pericol pentru siguranta nationala sau pentru ordinea publica.
42. Avand in vedere ca reclamantul nu s-a bucurat nici in fata autoritatilor administrative si nici in fata curtii de apel de nivelul minim de protectie impotriva arbitrariului autoritatilor, Curtea conchide ca ingerinta in viata sa privata si de familie nu era prevazuta de o "lege" care sa respecte cerintele Conventiei (vezi, mutatis mutandis, Cauza Al-Nashif, citata mai sus, � 128).
43. Avand in vedere aceasta constatare, Curtea apreciaza ca nu mai are rost sa continue analiza acestui capat de cerere al reclamantului pentru a cerceta daca ingerinta viza "un scop legitim" si era "necesara intr-o societate democratica".
44. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 8 din Conventie .

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 7

45. Reclamantul invoca incalcarea garantiilor procedurale in caz de expulzare. El invoca art. 1 din Protocolul nr. 7, care prevede urmatoarele:
"1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat in temeiul executarii unei hotarari luate conform legii si el trebuie sa poata:
a) sa prezinte motivele care pledeaza impotriva expulzarii sale;
b) sa ceara examinarea cazului sau; si
c) sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in fata autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre aceasta autoritate .
2. Un strain poate fi expulzat inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragraful 1a), b) si c) al acestui articol, atunci cand expulzarea este necesara in interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate nationala."

A. Asupra admisibilitatii
46. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 � 3 din Conventie . Mai mult, Curtea releva ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, el trebuie declarat admisibil.

B. Pe fond
47. Guvernul nu contesta aplicabilitatea in cauza a art. 1 din Protocolul nr. 7 si admite ca reclamantul a fost expulzat inainte de a beneficia de garantiile prevazute de acest articol .
48. Totusi, el considera ca motive de siguranta nationala au impus luarea unor masuri urgente. Drept care, apreciaza ca expulzarea reclamantului era justificata in sensul paragrafului 2 al art. 1.
49. Guvernul mai sustine ca reclamantul, desi a fost expulzat, a beneficiat de aceste garantii procedurale in fata unei instante judiciare. In acest sens, el arata ca reclamantul a fost reprezentat de avocata sa, care a putut arata in fata curtii de apel motivele ce militau impotriva expulzarii reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Cauza Mezghiche impotriva Frantei nr. 33438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).
50. Reclamantul reitereaza faptul ca nu a fost niciodata informat despre motivele ce au determinat expulzarea sa. Prin urmare, el apreciaza ca avocata sa s-a aflat in imposibilitatea de a-i asigura apararea in fata curtii de apel. El adauga ca ordonanta Parchetului nu i-a fost comunicata avocatei sale decat la data de 18 august 2003, in timpul unicului termen in fata curtii de apel care, pe deasupra, a respins orice cereri de amanare formulate de avocata sa.
51. Inca de la inceput, Curtea subliniaza ca in caz de expulzare, pe langa protectia ce li se ofera in special prin art. 3 si 8 coroborate cu art. 13 din Conventie, strainii beneficiaza de garantiile specifice prevazute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (vezi, mutatis mutandis, Cauza Al-Nashif, citata mai sus, � 132).
52. Mai mult, Curtea releva faptul ca garantiile mai sus mentionate nu se aplica decat strainilor ce locuiesc in mod legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol (cauzele Sejdovic si Sulejmanovic impotriva Italiei [dec.] nr. 57575/00, 14 martie 2002, si Sulejmanovic si Sultanovic impotriva Italiei [dec.] nr. 57574/00, 14 martie 2002).
53. In speta, Curtea observa ca nu s-a contestat faptul ca reclamantul locuia legal pe teritoriul romanesc in momentul expulzarii sale. Drept care, desi a fost expulzat de urgenta din motive de siguranta nationala, caz autorizat de paragraful 2 al art. 1, el avea dreptul sa invoce, dupa expulzarea sa, garantiile enuntate la paragraful 1 (vezi raportul explicativ ce insoteste Protocolul nr. 7).
54. Curtea subliniaza ca prima garantie acordata persoanelor vizate de acest articol prevede ca acestea nu pot fi expulzate decat "in temeiul executarii unei hotarari luate conform legii".
55. Cuvantul "lege" desemnand legea nationala, trimiterea la aceasta se refera, dupa exemplul tuturor prevederilor Conventiei, nu numai la existenta unei baze in dreptul intern, ci si la calitatea legii: el impune accesibilitatea si previzibilitatea acesteia, precum si o anumita protectie impotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Conventie (paragraful 34 de mai sus).
56. Curtea reitereaza constatarea facuta in analizarea capatului de cerere intemeiat pe art. 8 din Conventie, si anume ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, care a constituit baza legala pentru expulzarea reclamantului, nu i-a oferit garantii minime impotriva arbitrariului autoritatilor.
57. Prin urmare, desi expulzarea reclamantului a avut loc in executarea unei hotarari luate conform legii, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce aceasta lege nu raspunde cerintelor Conventiei.
58. In orice caz, Curtea apreciaza ca autoritatile interne au incalcat si garantiile de care ar fi trebuit sa se bucure reclamantul in virtutea paragrafului 1a) si b) al acestui articol .
59. In acest sens, Curtea observa, pe de o parte, ca autoritatile nu i-au oferit reclamantului nici cel mai mic indiciu referitor la faptele ce i se reprosau si, pe de alta parte, ca Parchetul nu i-a comunicat ordonanta data impotriva sa decat in ziua unicului termen avut in fata curtii de apel. Mai mult, Curtea noteaza ca instanta, curtea de apel, a respins orice cerere de amanare, impiedicand-o astfel pe avocata reclamantului sa studieze ordonanta mai sus mentionata si sa depuna la dosar probe in sprijinul contestatiei indreptate impotriva sa.
60. Reamintind ca orice prevedere a Conventiei sau a protocoalelor sale trebuie sa se interpreteze astfel incat sa garanteze drepturi concrete si efective, nu teoretice si iluzorii, Curtea considera, in lumina controlului pur formal efectuat de curtea de apel in cauza, ca reclamantul nu a putut cere in mod adecvat examinarea cazului sau prin prisma argumentelor ce militau impotriva expulzarii sale.
61. Asadar, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 � 1 din Conventie
62. Invocand art. 6 � 1 si art. 13 din Conventie, reclamantul se plange si de inechitatea procedurii in fata Curtii de Apel Bucuresti si de lipsa unei cai de atac impotriva Hotararii din 18 august 2003 a acestei instante.
63. Curtea reaminteste ca hotararile referitoare la expulzarea strainilor, cum ar fi sentinta mai sus mentionata in cauza, nu reprezinta o contestatie asupra drepturilor sau obligatiilor cu caracter civil si nici nu au legatura cu temeinicia unei acuzatii in materie penala, in sensul art. 6 � 1 din Conventie (Cauza Maaouia impotriva Frantei [GC] nr. 39652/98, � 40, CEDO 2000-X).
64. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 13 din Conventie, Curtea reaminteste ca nicio prevedere a Conventiei nu acorda dreptul la mai multe grade de jurisdictie in alte proceduri decat cele penale.
65. Prin urmare, Curtea apreciaza ca aceasta parte a cererii este incompatibila ratione materiae cu prevederile Conventiei si trebuie respinsa conform art. 35 �� 3 si 4 din Conventie .

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

66. Conform prevederilor art. 41 din Conventie:
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu
67. Invocand concluziile unei expertize contabile, reclamantul solicita cu titlu de prejudiciu material suma de 171.000 EUR pentru pierderile economice suferite de societatea sa comerciala de la expulzarea sa.
68. De asemenea, el solicita 100.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suportat din cauza expulzarii sale.
69. Guvernul contesta aceste pretentii, pe care le considera excesive. Mai mult, el sustine ca nu exista nicio legatura directa intre pretinsele incalcari si asa-zisele prejudicii materiale si morale pretinse.
70. Curtea releva inca de la inceput ca nu poate specula asupra evolutiei economice pe care ar fi putut-o avea societatea comerciala infiintata de reclamant daca acesta nu ar fi fost expulzat. Totusi, ea apreciaza ca expulzarea reclamantului a perturbat in mod obiectiv administrarea societatii sale, perturbari ale caror consecinte nu pot fi evaluate cu exactitate.
71. Mai mult, Curtea apreciaza ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza incalcarilor constatate.
72. Tinand cont de toate elementele ce se afla in posesia sa si statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, Curtea hotaraste sa acorde reclamantului 15.000 EUR, pentru toate prejudiciile suferite.

B. Cheltuieli de judecata
73. Reclamantul solicita rambursarea onorariilor avocatiale, precum si a diferitelor cheltuieli efectuate pentru a-si prezenta cererea in fata Curtii. Cu titlu justificativ, el prezinta o nota de onorariu in valoare de 6.500 EUR, intocmita pe numele avocatei sale.
74. Guvernul contesta suma solicitata, pe care o considera excesiva. Mai mult, el arata ca avocata reclamantului nu a precizat nici numarul de ore consacrate prezentarii cererii in fata Curtii si nici tariful orar practicat.
75. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil.
76. In cauza, Curtea apreciaza ca suma totala solicitata de reclamant cu titlu de onorarii avocatiale este excesiva.
77. Tinand cont de elementele aflate in posesia sa, precum si de jurisprudenta sa in materie, Curtea, statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, considera rezonabil sa acorde reclamantului suma de 3.000 EUR, pentru toate cheltuielile de judecata .

C. Dobanzi moratorii
78. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de pret marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.


PENTRU ACESTE MOTIVE,

C U R T E A,
IN UNANIMITATE:


1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 8 din Conventie si pe art. 1 din Protocolul nr. 7 si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 8 din Conventie;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa-i plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, conform art. 44 � 2 din Conventie, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu material si moral si 3.000 EUR (trei mii euro) drept cheltuieli de judecata, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de pret marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de satisfactie echitabila pentru surplus.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 8 iunie 2006, in aplicarea art. 77 �� 2 si 3 din Regulamentul Curtii.