Desfacere casatorie. Partaj bunuri comune

Prin sentinta civila nr.4024/17.09.2010, pronuntata de Judecatoria Buftea in dosarul nr.1112/94/2009, a fost admisa in parte actiunea formulata de reclamanta D.M. impotriva paratului D.N., a fost obligat paratul sa plateasca reclamantei 22.494,5 euro reprezentand dreptul acesteia de creanta asupra apartamentului compus din 3 camere situat in orasul Buftea, str.Rasaritului nr.61, bloc B, sc.B, ap.3, judetul Ilfov si s-a luat act de renuntarea reclamantei la partajul bunurilor mobile.

Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a retinut ca prin cererea de chemare in judecata s-a cerut partajul bunurilor comune dobandite de parti in timpul casatoriei ca urmare a desfacerii acesteia prin sentinta civila nr.5380/2008 a Judecatoriei Buftea. Casatoria partilor a fost incheiata la 30.07.1994, anterior casatoriei reclamanta intretinand cu paratul o relatie indelungata de concubinaj, inceputa in anul 1989, cand a inceput sa locuiasca cu acesta. Pana la divort, partile au dobandit un apartament si mai multe bunuri mobile.

La 13.11.2009, prima instanta a pronuntat o incheiere de admitere in principiu a actiunii formulate, prin care a constatat ca reclamanta are un drept de creanta asupra apartamentului, reprezentand 50% din valoarea acestuia, si ca partile au dobandit in timpul casatoriei in cote egale bunurile mobile existente in acest apartament. S-a dispus efectuarea unei expertize constructii pentru evaluarea apartamentului.

Pronuntand aceasta incheiere, prima instanta a retinut ca apartamentul in litigiu nu este detinut de parti nici in devalmasie, nici in cote parti, el fiind achizitionat inainte de incheierea casatoriei si in timpul concubinajului partilor, astfel ca reclamanta are un drept de creanta asupra acestuia constand in 50% din valoarea lui.

Cu referire la autoturisme, s-a aratat ca nu s-au depus acte de proprietate pentru acestea, motiv pentru care nu au putut fi retinute in masa partajabila.

Referitor la bijuteriile din aur, nici ele nu au putut fi incluse in masa partajabila, deoarece nu s-au administrat probe cu privire la existenta lor.

De asemenea, nu a fost retinut in masa partajabila garajul indicat de catre reclamanta, intrucat s-a aratat ca, fiind un bun imobil, proba existentei lui se poate face numai cu acte, ca si in cazul apartamentului.

Dreptul de creanta recunoscut reclamantei a fost argumentat si prin aceea ca s-a dovedit ca in timpul concubinajului dintre parti, reclamanta realiza venituri, fapt relatat de martorii audiati si dovedit cu acte - carnetul de munca .

Ulterior pronuntarii acestei incheieri, respectiv la termenul de judecata din 09.09.2010, reclamanta a solicitat sa se ia act de renuntarea ei la partajul bunurilor mobile.

Intinderea dreptului de creanta recunoscut reclamantei prin incheierea interlocutorie a fost determinat prin expertiza evaloatorie administrata la nivelul sumei de 22.494,5 euro.

Recursurile declarate de ambele parti impotriva acestei sentinte, calificate la data de 10.03.2011 ca fiind apeluri in raport de dispozitiile art.2821 Cod de procedura civila, au fost solutionate prin decizia nr.418/A/05.05.2011 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a III-a Civila, prin care a fost admis apelul declarat de apelantul parat, schimbata in parte sentinta apelata, in sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca nefondata, in timp ce apelul declarat de apelanta reclamanta a fost respins ca nefondat, au fost mentinute celelalte dispozitii ale sentintei si a fost obligata apelanta reclamanta sa plateasca apelantului parat suma de 1.754,5 lei cheltuieli de judecata .

Pentru a pronunta aceasta decizie, instanta de apel a aratat ca in raport cu momentul introducerii cererii de chemare in judecata - 20.02.2009 - aceasta nu este supusa regulilor de calcul a taxei de timbru la cota de 3% din valoarea bunurilor comune, dispozitie legala aplicabila abia dupa data de 16.07.2009, cand a fost modificata Legea nr.146/1997.

Pe fondul cauzei s-a retinut ca apartamentul in disputa intre parti a fost achizitionat in temeiul contractului de vanzare-cumparare nr.25307/25522/6.01.1993, cu plata integrala a pretului si pe numele apelantului parat D.N., in timp ce partile s-au casatorit la data de 30.07.1994 si au o fiica nascuta la 23.02.1991. Pe baza probatoriilor administrate (declaratiile martorilor F.I. si P.N.) s-a stabilit ca fostii soti au locuit impreuna anterior casatoriei si nasterii minorei, insa nici unul din martori nu a putut relata aspecte legate de provenienta banilor cu care a fost achitat apartamentul. Martorul I.R. a aratat instantei de fond ca stie ca apelantul parat a lucrat in strainatate, in doua tari arabe, anterior anului 1989, avand un salariu de 2.500 lei.

Copia cartii de munca a apelantei reclamante dovedeste ca la 27.05.1992 acesteia i s-a desfacut contractul de munca, neexistand nici un fel de dovezi cu privire la detinerea ulterioara a unui alt loc de munca .

Coroborand aceste probe, prima instanta a concluzionat ca nu se sustine in nici un fel pretentia apelantei reclamante cum ca ea ar fi contribuit cu sume de bani la achizitionarea apartamentului.

S-a apreciat ca declaratia notariala a mamei reclamantei, prin care se sustine ca s-ar fi dat acesteia din urma suma de 40.000 lei, constituie un act facut pro causa, fiind facut ulterior introducerii cererii de chemare in judecata . In plus, aceasta proba nu se coroboreaza cu nici un alt mijloc de proba .

Nu a putut fi avuta in vedere nici sustinerea apelantei reclamante, cum ca suma de 100.000 lei ar reprezenta bani comuni dobanditi in timpul casatoriei, in conditiile in care ea nu a mai avut un loc de munca de la 27.05.1992, iar veniturile anterioare desfacerii contractului de munca nu erau atat de importante, incat sa se presupuna ca a facut economii .

S-a mai observat de catre tribunal ca prin cererea sa, reclamanta a cerut impartirea bunurilor comune, iar nicidecum recunoasterea in patrimoniul ei a existentei unui drept de creanta izvorat din contributia sa la plata pretului apartamentului, astfel cum i s-a acordat prin hotararea de prima instanta.

S-a apreciat ca dovedita afirmatia apelantului parat in sensul ca a achitat din fonduri proprii pretul apartamentului, el avand salariu si lucrand in strainatate anterior anului 1989.

In considerarea solutiei ce se impune a fi adoptata in privinta cererii de chemare in judecata, rezultata in urma judecatii de apel, s-a aratat ca apelul declarat de reclamanta - vizand cheltuielile de judecata efectuate in fata instantei de fond - apare ca fiind nefondat, urmand a fi respins in consecinta.

Apelanta reclamanta a fost obligata sa plateasca apelantului parat cheltuieli de judecata efectuate in faza judecatii de apel, constand in taxa de timbru si timbru judiciar, in temeiul dispozitiilor art.274 Cod de procedura civila.

In motivarea recursului declarat, recurenta a reluat intocmai sustinerile sale formulate in aparare in fata instantei de apel, in cuprinsul intampinarii depusa la aceasta instanta, sustinand ca apartamentul in litigiu a fost cumparat de ambele parti impreuna, achitat integral la data cumpararii cu suma de 140.000 lei, anterior incheierii casatoriei lor si ulterior nasterii copilului. Banii au provenit din imprumutul acordat de parintii sai - 40.000 lei, nerestituiti, iar 100.000 lei din contributia comuna a ambelor parti din timpul concubinajului.

Recurenta a mai evocat concubinajul de lunga durata si necontestat de intimat, in care acestia s-au aflat anterior casatoriei, aratand ca nu se poate deduce caracterul de bun propriu al apartamentului din faptul cumpararii lui doar pe numele intimatului.

Nu are relevanta intr-o actiune de imparteala judiciara faptul de a cere o cota parte in natura sau valoric, in bani .

Eronat a retinut instanta de apel ca intimatul a lucrat in strainatate, in doua tari arabe, avand un salariu de 2.500 lei anterior cumpararii apartamentului, intrucat in acea perioada si pana in anul 1986 el era casatorit si avea doi copii minori, iar bunurile achizitionate in acea perioada nu i-au folosit incepand cu anul 1989, de cand au convietuit.

De altfel, chiar anterior cumpararii apartamentului, intimatul si-a achizitionat un autoturism Volvo cu pretul de 900 DM, cheltuind astfel ultimele resurse pe care, eventual, le-ar fi avut in anii 1986 - 1987, cand a lucrat in strainatate, astfel cum rezulta din actul de vanzare-cumparare incheiat cu numitul S.M. si factura nr.558/6.05.1953.

Recurenta a atasat cererii de recurs copii ale celor doua inscrisuri la care a facut trimitere in motivarea acestuia.

La 15.11.2011 intimatul a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, intrucat din actele dosarului reiese cu claritate ca apartamentul in litigiu a fost achizitionat de catre intimat ca unic proprietar, casatoria partilor intervenind la mai mult de 1 an de la cumpararea apartamentului. Acest bun este propriu al intimatului parat, dobandit exclusiv de acesta.

Este de observat in cauza ca instanta de fond s-a pronuntat practic pe o cerere care nu a fost formulata de reclamanta atunci cand i-a recunoscut acesteia un drept de creanta in legatura cu imobilul apartament, desi aceasta solicitase partajarea lui.

Recurenta nu invoca niciunul din cazurile de casare sau modificare a hotararii prevazute de art.304 Cod de procedura civila, ea rezumandu-se sa reinterpreteze probele si sustinerile anterioare, incercand o rejudecare in fond, fapt inadmisibil in calea de atac a recursului.

Probele noi pe care aceasta le administreaza in recurs nu ii sustin afirmatiile intrucat din cuprinsul lor rezulta ca D.N.a cumparat autoturismul Volvo dupa momentul platii apartamentului in litigiu, ceea ce demonstreaza ca el inca, si dupa aceasta considerabila achizitie, a mai dispus de resurse financiare proprii care i-au permis cumpararea masinii. Realizarea unui imprumut de catre o astfel de persoana, de vreme ce ea dispunea oricum de bani pe care i-a cheltuit si pe alte bunuri decat cele imobile, apare ca fiind lipsita de orice sens.

Intimatul a atasat intampinarii copia contractului de vanzare-cumparare nr.25307/25.522/6.01.1993 si a chitantei nr.96041/9.12.1992.

Curtea a incuviintat administrarea probei cu inscrisuri in recurs, cele prezentate.

Analizand actele si lucrarile dosarului, in raport de criticile formulate, Curtea apreciaza ca recursul declarat este nefondat.

Cu prioritate, Curtea reaminteste ca recursul exercitat in temeiul si conditiile art.304 Cod de procedura civila constituie o cale extraordinara de atac ce permite instantei de control judiciar exercitarea exclusiv a unui control de legalitate asupra hotararilor pronuntate de instantele de apel, control de legalitate care, in mod necesar, trebuie sa se circumscrie unuia sau unora din motivele legale de recurs prevazute limitativ in continutul art.304 pct.1-9 Cod de procedura civila.

Se impune si precizarea ca, in urma abrogarii dispozitiilor art.304 pct.10 si 11 Cod de procedura civila prin dispozitiile O.U.G. nr.138/2000 si cele ale Legii nr.219/2005, judecata in recurs nu se mai poate concretiza prin stabilirea unei noi situatii de fapt a cauzei in urma reevaluarii probatoriului administrat ori a verificarii corectitudinii stabilirii situatiei de fapt a cauzei de catre instantele inferioare.

In aceeasi ordine de idei, Curtea arata ca, judecand prezentul recurs, se va limita la verificarea corectitudinii aplicarii legii de catre prima instanta si cea de apel, la situatia de fapt a cauzei, stabilita in mod complet abia prin decizia tribunalului, observand totodata ca in motivarea recursului declarat, neintemeiat in drept, nu au fost conturate critici clare de nelegalitate a hotararii recurate, recurenta reiterand in mare datele de fapt ale cauzei si apararile sale anterioare.

Astfel, se observa ca, in mod incontestabil s-a stabilit ca apartamentul a carui partajare in natura s-a solicitat prin cererea de chemare in judecata, nu intra sub regimul comunitatii de bunuri reglementat prin dispozitiile art.30 din Codul familiei, acesta fiind achizitionat la data de 6.01.1993, in baza contractului de vanzare-cumparare nr.25307/25522 ,pentru pretul achitat integral de 154.068 lei (conform chitantei nr.96041/9.12.1992), fiind dobandit pe numele D.N.. Casatoria partilor a intervenit insa ulterior, la 30.07.1994, astfel ca regimul juridic al bunului este cel dat de prevederile art.31 lit.a din Codul familiei.

Fata de aceste date stabilite ale cauzei si necontestate de catre nici una dintre parti, in mod corect s-a facut observatia de catre tribunal ca, oricum, solutionarea cererii de partajare in natura a acestui bun, formulata de reclamanta, nu ar fi fost posibila prin admiterea ei, de vreme ce promovarea unei astfel de actiuni are in vedere acele situatii premisa in care bunurile vizate intra sub regimul comunitatii de bunuri, fiind comune ale sotilor, dobandite in timpul casatoriei, in timp ce regimul juridic al bunului in cauza este evident cel al proprietatii individuale, apartinand titularului sau, D.N.

In acest cadru procesual, luarea in discutie a unui eventual drept de creanta apartinand reclamantei in legatura cu acest bun imobil, decurgand din pretinsa sa contributie egala la achizitionarea lui, a fost posibila numai ca urmare a recunoasterii in favoarea sa a acestui drept prin hotararea primei instante.

Fiind vorba despre un bun dobandit anterior casatoriei partilor, pe numele intimatului parat si care, constituie, in acord cu prevederile art.31 lit.a din Codul familiei, bunul propriu al acestuia, in mod corect s-a aratat de catre instanta de apel ca, pentru retinerea unui eventual drept de creanta in favoarea reclamantei decurgand din contributia sa la achizitionarea acestuia si care, contrar sustinerilor recurentei, nu i-ar putea da dreptul la recunoasterea unui drept de proprietate, ar fi trebuit facuta proba concreta si indubitabila a contributiei pretinse.

Imprejurarea ca acest apartament a fost achizitionat de catre intimat in timpul concubinajului de lunga durata al partilor, in timpul convietuirii lor, dupa nasterea copilului acestora, cand menajul lor devenise comun, nu constituie un argument in sine de a retine ca reclamanta ar fi avut o contributie de 50% la plata pretului imobilului, nu prezuma nici un fel de contributie a acesteia si nici nu poate constitui o imprejurare de natura sa o exonereze pe aceasta de la sarcina dovedirii contributiei pretinse. Prezumtiile si regulile de probatiune specifice proprietatii devalmase nu sunt aplicabile in cazul achizitionarii bunurilor proprietate individuala. Regimul juridic al bunurilor dobandite de soti nu este aplicabil si bunurilor achizitionate de concubini.

Este adevarat si ca, cumpararea apartamentului exclusiv pe numele intimatului parat, nu constituie o dovada absoluta a faptului ca doar el ar fi platit pretul integral al bunului, o astfel de imprejurare avand insa rolul unei prezumtii relative simple ce poate fi rasturnata prin dovezi certe si pertinente contrarii.

Instanta de apel, in urma analizarii probatoriului administrat, a retinut insa ca astfel de dovezi nu au fost facute de catre reclamanta, ci dimpotriva, datele izvorate din cartea sa de munca nu ii sprijina in nici un fel sustinerile, din cuprinsul acesteia rezultand ca reclamantei i s-a desfacut contractul de munca cu un an de zile anterior cumpararii bunului, iar salariile realizate pana la acel moment nu aveau o consistenta care sa indreptateasca aprecierea asupra posibilitatii realizarii de economii, pentru a justifica astfel o contributie a ei constand in jumatate din pretul bunului.

Cat priveste proba cu declaratia notariala a mamei reclamantei, prin care s-a sustinut ca aceasta din urma ar fi beneficiat de un imprumut nerestituit de 40.000 lei, dati in scopul cumpararii apartamentului, Curtea observa ca a fost inlaturata ca necredibila din ansamblul probator al cauzei de catre instanta de apel, deoarece s-a aratat ca ea nu a putut fi coroborata cu nici o alta proba .

Aplicand regulile de probatiune ale dreptului comun la situatia de fapt a cauzei si in considerarea regimului juridic al bunului litigios, Curtea apreciaza ca instanta de apel a adoptat o solutie legala in cauza atunci cand a schimbat hotararea primei instante si a respins actiunea ca neintemeiata, observand pe de o parte, ca aceasta acordase reclamantei altceva decat a cerut, dar pe de alta parte, si ca reclamantei nu i se cuvine a-i fi recunoscut acest drept a carui dovada nu a fost facuta in cauza.

Curtea nu gaseste nici un argument de legalitate in a modifica in vreun fel aceasta solutie a instantei de apel, aratand in plus ca prezumtiile decurgand din convietuirea impreuna, din impartirea unui menaj comun, ca si prezumtiile de gestionare, administrare si dispozitie impreuna a resurselor financiare ale sotilor nu pot fi aplicabile si concubinilor, chiar daca concubinajul lor a fost finalizat prin incheierea ulterioara a unei casatorii, cum este cazul in speta, daca in discutie este determinarea conditiilor si a contributiilor la achizitionarea unui imobil in perioada concubinajului.

Cel din urma argument al recursului, ce constituie o sustinere noua in cauza a recurentei, in sensul ca intimatul nu ar mai fi dispus de resursele financiare cumpararii singur a apartamentului in litigiu, intrucat anterior cumparase un autoturism Volvo cu pretul de 9000 DM, cheltuind astfel ultimele resurse pe care eventual le-ar fi avut din anii 1986 - 1987 cand a lucrat in strainatate, se constituie, in realitate, in contra argument al propriilor sustineri ale recurentei reclamante.

Curtea observa ca, de fapt, aceasta vanzare-cumparare a autoturismului Volvo fabricat in anul 1986, pe care intimatul parat l-a cumparat de la numitul S.M. pentru pretul de 9000 DM, s-a realizat la o data ulterioara momentului achizitionarii apartamentului din str.Rasaritului nr.61 (6.01.1993), respectiv la data de 6.05.1993, aspect de natura sa vina in sprijinul sustinerilor intimatului parat, retinute ca fiind dovedite deja de instanta de apel - in sensul ca el a dispus de resurse financiare proprii pentru achizitionarea apartamentului, neavand nevoie si nebeneficiind de ajutorul financiar al concubinei de atunci, recurenta, ori al parintilor acesteia. Astfel, nu pare deloc plauzibil ca o persoana care ar fi avut nevoie de bani imprumutati pentru cumpararea unui apartament, ar fi dispus totusi, de o suma considerabila de bani pentru acea vreme, pentru ca la doar 4 luni dupa achizitionarea apartamentului, sa-i cheltuie pentru achizitionarea si a unei masini.

Curtea retine astfel ca, in realitate, probele noi de care recurenta s-a folosit in recurs nu fac decat sa demonstreze ca intimatul parat dispunea atat anterior cumpararii apartamentului in litigiu, cat si ulterior acestui moment de resurse financiare care i-au permis acestuia achizitionarea de bunuri proprii, inclusiv apartamentul in litigiu, intarind astfel concluzia dedusa de instanta de apel in urma analizarii probatoriului cauzei si demonstrand o data in plus justetea ei.

In considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legala si temeinica hotararea de prima instanta, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat.

In considerarea acestei solutii si facand aplicare prevederilor art.274 Cod de procedura civila, Curtea va obliga pe recurenta sa plateasca intimatului 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecata in recurs, constand in onorariu de avocat, platit cu chitanta depusa la fila 22 din dosar (nr.3/14.11.2011).