Astfel, Codul Muncii, reglementeaza in art. 162 ca ``Nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de munca aplicabile. Salariul individual se stabileste prin negocieri individuale intre angajator si salariat .``[1] Aceasta reglementare are ca ratiune protejarea salariatului in raporturile sale cu angajatorul. Cu toate acestea, ``o situatie speciala este cea a personalului ale carui salarii sunt achitate din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale locale sau din fonduri speciale. In acest caz, sistemul de salarizare se stabileste exclusiv prin lege, in urma consultarii sindicatelor reprezentative, fiind exclusa negocierea acestora, si, prin urmare, acordul salariatului nu constituie o conditie necesara stabilirii si modificarii cuantumului drepturilor salariale.
Ratiunea acestei decizii a fost explicata de Curtea Constitutionala a Romaniei astfel: ``angajatii din mediul public nu se afla in aceeasi situatie juridica precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajati in raporturi de munca in mediul bugetar sunt legati, in mod esential, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizatiile sau soldele de bugetul public national, de incasarile si de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putand avea consecinte in ceea ce priveste diminuarea cheltuielilor din acest buget . Or, salariile/indemnizatiile/soldele reprezinta astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal.``[2]
Prin urmare, regulile privind salarizarea personalului public sunt diferite de cele stabilite ca drept comun de Codul Muncii. Conform Legii-Cadru nr. 153/2017, aceste dispozitii se aplica ``personalului din autoritati si institutii publice, respectiv Parlamentul, Administratia Prezidentiala, autoritatea judecatoreasca, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, unitatile teritoriale, autoritati ale administratiei publice locale, alte autoritati publice, autoritati administrative autonome, precum si institutiile din subordinea acestora, finantate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale; personalului din autoritati si institutii publice, respectiv Parlamentul, Administratia Prezidentiala, autoritatea judecatoreasca, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, unitatile teritoriale, autoritati ale administratiei publice locale, alte autoritati publice, autoritati administrative autonome, precum si institutiile din subordinea acestora, finantate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale; personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral din venituri proprii; personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral din venituri proprii; personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral din venituri proprii.``[3]
De asemenea, ``intra in categoria personalului din sectorul bugetar personalul incadrat pe baza contractului individual de munca, personalul care ocupa functii de demnitate publica numite sau alese si personalul care ocupa functii asimilate functiilor de demnitate publica, magistratii, precum si personalul care beneficiaza de statute speciale, inclusiv functionarii publici si functionarii publici cu statut special.``[4]
In cele ce urmeaza ne vom apleca atentie cu precadere asupra dispozitiilor privind salarizarea magistratilor, indeosebi, a celor ce privesc instanta competenta in solutionarea cererilor formulate de acestia privind stabilirea si plata drepturilor salariale ce li se cuvin.
1. Instanta competenta in stabilirea drepturilor salariale
Salarizarea si celelalte drepturi salariale ale magistratilor se stabilesc tinandu-se seama de criteriile prevazute de lege, respectiv:
a) cunostinte si experienta;
b) complexitate, creativitate si diversitate a activitatilor;
c) judecata si impactul deciziilor;
d) responsabilitate, coordonare si supervizare;
e) dialog social si comunicare;
f) conditii de munca;
g) incompatibilitati si regimuri speciale.
La acestea, se tine cont si de locul si rolul justitiei in statul de drept, echilibrul puterilor in stat, de importanta sociala a muncii, de participarea personalului din cadrul fiecarei categorii la buna functionare a sistemului judiciar, de raspunderea, complexitatea, riscurile fiecarei functii, de obligatia de pastrare a confidentialitatii, de pregatirea profesionala, de interdictiile prevazute de lege pentru aceste categorii de personal si de exigentele prevazute de documentele internationale privind functionarea eficienta a sistemului judiciar si statutul magistratilor.
Salarizarea judecatorilor si procurorilor trebuie sa le asigure o reala independenta economica, conditie necesara pentru protectia acestora impotriva oricarei atingeri aduse independentei si impartialitatii lor in infaptuirea actului de justitie.
Judecatorii, procurorii si magistratii-asistenti au dreptul, pentru activitatea desfasurata, la o indemnizatie de incadrare stabilita in raport cu nivelul instantelor sau parchetelor sau, dupa caz, cu gradul profesional obtinut, cu functia detinuta si, dupa caz, cu vechimea in munca si in functie.
Indemnizatiile de incadrare si celelalte drepturi ale judecatorilor, procurorilor, magistratilor-asistenti, inspectorilor judiciari si ale personalului de specialitate juridica asimilat judecatorilor si procurorilor si ale personalului de instruire de la Institutul National al Magistraturii si Scoala Nationala de Grefieri se stabilesc, dupa caz, de ministrul justitiei, de presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, de presedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul sef al Inspectiei Judiciare, directorul Institutului National al Magistraturii si al Scolii Nationale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu exceptia cazurilor in care, prin lege speciala sau prin legea-cadru se prevede altfel.
In ceea ce priveste solutionarea contestatiilor personalului platit din fonduri publice nemultumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, legea-cadru stabileste ca aceasta este de competenta ordonatorilor de credite. Cu toate acestea, de la aceasta regula generala, in cazul magistratilor, si al personalului din domeniul justitiei in general, se face o derogare, in sensul ca acestia pot face contestatie, in termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicarii actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justitiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspectiei Judiciare, Institutului National al Magistraturii si Scolii Nationale de Grefieri, Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directiei Nationale Anticoruptie, Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, la colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie ori la colegiile de conducere ale curtilor de apel sau parchetelor de pe langa acestea sau la organele de conducere ale celorlalte institutii din sistem care au stabilit drepturile salariale, dupa caz.
Aceste contestatii se solutioneaza in termen de cel mult 30 de zile calendaristice. Hotararile de solutionare a contestatiilor pot fi, la randul lor, atacate cu plangere, in termen de 30 de zile de la comunicare, la Sectia de contencios administrativ si fiscal a Curtii de Apel Bucuresti.
2. Instanta competenta in cererile privind plata drepturilor salariale
Aceste dispozitii nu trebuie, insa, confundate cu dispozitiile aplicabile cererilor privind plata drepturilor salariale. Legea face in mod distinct referire la personalul ``nemultumit de modul de stabilire a drepturilor salariale``, dispozitiile sale stabilind o exceptie de la regula de drept comun. Conform principiului exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis, nu putem extinde efectele acestor dispozitii asupra cererilor privind plata drepturilor salariale datorate.
Mai mult decat atat, trebuie analizata si recunoscuta natura acestei cereri: cerand plata drepturilor salariale ce i se cuvin, magistratul nu contesta modul de stabilire al acestora, ci neachitarea sau achitarea cu intarziere. Prin urmare, nu se contesta un act administrativ, respectiv, ordinul de salarizare. Nu exista, deci, o ratiune pentru care instanta sesizata ar trebui sa fie o instanta de contencios administrativ, aflandu-ne pur si simplu in fata unui litigiu de dreptul muncii.
Aceasta solutie a fost consacrata si la nivel jurisprudential, in solutionarea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie a unui conflict negativ de competenta .
Inalta Curte a stabilit ca o actiune prin care se solicita plata unor drepturi salariale de catre un judecator, ``nu se incadreaza in ipoteza prevazuta de art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 (in vigoare la momentul contemporan spetei si inlocuita cu dispozitiile Legii nr. 153/2017), intrucat acestia nu au solicitat anularea pentru nelegalitate a ordinelor prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, nefiind asadar dedus judecatii un litigiu ce are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al paratilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, dupa caz, faptul de a nu raspunde solicitantului in termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004)
Prin urmare, prezentul litigiu nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, asa cum este definit de legiuitor prin dispozitiile art. 2 lit. f) si art. 8 din Legea nr. 554/2004, avand in vedere ca in cuprinsul actiunii nu se formuleaza critici de nelegalitate ale actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu se solicita anularea unor astfel de acte si nu se critica un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care sa se stabileasca o alta salarizare, ci se solicita, in principal, obligarea paratilor la plata unor drepturi salariale pe care reclamanta le considera cuvenite si neplatite.
Avand in vedere obiectul actiunii formulate de reclamanti - actiune in pretentii avand ca obiect drepturi salariale - si fundamentarea acesteia in fapt si in drept, Inalta Curte constata ca instanta specializata in materia contenciosului administrativ nu are competenta de solutionare a cauzei, motiv pentru care, avand in vedere temeiul de drept invocat prin actiune, respectiv art. 268 alin. (1) lit. c) si art. 166 alin. (4) C. muncii, va stabili competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunaluluia�� sectia ce are in competenta si solutionarea litigiilor de munca.``[5]
Astfel, in situatia in care unui magistrat nu i se achita integral salariul, acesta va actiona in justitie angajatorul, respectiv instanta unde activeaza, precum si Ministerul Justitiei in calitate de ordonator principal de credite, conform dispozitiilor dreptului comun, stabilite de Codul Muncii.
Prin urmare, acestia au dreptul ``de a se indrepta cu actiune in instanta impotriva angajatorului pentru recuperarea drepturilor salariale, precum si a daunelor-interese pentru repararea prejudiciului suferit, in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului (data platii salariului sau data producerii prejudiciului) la tribunalul in raza caruia isi are domiciliul sau resedinta salariatul, iar daca raporturile de munca nu au incetat, si la tribunalul in raza caruia se afla locul de munca al salariatului. In plus, salariatul are dreptul si la plata daunelor moratorii, reprezentand dobanda legala aplicata de la data la care salariatului i s-ar fi cuvenit sumele respective.``[6]
Exista totusi o derogare de la aceasta regula, ce decurge in mod natural din activitatea pe care o desfasoara personalul in domeniul justitiei. Dat fiind faptul ca in conformitate cu dreptul comun, de cele mai multe ori, instanta competenta sa judece cauza ar fi chiar instanta unde reclamantul isi desfasoara activitatea (respectiv instanta parata), apare ca evident faptul ca pentru asigurarea impartialitatii este necesara stabilirea competentei unei alte instante.
Aceasta problema este solutionata de dispozitiile Noului Cod Civil care stabileste, prin articolul 127 alin (1), ca atunci cand ``un judecator are calitatea de reclamant intr-o cerere de competenta instantei la care isi desfasoara activitatea, va sesiza una dintre instantele judecatoresti de acelasi grad aflate in circumscriptia oricareia dintre curtile de apel invecinate cu curtea de apel in a carei circumscriptie se afla instanta la care isi desfasoara activitatea``. Dispozitiile se aplica in mod corespunzator si in ipoteza in care o instanta de judecata are calitatea de reclamant sau de parat, dupa caz. De asemenea, se aplica si in cazul procurorilor, asistentilor judiciari si grefierilor. Daca reclamantul nu indeplineste aceste cerinte legale, ``paratul are posibilitatea de a cere pana la primul termen de judecata la care este legal citat declinarea competentei in favoarea oricareia dintre instantele de acelasi grad aflate in circumscriptia oricareia dintre curtile de apel invecinate cu curtea de apel in a carei circumscriptie se afla instanta care ar fi fost competenta potrivit legii. Textul tinde sa apere impartialitatea in justitie, deoarece formularea unei cereri de chemare in judecata impotriva sau de catre o persoana care isi desfasoara activitatea in justitie, in chiar instanta in care aceasta functioneaza, ar putea crea pentru partea adversa senzatia unei partiniri, ceea ce trebuie evitat, chiar daca se produce efectul evident al dezavantajarii angajatului acestei instante.``[7] Cu atat mai mult aceste dispozitii isi gasesc ratiunea atunci cand instanta angajatoare este chiar parte in proces.
Astfel, in situatia in care tribunalul competent potrivit dispozitiilor Codului Muncii sa judece cererile privind plata drepturilor salariale ale personalului din domeniul justitiei, ar reveni instantei unde acestia isi desfasoara activitatea, competenta de solutionare revine unui tribunal din circumscriptia oricarei curti de apel invecinate cu curtea de apel in a carei circumscriptie se afla instanta la care reclamantul activeaza.
Concluzii
Problema care se pune de fapt la stabilirea instantei competente in litigiile privind salarizarea personalului din justitie este de fapt aceea a distinctiei dupa obiectul cererii.
In situatia in care reclamantul este nemultumit de modul in care drepturile sale salariale au fost stabilite, dispozitiile aplicabile sunt cele ale Legii-cadru cu privire la salarizarea personalului platit din fonduri publice. Astfel, reclamantul va contesta in termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicarii actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justitiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspectiei Judiciare, Institutului National al Magistraturii si Scolii Nationale de Grefieri, Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directiei Nationale Anticoruptie, Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, la colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie ori la colegiile de conducere ale curtilor de apel sau parchetelor de pe langa acestea sau la organele de conducere ale celorlalte institutii din sistem care au stabilit drepturile salariale, dupa caz. De asemenea, in situatia in care nu primeste o hotarare favorabila in acest demers, are posibilitatea de a ataca hotararea de solutionare cu plangere, in termen de 30 de zile de la comunicare, la Sectia de contencios administrativ si fiscal a Curtii de Apel Bucuresti.
Insa, in cazul in care reclamantul contesta doar plata drepturilor salariale, si nu modul de stabilire a acestora, nu ne aflam in fata unui contencios administrativ, ci in fata unui litigiu de dreptul muncii. Ca atare, competenta in acest sens va fi stabilita prin coroborarea dispozitiilor Codului Muncii cu cele ale Codului de Procedura Civila (atunci cand instanta competenta conform dispozitiilor Codului Muncii ar fi chiar instanta unde reclamantul activeaza), cel mai adesea instanta competenta fiind un tribunal din circumscriptia oricarei curti de apel invecinate cu curtea de apel in a carei circumscriptie se afla instanta la care reclamantul activeaza.
Autor,Irina Maria Diculescu, internMCP Cabinet avocati- specializati in litigii de munca, comerciale si protectia datelor.
Bibliografie
I. Tratate, Cursuri, Monografii
1. M.C. Predut, M.C. Predut, Codul muncii comentat. Protectia datelor personale, telemunca, munca virtuala si alte forme de munca, Editia a II-a, completata si revizuita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2019
2. A. Tabacu, Drept procesual civil. Legislatie interna si internationala. Doctrina si jurisprudenta, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015.
II. Legislatie
1. Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii
2. Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice
3. Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila cu modificarile si completarile ulterioare
III. Jurisprudenta
1. Curtea Constitutionala a Romaniei, Decizia 874/2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 433 din 28 iunie 2010.
2. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia de Contencios Administrativ si Fiscal, Decizia nr. 2326/2017, www.scj.ro
M.C. Predut, M.C. Predut, Codul muncii comentat. Protectia datelor personale, telemunca, munca virtuala si alte forme de munca, Editia a II-a, completata si revizuita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2019, p. 338
Curtea Constitutionala a Romaniei, Decizia 874/2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 433 din 28 iunie 2010.
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice, publicata in Monitorul Oficial nr. 492 din 28 iunie 2017, art. 2, alin. (1).
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice, publicata in Monitorul Oficial nr. 492 din 28 iunie 2017, art. 2, alin. (3).
Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia de Contencios Administrativ si Fiscal , Decizia nr. 2326/2017, www.scj.ro
M.C. Predut, M.C. Predut, op. cit., p. 346.
A. Tabacu, Drept procesual civil. Legislatie interna si internationala. Doctrina si jurisprudenta, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015, p. 166.
Conditionarea perimarii executarii silite de actiunile executorului judecatoresc � aspecte de constitutionalitate Sursa: Irina Maria Diculescu
Termenul de apel in litigiile de munca � constitutionalitate si oportunitate Sursa: Irina Maria Diculescu
Consideratii asupra constitutionalitatii competentei Curtilor de Apel de a judeca infractiunile savarsite de magistratii ce functioneaza in cadrul acestora Sursa: Irina Maria Diculescu
Constitutionalitatea derogarii de la principiul aplicarii imediate a legii noi Sursa: Irina Maria Diculescu
Instituirea unei singure cai de atac in litigiile de munca si liberul acces la justitie Sursa: Irina Maria Diculescu
C.C.R.: decaderea paratului din dreptul de a mai propune probe si de a invoca exceptii, deoarece nu a depus intampinarea in termenul prevazut de Codul de procedura civila, nu echivaleaza cu suprimarea dreptului la aparare Sursa: Irina Maria Diculescu
Litigiile intemeiate pe Legea contenciosului administrativ sunt de compenteta tribunalului cand au ca finalitate analiza unui raport juridic de munca Pronuntaţă de: Curtea de Apel Bucuresti - Decizia nr. 192/2020 din 12.03.2020
Jurisdictia muncii si solutionarea conflictelor de munca. Exceptia necompetentei functionale Pronuntaţă de: Tribunalul GORJ � Sentinta civila nr. 78/10.01.2019
RIL - Decizia ICCJ 2/2019 - tribunalele specializate sunt competente sa solutioneze apelurile in cererile formulate in procedura executarii silite in materiile ce fac obiectul specializarii lor. Pronuntaţă de: Inalta Curte de Casatie si Justitie
Decizia nr. 417/2019 - conflict juridic constitutional intre Parlament si ICCJ Pronuntaţă de: Curtea Constitutionala a Romaniei
ICCJ: Art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 - entitatea notificata va inainta dispozitia, la emiterea careia a fost obligata de instanta, impreuna cu dosarul administrativ, direct catre Secretariatul Comisiei Nationale pentru Compensarea Imobilelor. Pronuntaţă de: Inalta Curte de Casatie si Justitie