Nevoia de schimbare in Politia Romana

Actuala structura organizatorica a unitatilor de politie nu mai poate servi in mod eficient intereselor societatii, atunci cand ele se manifesta sub expresia unor plangeri penale sau a unor denunturi sau chiar acte de sesizare provenind de la institutii si autoritati cu atributii de control .

Modalitatea actuala in care un lucrator de politie judiciara este mandatat sa isi exercite atributiile de serviciu contravine conceptului managerial de unitate de comanda si reprezinta un veritabil obstacol in realizarea unor proceduri de urmarire penala moderne, rapide si judicioase.

Solutia ce ar satisface nevoia sistemului si totodata, asteptarea profesionistilor ce il compun este modificarea Legii nr. 364 din 2004, prin constituirea politiei judiciare in cadrul unitatilor de parchet. Este, in opinia noastra un manifest de disfunctionalitate faptul ca realitatile normative ale momentului actual consacra inca, dubla subordonare a politistilor judiciari..

Schimbarea trebuie produsa si provenind de la un adevar statistic crud, dar graitor pentru realitatea juridica penala a Romaniei. Astfel, la nivelul anului 2013, datele Consiliului Superior al Magistraturii relevau faptul ca, in instrumentarea unitatilor de parchet s-au aflat un numar de 1.826.427 de dosare, cu o crestere de 4% fata de anul 2012 si cu una de 25% fata de anul 2009. Nu e de mirare ca reprezentantii media pot statua ca ``un roman din patru este implicat intr-un dosar penal``, fie ca martor, fie ca suspect.

In aceste conditii, unitatile de parchet trebuie sa aiba capacitatea sa isi prioritizeze investigatiile, in implementarea unei politici penale concrete. Aceasta capacitate trebuie sa rezide in interiorul unei singure institutii, in interiorul unei singure organizatii, iar nu fragmentat intre politie judiciara si parchet, cum este in prezent. Modificarea despre care facem vorbire ar pune la dispozitia procurorilor resursa umana necesara pentru a duce la finalitate judiciara dosarele cu potential de inculpare si trimitere in judecata, pe care le au in instrumentare.

Este evident ca la numarul covarsitor de dosare penale in faza de urmarire penala face imposibila obtinerea de performanta judiciara, in lipsa unor minime prioritizari a acestora, o minima manifestare a unei politici penale coerente.

Ceea ce ar mai trebui sa corecteze modificarea propusa este si un paradox administrativ, ce adanceste si mai mult nevoia de schimbare organizationala si anume faptul ca fisa postului unui lucartor de politie judiciara aloca doar o minoritate din atributiile de serviciu in directia cercetarii penale. In fapt, o parte covarsitoare din energia si timpul acestei categorii de politisti se aloca efectuarii actelor de urmarire penanla.

Totodata, solutia propusa ar aduce cu sine si atat de necesara unitate de comanda, concept managerial imposibil de pus in practica sub reglemetarea actuala. Problema ce se ridica este faptul ca un politist din categoria aminitita isi desfasoara activitatea sub autoritatea unor sefi de politie. Concomitent, acelasi politist primeste dispozitii obligatorii de la mai multi procurori de caz, numarul acestora din urma depasind uneori si 10. Imaginea descrisa este o piramida organizationala inversata, ce portetrizeaza un singur executant primind sarcini pe linie verticala de la multiplii decidenti aflati in raport de autoritate cu acesta.

Unitatea de comanda, prin care executantul sa primeasca dispozitii de la un singur decident ar aduce claritate in raporturile profesionale. Ar conduce la prioritizarea de investigatii. Ar aduce cu timpul si o specializare in urmarire penala a lucratorilor de politie judiciara, dupa modelul dictat de legiuitor: infractiuni ce atrag competenta judecatoriei, infractiuni ce atrag competenta tribunalului, a curtii de apel, curte suprema.

Imperious este, sub orice forma, ca procesul decizional sa nu mai fie fragmentat, comunicarea procuror - politist sa fie nemijlocita, fara nevoia intocmirii de propuneri, cum se intanpla in prezent. Foarte mult efort institutional se cheltuie acum pentru elaborarea de propuneri, intocmirea de referate, inaintarea lor catre unitatea de parchet competenta . In cazul in care raspunsul la astfel de propuneri este negativ, birocratia procesuala aferenta devine lipsita de sens si de continut . Politia judiciara proprie parchetului ar executa sarcinile de serviciu pe baza de delegari directe si nu ar trebui sa elaboreze propuneri legale.

Trebuie precizat ca nu mai putin importanta este si construirea unor relatii de munca veridice intre procuror si politist, in dezvoltarea unei bune culturi a muncii, in care procurorul sa il poata oberva mai eficient pe politist, sa ii dea indicatii clare, iar politistul sa nu mai fie nevoit sa piarda timp si energie pentru a primi dispozitii in cadrul dosarului penal.

Este fara indoiala ca performantele institutionale obtinute de catre DNA si DIICOT aduc unele beneficii generale societatii romanesti, dar trebuie spus si ca aceste institutii au beneficiat de alta structua de organizare pe linia procuror - politist.

Proces decizional mai simplu, unitate de comanda, specializare, prioritizarea investigatiilor, toate acestea pot fi beneficiile constituirii, prin lege, a politiei judiciare proprie parchetelor.

Autor:Velea Costin